Refund of 1% sport levy on excise duties; incompatibility with EU specific-purpose tax requirements under Directive 2008/118/CE

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. x/2022, la data de 27.12.2022, reclamanta A. S.R.L., in contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sportului, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Ministerul Finanţelor, a solicitat:

- anularea actului administrativ fiscal nr. 7702 din 14.07.2022 (intitulat de autoritate Răspunsul nr. x din 14.07.2022), emisa de Ministerul Sportului, prin care s-a respins cererea înregistrată sub nr. x din 22.06.2022 la Ministerul Sportului;

- constatarea refuzului nejustificat al Ministerului Sportului de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/29.12.2021 şi nr. x/28.11.2022; constatarea refuzului nejustificat al Ministerului Finanţelor de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/07.12.2022 şi nr. M-REG 1045818-2022/28.11.2022;

- constatarea refuzului nejustificat al DGAMC de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/28.11.2022, nr. x/09.12.2022 şi nr. x/15.12.2022;

- recunoaşterea dreptului reclamantei la restituirea sumelor plătite pentru anii 2016-2019, reprezentând contribuţia instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum şi a dobânzilor fiscale aferente, calculate de la data achitării, până la restituirea efectivă;

- obligarea pârâtelor la emiterea actului administrativ individual prin care să dispună restituirea sumelor plătite pentru perioada 2016- 2019, reprezentând contribuţia instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum şi a dobânzilor fiscale aferente, calculate de la data achitării, până la restituirea efectivă, într-un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, conform art. 18 alin. (6), raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea/Încheierea pronunţată în cauză

Prin încheierea din 22 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia conexităţii invocată de către pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin raportare la dosarul nr. x/2022 invocată de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, având în vedere elementele de diferenţiere existente între cauzele a căror conexare se solicită, apreciind că măsura conexării cauzelor nu este de natură a asigura o bună judecată în prezenta cauză, conform prevederilor art. 139 alin. (1) C. proc. civ..

De asemenea, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la capetele 1,2,3,5 şi 6 ale cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, având în vedere că prin punctul 3 al cererii de chemare în judecată reclamanta solicită constatarea refuzului nejustificat al pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluţiona cererile înregistrate la 9.12.2022 şi 15.12.2022, instanţa reţinând că în cauză există identitate între aceasta şi subiectul pasiv al raportului de drept administrativ dedus judecăţii în prezenta cauză conform art. 36 C. proc. civ., fiind suficientă formularea acestui capăt de cerere pentru ca pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să aibă calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Totodată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, raportat la prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României şi la reglementările europene cu caracter obligatoriu care au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Nu în ultimul rând, a respins excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a cere restituirea sumelor achitate în anul 2016, invocată de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate de reclamantă anterior datei de 27.12.2019 invocată de pârâtul Ministerul Sportului.

Curtea a reţinut că, în prezenta cauză, referitor la termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, sunt incidente prevederile art. 219 alin. (1) din legea nr. 207/2015 conform cărora dreptul contribuabilului sau plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de întâi ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire, iar nu cele ale art. 110 din Codul de procedură fiscală. Prin raportare la aceste prevederi, termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 01.01.2017 şi expiră la data de 01.01.2023, ultima zi a termenului fiind 31.12.2022. În aceste condiţii, având în vedere că cererea de restituire a sumelor a fost formulată de reclamantă în cursul anilor 2021, respectiv 2022. De asemenea, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusă prin poştă la data de 22.12.2022 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 27.12.2022, rezultă că atât cererile administrative cât şi cererea de chemare în judecată au fost formulate în cadrul termenului de prescripţie prevăzut la art. 219 alin. (1) al legii nr. 207/2015.

De asemenea, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate de reclamantă anterior datei de 27.12.2019 invocată de pârâtul Ministerul Sportului, Curtea a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 2517 din C. civ. cum în mod greşit a susţinut pârâtul Ministerul Sportului, ci prevederile ar. 219 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, acţiunea fiind formulată în cadrul termenului de prescripţie astfel cum s-a reţinut în precedent şi a amânat pronunţarea sentinţei pentru data de 29 martie 2023.

Prin sentinţa nr. 46 din 29 martie 2023, Curtea Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sportului, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Ministerul Finanţelorşi, în consecinţă, a anulat adresa nr. x/14.07.2022 emisă de pârâtul Ministerul Sportului, prin care a fost apreciată ca neîntemeiată cererea de restituire formulată de reclamantă şi înregistrată la registratura Ministerului Sportului cu nr. x/22.06.2022.

De asemenea, a constatat:

- refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Sportului de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/29.12.2021 şi nr. x/28.11.2022.

- refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Finanţelor de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/07.12.2022 şi nr. y/28.11.2022;

- refuzul nejustificat al pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/28.11.2022, nr. x/09.12. 2022 şi nr. x/15.12.2022.

Totodată, a constat dreptul reclamantei la restituirea sumelor plătite pentru anii 2016-2019, reprezentând contribuţia instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum şi a dobânzii fiscale aferente, calculate de la data achitării fiecărei sume, până la data restituirii efective şi a obligat pârâţii la emiterea actelor administrative individuale, prin care să dispună restituirea sumelor plătite pentru perioada 2016-2019, reprezentând contribuţia instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum şi a dobânzii fiscale aferente, calculate de la data achitării fiecărei sume, până la data restituirii efective, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

S-a luat act că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

1.3. Căile de atac excercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 46 din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs recurenţii-pârâţi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în numele Ministerului Finanţelor şi Ministerul Sportului (actualmente Agenţia Naţională pentru Sport), iar recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a promovat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 martie 2023 şi a sentinţei nr. 46 din 29 martie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta - pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) critică sentinţa civilă nr. 46/29.03.2023 pronunţata de către Curtea de Apel Ploieşti, precum si încheierea de şedinţa din data de 29.03.2023 pronunţata in aceeaşi cauza, prin care s- a dispus respingerea exceptilor invocate ca neîntemeiate.

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia arată următoarele:

Soluţia primei instanţe de a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către DGAMC privind capetele de cerere nr. 1,2,3,5 si 6 este nelegală si complet nemotivată pentru că reflecta interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile spetei.

Instanţa de fond face o mare confuzie prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a DGAMC, intrucat creanţa solicitata de către intimata-reclamanta in cuantum total de 4.184.606 RON, plus dobânda nu este o creanţa fiscala, astfel ca organul fiscal nu poate emite un act administrativ fiscal de restituire a unei sume care nu reprezenta creanţa fiscala.

Din punct de vedere fiscal, intre reclamantă si organul fiscal nu există un raport de drept fiscal, sens în care citează prevederile pct. 27 din Codul de procedură fiscală.

De asemenea la pct. 28 si 29 este definita obligaţia fiscala principala si obligaţia fiscala accesorie.

Din punct de vedere legal, temeiul încasării sumelor reprezentând creanţe bugetare îl reprezintă dispoziţiile art. 5 ^ 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018.

In susţinerea nelegalitatii hotărârilor pronunţate, recurenta învederază că DGAMC, in calitatea sa de organ de specialitate al administraţiei publice, are obligaţia inregistrarii declaraţiei contribuabilului reclamant prin care aceasta isi constituie baza de impunere, urmând ca ulterior sa incaseze si sa vireze creanţa bugetara declarata către creditorul bugetar care, în cauză, este Ministerul Sportului.

Atât organul fiscal, cât si Ministerul Sportului au învederat instanţei modul cum au fost încasate sumele si cum au fost distribuite către Ministerul Sportului.

DGAMC nu poate răspundepozitiv contribuabilului privind restituirea sumelor intrucat acestea au fost încasate prin trezorerie si ulterior virate către destinatarul creanţei bugetare, respectiv Ministerul Sportului, care le-a folosit conform destinaţiei, respectiv cheltuieli generale aferente activităţilor sportive.

Recurenta critică încheierea din data de 22.03.2023 si in ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive in ceea ce priveşte capetele 5, 6 ale cererii de chemare.

Fara a prelua din susţinerile invocate mai sus, recurenta susţine nelegalitatea hotărârii si cu privire la respingerea excepţiei invocate de DGAMC in ceea ce priveşte aceste capete de cerere, intrucat sumele reprezentând taxa pe viciu, în perioada 2016-2018, s-au incasat si vărsat automat de către DGAMC, potrivit legii, în bugetul Ministerului Tineretului si Sportului, după cum arata si reclamanta, astfel ca acesta a fost beneficiarul sumelor achitate.

Recurenta critică sentinţa pronunţată pe fondul cauzei, apreciind-o ca fiind nelegala.

Arată recurenta că prima instanţă, deşi constată dreptul reclamantei la restituirea sumelor, in mod nejustificat obliga paraţii sa emită acte administrativ individuale prin care prin care sa dispună restituirea, fara a analiza si constata daca sumele solicitate au fost achitate, care este culpa fiecărei autorităţi si cine este beneficiarul sumei a cărei restituire se solicita.

În cadrul Serviciului Evidenta Analitica pe Plătitori din cadrul DGAMC a identificat un număr de 4 cereri formulate de intimata-reclamantă, având continunt identic.

Cererile intimatei nu respectă condiţiile de transmitere (comunicare) prevăzute de actele normative in vigoare si anume art. 3 din O.M.F.P. nr. 1386/07.02.2019 şi punctul 3, alin. (1) si 2 din Cap.l- Procedura de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, aprobata prin Ordinul 1899/2004.

Aşa fiind, DGAMC nu a refuzat sa răspundă reclamantei, astfel cum in mod greşit a constatat instanţa, ci, analizând cererile intimatei, a răspuns acesteia prin adresa DGAMC nr. x/14.02.2023, prin care intimata a fost Informata că cerererile nu pot fi soluţionate intrucat nu conţin datele necesare soluţionării prevăzute in formularul digitalizat Anexa 3 din OPANAF nr. 63/2017 si OPANAF nr. 1899/2004 si nu sunt însoţite de anexele prevăzute de aceste acte normative.

4. Recurenta critică sentinţa de fond si in ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond privind datorarea de dobânzi aferente sumei solicitate a fi restituire.

Pentru considerentele expuse mai sus, in baza principiului accesorium sequitur principale, recurenta consideraă ca nu se impunea obligarea DGAMC la plata dobânzilor intrucat nu este beneficiarul sumelor solicitate a fi restituite.

Recurentul-pârât MINISTERUL SPORTULUI, continuator în drepturi şi obligaţii al Ministerului Tineretului şi Sportului, prin recursul formulat critică sentinţa nr. 46 din 29.03.2023 ca fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurentul că, deşi reţine norme comunitare ca fiind incidente speţei deduse judecăţii, instanţa de fond ignoră, în pronunţarea sentinţei recurate, faptul că, în cazul contribuţiei prevăzute art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, cu modificările şi completările ulterioare, sarcina prevăzută de textul legal a tins, prin ea însăşi, la atingerea dezideratului combaterii unui consum excesiv de băuturi alcoolice, fapt demonstrat de modalitatea în care aceasta a fost folosită, respectiv pentru finanţarea activităţilor sportive.

În cazul contribuţiei prevăzute art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, recurentul consideră că poate fi identificată o legătură directă între utilizarea încasărilor din taxă şi scopul specific respectiv, dezvoltarea activităţilor sportive la nivel naţional.

Cu toate acestea, instanţa de fond a reţinut în mod eronat, în vederea admiterii cererii introductive de instanţă, ca aplicabile în cauză pct. 37 din Hotărârea din 5 martie 2015, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-553/13, respectiv pct. 23 din Hotărârea pronunţată în cauza C-82/12.

În acest context, învederează că, în opinia sa, contribuţia care a fost prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 a respectat întocmai conţinutul pct. 41 din Hotărârea din 5 martie 2015, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-553/13, potrivit căruia (...) trebuie ca taxa în cauza să urmărească, în sine, să asigure realizarea scopului specific invocat şi, prin urmare, să existe o legătura directă între utilizarea încasărilor din taxă şi scopul specific respectiv.

În drept, îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi pe toate celelalte articole de lege la care a făcut referire în cuprinsul cererii de recurs.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, in numele Ministerului Finanţelor, in baza mandatului 13059/27.04.2023, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, intrucat cele doua cereri inregistrate sub nr. x/07.12.2022 si nr] M-REG 1045818-2022/28.11.2022 au fost redirectionate ANAF - Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, spre competenta soluţionare.

Prin urmare, în opinia recurentului, rezulta în mod clar ca Ministerul Finanţelor nu a refuzat sa soluţioneze cererile reclamantei.

În materia contenciosului administrativ, guvernata de Legea nr. 554/2004, litigiile se nasc intre persoana vătămata si autoritatea publica emitenta a actului administrativ vătămător, iar in prezenta cauza, niciunul dintre actele administrative fiscale contestate in speţa nu este emis de către Ministerul Finanţelor, acestea fiind emise de Ministerul Sportului, care, de altfel, a si fost chemat in judecata, în calitate de parat.

Fata de argumentele învederate, solicită să se admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor si sa se respingă cererea de chemare in judecata ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.

Cu privire la sentinţa recurată, recurentul arată că este nelegală, fiind dată cu incalcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Astfel, din studierea hotărârii atacate, se observă ca instanţa a făcut o motivare fara a analiza situaţia de fapt au incidenţa in cauza dedusa judecaţii prin prisma dispoziţiilor legale incidente.

In opinia recurentului au fost ignorate aspecte esenţiale care, dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanţa de fond, ar fi condus la o altă soluţie.

Sumele solicitate spre restituire de către intimata reclamantă nu sunt înregistrate in evidenta fiscala ca si plusuri, si nici nu s-a emis o procedura speciala de restituire a disponibilităţilor Ministerului Sportului, disponibilităţi provenite din încasarea contribuţiilor stabilite conform art. art. 70 alîn.(1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, pana la data abrogării acestuia, respectiv un mecanism prin care să se poate determina cum anume se calculează aceasta suma prin raportare la fondurile disponibile la data de 31 decembrie 2018 şi transferate către bugetul de stat.

Aceste sume nu pot face obiectul restituirii, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală si, respectiv, cele ale OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, reiterând, în esenţă, aspectele învederate prin cererea de chemare în judecată şi considerentele primei instanţe.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 17 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor recurenţilor şi a prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În baza prevederilor art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 9 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare şi a dispoziţiilor art. 342 alin. (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, intimata a achitat în contul Ministerul Sportului suma totală de 4.184.606 RON, reprezentând 1% din taxele şi accizele aplicate la nivel naţional pentru ţigarete, ţigări şi băuturi alcoolice.

Ulterior, ca urmare a constatării faptului că normele de drept intern care instituie obligaţia plăţii contribuţiei contravin art. 1 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE, intimata-reclamantă s-a adresat începând cu anul 2021 cu mai multe cereri Ministerului Tineretului şi Sportului prin care, în temeiul art. 168, coroborat cu art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a solicitat acestuia restituirea sumelor plătite, împreună cu dobânda fiscală aferentă, calculată de la data achitării, până la restituirea efectivă.

Ministerul Sportului a răspuns intimatei prin adresa nr. x/14.07.2022 doar uneia dintre cereri, comunicându-i că sumele percepute în temeiul art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 au reprezentat venituri proprii ale Ministerului Tineretului şi Sportului, ce au fost folosite pentru desfăşurarea de activităţi sportive şi în beneficiul sportului, cererea de restituire formulată de reclamantă fiind apreciată ca neîntemeiată.

Solicitări similare de restituire au fost adresate de intimată şi Ministerului Finanţelor, precum şi Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

Considerând că răspunsul primit de la Ministerul Sporturilor reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii şi constatând totodată că recurenţii-pârâţi nu au formulat niciun răspuns la celelalte cereri adresate, intimata s-a adresat instanţei de judecată, care, prin sentinţa recurată, a admis acţiunea.

Înalta Curte este investită cu soluţionarea recursului formulat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor şi de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierii din 29 martie 2023, precum şi cu soluţionarea recursurilor formulate împotriva sentinţei de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor şi Agenţia Naţională a Sportului (fost Ministerul Sportului).

Privind recursurile formulate împotriva încheierii din 29 martie 2023, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se succed:

Recurentele critică soluţiile din Încheierea recurată referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la capetele 1,2,3,5 şi 6 ale cererii de chemare în judecată, invocată de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum şi în ceea ce priveşte capetele 5 şi 6 ale cererii de chemare în judecată.

Privind criticile recurentei-pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC), potrivit cărora soluţia primei instanţe de a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către DGAMC privind capetele de cerere nr. 1,2,3,5 si 6 este complet nemotivată şi reflectă interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile spetei, Înalta Curte constată, mai întâi, că Încheierea recurată este motivată, contrar criticilor recurentei-pârâte.

Astfel, lecturând Încheierea atacată, Înalta Curte constată că în conţinutul acesteia prima instanţă a prezentat situaţia de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părţilor, expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de prima instanţă sunt în legătură cu soluţia pronunţată. În consecinţă, Încheierea recurată răspunde obligaţiei legale de motivare şi nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident.

Instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie.

Pe cale de consecinţă, pretinsa deficienţă în motivare imputată de partea recurentă Încheierii recurate nu poate fi reţinută ca fiind fondată.

Privind criticile potrivit cărora soluţia primei instanţe de a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către DGAMC privind capetele de cerere nr. 1,2,3,5 si 6 reflectă interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile spetei, Înalta Curte reţine că prin punctul 3 al cererii de chemare în judecată s-a solicitat constatarea refuzului nejustificat al pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluţiona cererile înregistrate la 9.12.2022 şi 15.12.2022, corect a reţinut prima instanţă că în cauză există identitate între aceasta şi subiectul pasiv al raportului de drept administrativ dedus judecăţii în prezenta cauză conform art. 36 C. proc. civ., fiind suficientă formularea acestui capăt de cerere pentru ca Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să aibă calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Recurenta DGAMC critică încheierea din data de 22.03.2023 si in ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive in ceea ce priveşte capetele 5, 6 ale cererii de chemare.

Recurenta susţine că, în speţă, creanţa bugetară solicitata a fi restituita de către DGAMC a fost incasata de destinatarul acesteia conform prevederilor Legii nr. 69/2000 în vigoare la data efectuării plăţilor de către reclamantă.

Cu privire la aceste susţineri, Înalta Curte reţine că art. 59 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a Normelor metodologice privind virarea la bugetul de stat de către Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Tineretului şi Sportului a disponibilităţilor prevăzute la art. 57 şi 59 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1386/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 11 februarie 2019, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a articolului III din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3308/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 30 octombrie 2019 reglementează o procedură administrativă de virare la bugetul de stat a disponibilităţilor Ministerului Tineretului şi Sportului provenite din încasarea veniturilor aferente cotei de 1% din taxele şi accizele aplicate la nivel naţional pentru ţigarete, ţigări şi băuturi alcoolice, existente la data de 31 decembrie 2018, precum şi a eventualelor sume încasate ulterior datei de 31 decembrie 2018.

Aşa fiind şi având în vedere că sumele a căror restituire se pretinde de către intimată au fost virate la bugetul de stat, restituirea lor nu poate fi cerută decât de la recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Marilor Contribuabili, aceasta având calitate procesuală pasivă în cauză.

Faţă de acestea, fiind neîntemeiate criticile recurenţilor, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile formulate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierii din 29 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

II. Privind recursurile împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte notează că împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor şi Agenţia Naţională a Sportului (fost Ministerul Sportului).

1 Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor recurenţilor, Înalta Curte constată că recursul pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat.

Astfel, recurenta a susţinut că prima instanţă in mod nejustificat a obligat-o sa emită acte administrativ individuale, prin care sa dispună restituirea sumelor către reclamantă, fără a analiza daca sumele solicitate au fost achitate, care este culpa fiecărei autorităţi si cine este beneficiarul sumei a cărei restituire se solicita.

Cu privire la acestea, Înalta Curte reţine că instanţa a fost învestită cu o cerere de anulare a unor acte administrative care consfinţesc refuzul beneficiarului unei creanţe bugetare de a restitui ceea ce a încasat în temeiul unor prevederi legale interne contrare dreptului Uniunii Europene la momentul plăţii, iar ulterior abrogate de către legiuitorul naţional tocmai pe acest considerent.

Contrar criticilor recurentei-pârâte, taxa internă a cărei restituire s-a solicitat de către intimată a fost reglementată prin prevederile art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000a Guvernului nr. 114/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018, în vigoare la momentul plăţii sumelor a căror restituire se solicită de către intimată).

Conform acestui text de lege, "Ministerul Tineretului şi Sportului îşi asigură sursele pentru finanţarea activităţilor sportive din: [...] c) 1% din taxele şi accizele aplicate la nivel naţional pentru ţigarete, ţigări şi băuturi alcoolice".

În mod corespunzător, prin dispoziţiile art. 342 alin. (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare (abrogate la 01.01.2019, de punctul 24, articolul 66, Capitolul III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114 din 28 decembrie 2018, însă în vigoare la momentul plăţii sumelor a căror restituire se solicită de către intimată), s-a prevăzut că " Pentru băuturile alcoolice, ţigaretele, ţigările şi ţigările de foi, nivelul accizelor prevăzut la nr. crt. 1-7 din anexa nr. 1 cuprinde şi cota de 1% datorată Ministerului Tineretului şi Sportului, prevăzută în Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare."

Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, tutunul, alcoolul şi produsele alcoolice fac parte dintr-o categorie de accize armonizate, pentru care au fost edictate reguli obligatorii aplicabile tuturor statelor membre ale Uniunii.

Începând cu data de 1 aprilie 2010, regimul general al produselor accizabile şi regulile privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea produselor accizabile a fost reglementat de Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 9 din 14.01.2009, pag. 12 - abrogată de la data de 13.02.2023, conform art. 56 din Directiva (UE) 2020/262 a Consiliului din 19 decembrie 2019 de stabilire a regimului general al accizelor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 58 din 27.02.2020, pag. 4 (aplicabilă în prezenta cauză, în raport de data perceperii taxei în discuţie).

Astfel cum în mod judicios a stabilit prima instanţă, prin Directiva 2008/118/CE s-a stabilit că produsele accizabile pot face obiectul altor impozite indirecte pentru scopuri specifice, dar în astfel de cazuri, pentru a nu se periclita efectul util al normelor comunitare privind impozitele indirecte, statele membre ar trebui să respecte anumite elemente esenţiale ale normelor în cauză.

Noţiunea de "scop specific", pentru care pot fi instituite taxe indirecte asupra produselor accizabile, a făcut obiectul unor interpretări din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de fond făcând corect referire la cauza C-82/12, Transportes Jordi Besora SL împotriva Generalitat de Catalunxa.

Prin Hotărârea pronunţată în cauza menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 3 alin. (2) din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislaţii naţionale care instituie o taxă pe vânzarea cu amănuntul de uleiuri minerale, cum este taxa pe vânzările anumitor uleiuri minerale (Impuesto sobre las Ventas Minoristas de Determinados Hidrocarburos) în discuţie în litigiul principal, o asemenea taxă neputând fi considerată ca urmărind un scop specific în sensul acestei dispoziţii, din moment ce această taxă, destinată să finanţeze exercitarea de către colectivităţile teritoriale în cauză a competenţelor lor în materie de sănătate şi de mediu, nu urmăreşte, în sine, să asigure protecţia sănătăţii şi a mediului." [Hotărârea Curţii (Camera a treia) din 27 februarie 2014].

În considerentele acestei hotărâri, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte condiţia ca taxa pe vânzarea cu amănuntul de uleiuri minerale cum este B. în discuţie în litigiul principal să urmărească unul sau mai multe scopuri specifice potrivit art. 3 alin. (2) din Directiva 92/12, "[...] reiese din jurisprudenţa Curţii că un scop specific în sensul articolului 3 alin. (2) din Directiva 92/12 este un alt scop decât pur bugetar (a se vedea Hotărârile citate anterior Comisia/Franţa, punctul 19, şi EKW şi Wein & Co., punctul 31, precum şi Hotărârea din 10 martie 2005, Hermann, C-491/03, Rec., p. I-2025, punctul 16).

De asemenea, în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-553/13, Tallinna Ettevotlusamet împotriva Statoil Fuel & Retail Eesti AS, Hotărârea Curţii (Camera a treia) din 5 martie 2015, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "[...] deşi afectarea prestabilită a încasărilor dintr-o taxă pentru finanţarea de către autorităţile locale a unor competenţe care le sunt atribuite poate constitui un element care trebuie luat în considerare pentru a identifica existenţa unui scop specific, o asemenea afectare, care ţine de o simplă modalitate de organizare internă a bugetului unui stat membru, nu poate constitui, în sine, o condiţie suficientă în această privinţă, orice stat membru putând decide să impună, indiferent de scopul urmărit, afectarea încasărilor dintr-o taxă pentru finanţarea anumitor cheltuieli. În caz contrar, orice scop ar putea fi considerat specific în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 2008/118, ceea ce ar priva acciza armonizată instituită prin această directivă de orice efect util şi ar contraveni principiului potrivit căruia o dispoziţie derogatorie precum articolul menţionat 1 alin. (2) trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea prin analogie Hotărârea Transportes Jordi Besora, EU:C:2014:108, punctele 28 şi 29, precum şi jurisprudenţa citată).

40. Prin urmare, existenţa unui scop specific în sensul dispoziţiei amintite nu poate fi stabilit doar prin afectarea veniturilor din taxa în cauză pentru finanţarea unor cheltuieli generale care sunt în sarcina colectivităţii publice într-un anumit domeniu. Astfel, în caz contrar, pretinsul scop specific menţionat nu poate fi distins de un scop pur bugetar.

41. Pentru ca afectarea prestabilită a încasărilor dintr-o taxă care se aplică produselor accizabile să permită să se considere că taxa respectivă urmăreşte un scop specific în sensul aceleiaşi dispoziţii, trebuie ca taxa în cauză să urmărească, în sine, să asigure realizarea scopului specific invocat şi, prin urmare, să existe o legătură directă între utilizarea încasărilor din taxă şi scopul specific respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea Transportes Jordi Besora, EU:C:2014:108, punctul 30)."

Or, în cauză, scopul finanţării activităţilor sportive nu este un scop specific, în sensul prevederilor Directivei 2008/118/CE, finanţarea activităţilor sportive fiind o sarcină bugetară ce poate fi asigurată din orice fel de taxe, neputându-se stabili o legătură directă între utilizarea încasărilor din acciza pe alcool şi scopul taxei în discuţie.

Aşa fiind, judicios a reţinut prima instanţă că norma internă prevăzută la art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, astfel că se impune aplicarea prioritară şi directă, în prezenta cauză, a normelor europene, în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

Totodată, contrar criticilor recurentei, având în vedere că plata contribuţiei prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000 nu era destinată unui scop specific, lipseşte cauza juridică a respectivei creanţe bugetare, în condiţiile în care aceasta vine în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE.

În consecinţă, intimata-reclamantă este îndreptăţită la restituirea sumelor achitate cu titlul de contribuţie în baza unor norme interne contrare freptului Uniunii Europene, contrar criticilor recurentei.

Recurenta DGMAC critică sentinţa de fond si in ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond privind datorarea de dobânzi aferente sumei solicitate a fi restituită.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte subliniază că, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, dobânzile solicitate de urmează natura juridică a sumelor de restituit şi reprezintă creanţe fiscale accesorii, iar acordarea lor este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a statuat, în mod constant că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justiţiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci şi a sumelor plătite acestui stat sau reţinute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă (Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 15 octombrie 2014, pronunţată în Cauza C-331/13, Ilie Nicolae Nicula împotriva Administraţiei Finanţelor Publice a Municipiului Sibiu, Administraţiei Fondului pentru Mediu).

Totodată, prin Decizia nr. 14/2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi obligatorie în ceea ce priveşte dezlegarea problemelor de drept judecate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, a dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, a dispoziţiilor art. 120 alin. (7) şi art. 124 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dobânda care se acordă pentru sumele încasate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, taxă pe poluare şi taxă pentru emisii poluante, restituite prin hotărâri judecătoreşti, este dobânda fiscală prevăzută de dispoziţiile art. 124 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură fiscală, coroborat cu dispoziţiile art. 120 alin. (7) din acelaşi act normativ.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 994 din C. civ. din anul 1864, ale art. 1.535 din Legea nr. 287/2009privind C. civ., ale art. 124 alin. (1) şi art. 70 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, momentul de la care curge dobânda fiscală pentru sumele încasate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, taxă pe poluare şi taxă pentru emisii poluante, restituite în temeiul hotărârilor judecătoreşti, este reprezentat de data plăţii acestor taxe".

Or, astfel cum corect a reţinut prima instanţă, cele statuate prin Decizia nr. 14/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile şi în prezenta cauză, întrucât sumele ce reprezintă taxa la care se referă prezentul litigiu au aceeaşi natură ca şi taxa vizată de recursul în interesul legii anterior menţionat, respectiv o taxă fiscală contrară dreptului Uniunii, astfel că raţionamentul Înaltei Curţi se aplică prin analogie în cauza de faţă.

Cât despre criticile recurentei DGAMC referitoare la faptul că refuzul său nu a fost nejustificat, ci a fost urmarea faptului că cererile intimatei nu respectau condiţiile de fond si de transmitere (comunicare) prevăzute de actele normative in vigoare, si anume de dispoziţiile art. 3 din O.M.F.P. nr. 1386/07.02.2019 şi ale punctului 3, alin. (1) si 2 din Cap.l - Procedura de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, aprobata prin Ordinul 1899/2004, Înalta Curte reţine că împrejurarea că legiuitorul a reglementat o procedură de natură administrativă ce trebuie parcursă în vederea obţinerii restituirii sumelor aferente veniturilor încasate din contribuţiile stabilite conform art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000 nu semnifică faptul că, în concret, contribuabilul nu ar putea obţine rambursarea printr-o acţiune adresată instanţei de contencios administrativ, prin care să invoce incompatibilitatea dintre normele cuprinse în Legea nr. 69/2000 şi prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE, câtă vreme beneficiarul sumelor a căror restituire se solicită a fost Ministerul Sportului, astfel că refuzul pârâţilor de a restitui suma de 4.184.606 RON este unul nejustificat.

O astfel de soluţie se impune în raport de jurisprudenţa CJUE, respectiv hotărârea pronunţată asupra cauzelor reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. şi alţii şi Hoechst UK Ltd., prin care s-a reţinut, în esenţă, că autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu naţional eficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european.

Sunt însă fondate recursurile formulate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în numele Ministerului Finanţelor şi Agenţia Naţională a Sportului (fost Ministerul Sportului) împotriva sentinţei civile nr. 46 din 29 martie 2023, acestea urmând a fi admise pentru următoarele considerente:

Astfel cum arată Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, nu există un refuz nejustificat al acestuia de soluţionare a cererilor inregistrate sub nr. x/07.12.2022 si nr. M-REG 1045818-2022/28.11.2022, cât timp acestea au fost redirectionate către ANAF - Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, spre competenta soluţionare.

Asupra redirectionarii celor doua cererii intimata a fost instiintată prin adresele nr. x.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuala presupune existenta unei identităţi intre persoana reclamantului si persoana care este titular al dreptului in raportul juridic dedus judecaţii (calitate procesuala activa) si, pe de alta parte, intre persoana paratului si cel obligat in acelaşi raport juridic (calitate procesuala pasiva).

Or, in speţa, Ministerul Finanţelor, nu are calitatea de emitent al vreunui act administrative în litigiu, fie el tipic sau asimilat, după cum nu este nici titular al vreunei obligaţii către intimată.

Aşa fiind, este întemeiată excepţia lispei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor şi, corelativ, este întemeiat şi recursul acestei părţi privind acelaşi aspect.

În ce priveşte criticile recurentului-pârât Ministerul Sportului, Înalta Curte reţine că acestea sunt parţial întemeiate.

Astfel, privind criticile recurentului Ministerul Sportului referitoare la faptul că, în cazul contribuţiei prevăzute art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, poate fi identificată o legătură directă între utilizarea încasărilor din taxă şi scopul specific, respectiv dezvoltarea activităţilor sportive la nivel naţional.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, potrivit reglementărilor Uniunii Europene, tutunul, alcoolul şi produsele alcoolice fac parte dintr-o categorie de accize armonizate, pentru care au fost edictate reguli obligatorii aplicabile tuturor statelor membre ale Uniunii.

Or, prin Directiva 2008/118/CE s-a stabilit că produsele accizabile pot face obiectul altor impozite indirecte pentru scopuri specifice, dar în astfel de cazuri, pentru a nu se periclita efectul util al normelor comunitare privind impozitele indirecte, statele membre ar trebui să respecte anumite elemente esenţiale ale normelor în cauză.

Noţiunea de "scop specific", pentru care pot fi instituite taxe indirecte asupra produselor accizabile, a făcut obiectul unor interpretări din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cum ar fi cauza C-82/12, Transportes Jordi Besora SL împotriva Generalitat de Catalunxa sau cauza C-553/13, Tallinna Ettevotlusamet împotriva Statoil Fuel & Retail Eesti AS, Hotărârea Curţii (Camera a treia) din 5 martie 2015, mai sus analizate.

Din aceste prevederi şi hotărâri ale CJUE rezultă clar că norma internă prevăzută la art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000 este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, astfel că se impune aplicarea prioritară şi directă, în prezenta cauză, a normelor europene, în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

Or, cât timp plata contribuţiei prevăzută de art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000 nu era destinată unui scop specific, lipseşte cauza juridică a respectivei creanţe bugetare şi se impune restituirea ei, în condiţiile în care aceasta vine în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE.

Sunt însă întemeiate susţinerile recurentului-pârât Ministerul Sportului potrivit cărora în mod greşit prima instanţă a înlăturat apărările acestuia privind aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 59 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a Normelor metodologice privind virarea la bugetul de stat de către Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Tineretului şi Sportului a disponibilităţilor prevăzute la art. 57 şi 59 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1386/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 11 februarie 2019, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a articolului III din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 3308/2019, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 30 octombrie 2019.

În acest sens, Înalta Curte constată că dispoziţiile menţionate reglementează o procedură administrativă de virare la bugetul de stat a disponibilităţilor Ministerului Tineretului şi Sportului provenite din încasarea veniturilor aferente cotei de 1% din taxele şi accizele aplicate la nivel naţional pentru ţigarete, ţigări şi băuturi alcoolice, existente la data de 31 decembrie 2018, precum şi a eventualelor sume încasate ulterior datei de 31 decembrie 2018.

Aşa fiind, se reţine că sumele a căror restituire se pretinde de către intimată au fost virate la bugetul de stat, astfel că restituirea lor nu poate fi cerută decât de la recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Marilor Contribuabili.

Faţă de acestea, Înalta Curte urmează a admite recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în numele Ministerului Finanţelor şi Agenţia Naţională a Sportului (fost Ministerul Sportului) împotriva sentinţei civile nr. 46 din 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa casării în parte a acesteia.

În rejudecare, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor şi va respinge capătul de cerere privind constatarea refuzului nejustificat al acestuia de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/07.12.2022 şi nr. M-REG 1045818-2022/28.11.2022 pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Va admite în parte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Va constată refuzul nejustificat al pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/28.11.2022, nr. x/09.12. 2022 şi nr. x/15.12.2022, respectiv nr. x/07.12.2022 şi nr. M-REG 1045818-2022/28.11.2022 ce i-au fost redirecţionate de către Ministerul Finanţelor.

Va fi obligată pârâta Direcţia Generală a Marilor Contribuabili la emiterea actelor administrative individuale, prin care să dispună restituirea sumelor plătite de reclamantă pentru perioada 2016-2019, reprezentând contribuţia instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum şi a dobânzii fiscale aferente, calculate de la data achitării fiecărei sume, până la data restituirii efective.

Va respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierii din 29 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 46 din 29 martie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile formulate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor şi Agenţia Naţională a Sportului (fost Ministerul Sportului) împotriva sentinţei civile nr. 46 din 29 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor, invocată în recurs şi respinge capătul de cerere privind constatarea refuzului nejustificat al acestuia de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/07.12.2022 şi nr. M-REG 1045818-2022/28.11.2022 pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Constată refuzul nejustificat al pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluţiona cererile înregistrate sub nr. x/28.11.2022, nr. x/09.12. 2022 şi nr. x/15.12.2022, respectiv nr. x/07.12.2022 şi nr. M-REG 1045818-2022/28.11.2022 ce i-au fost redirecţionate de către Ministerul Finanţelor.

Obligă pârâta Direcţia Generală a Marilor Contribuabili la emiterea actelor administrative individuale, prin care să dispună restituirea sumelor plătite de reclamantă pentru perioada 2016-2019, reprezentând contribuţia instituită prin art. 70 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, în cuantum de 4.184.606 RON, precum şi a dobânzii fiscale aferente, calculate de la data achitării fiecărei sume, până la data restituirii efective.

Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 24 aprilie 2024.