Jurisdiction fixed on Court of Appeal for judge's salary recalculation claim as administrative law matter.

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 noiembrie 2022, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Constanta şi Consiliului National pentru Combaterea Discriminării, a solicitat:

(i) reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor de încadrare brute şi a celorlalte drepturi aferente plăţilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare 19,000 stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 6-13, în raport de funcţiile deţinute cu care sunt asimilaţi potrivit legii, începând cu data numirii în funcţia de judecător în cadrul Judecătoriei Constanţa şi în continuare pentru viitor;

(ii) obligarea pârâţilor la calcularea, plata şi alocarea sumelor necesare, pentru fiecare lună, a diferenţei dintre venitul la care este îndreptăţit şi venitul definitiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare şi până la data plăţii efective;

(iii) obligarea Ministerului de Justiţie la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător.

1.2. În şedinţa publică din 9 martie 2023, Tribunalul Bucureşti a dispus introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calitate de pârât, în vederea discutării transmisiunii calităţii procesuale pasive, în temeiul art. 142-162 din Legea nr. 304/2022.

La data de 24 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar o adresă prin care a arătat că se subrogă, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 2644 din 4 mai 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Motivând hotărârea astfel dispusă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că litigiul în cauză nu este supus jurisdicţiei dreptului muncii, ci jurisdicţiei contenciosului administrativ, întrucât reclamantul contestă stabilirea salariului de bază, a sporurilor şi a altor drepturi salariale care se acordă potrivit legii. Astfel fiind, capătul principal de cerere vizează obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare, fiind incidente dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, care prevăd o competenţă specială, materială şi teritorială, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1262 din 19 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În argumentarea hotărârii astfel pronunţate, instanţa a reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât reclamantul nu contestă un act administrativ privind stabilirea drepturilor sale salariale, faţă de care ar fi formulat contestaţie administrativă în temeiul acestor dispoziţii legale speciale şi nu deduce analizei instanţei un act administrativ tipic sau asimilat. În acest context, obiectul acţiunii se circumscrie jurisdicţiei muncii, în raport de prevederile art. 1, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

A mai reţinut Curtea că cel de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător, are natură accesorie, astfel că, raportat la prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., acest petit nu este determinant în stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cel două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că reclamantul este încadrat ca judecător la Judecătoria Constanţa, începând cu data de 02.03.2022.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute şi a celorlalte drepturi aferente la nivelul indemnizaţiilor de încadrare brute şi a celorlalte drepturi aferente stabilite în cazul procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., precum şi plata diferenţelor salariale rezultate în urma recalculării şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită un ordin de salarizare în sensul celor solicitate.

Problema care a generat conflictul de competenţa între cele două instanţe priveşte stabilirea competenţei materiale a cauzei, din perspectiva temeiului de drept al acţiunii, raportat la obiectul cererii reclamantului, Tribunalul Bucureşti făcând aplicarea în speţă a dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care conferă secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti competenţa exclusivă de soluţionare a acestor acţiuni, iar Curtea de Apel Bucureşti reţinând incidenţa prevederilor Codului muncii şi stabilind natura litigiului ca fiind unul de dreptul muncii, dat în competenţa secţiei specializate în conflicte de muncă a tribunalului. Se observă, aşadar, că Înalta Curte a fost învestită cu un conflict de competenţă materială raportat la rangul instanţei, însă în discuţie se află şi specializarea secţiei sau a completului învestit(ă) cu soluţionarea cererii de faţă.

Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze prezenta cauză este curtea de apel, temeiul de drept fiind însă dat de dispoziţiile legii generale a contenciosului administrativ - Legea nr. 554/2004, iar nu de prevederile legii speciale, respectiv art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017, cum eronat a reţinut Tribunalul Bucureşti.

Potrivit statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite din Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 privind recursul în interesul legii "Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.". Potrivit art. 1 din Codul muncii "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, (…) precum şi jurisdicţia muncii. (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.".

Potrivit art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (incidente la data formulării acţiunii) "(…) Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.", iar potrivit art. 8 alin. (2) din Cap. VIII, Anexa V din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri public, "Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor (…) se stabilesc, (…), de ministrul justiţiei, (…), cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.". Totodată, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară "Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite.".

Din normele legale citate rezultă că salariul judecătorilor este stabilit prin act al ministrului justiţiei, act calificat de lege ca fiind act administrativ. În prezent, dispoziţii similare se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, atribuţiile ministrului justiţiei fiind preluate, în materia salarizării, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (conform art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022), fără ca această împrejurare să modifice în vreun fel natura de acte administrative a ordinelor emise în vederea stabilirii şi calculării drepturilor salariale cuvenite magistraţilor.

Înalta Curte constată că acţiunea de faţă nu priveşte o situaţie de fapt particulară referitoare la un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupaţională (coeficientul de multiplicare fiind un element al salarizării de bază şi comun personalului din "Justiţie"). Obiectul cauzei este reprezentat inclusiv de cererea de emitere a actului administrativ individual, respectiv a ordinului privind încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenţii intră în competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ. Aşadar, prezentul litigiu nu se circumscrie jurisdicţiei dreptului muncii, ci are natura contenciosului administrativ.

Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt aplicabile art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât cererea reclamantului nu are drept obiect plângerea formulată împotriva actului administrativ emis de organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, prin care să fi fost soluţionată contestaţia formulată împotriva unui ordin de salarizare emis de această autoritate. Prin pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză, reclamantul urmăreşte obligarea pârâtului la recalcularea drepturilor sale salariale, în raport de prevederile pct. 6-13, lit. A) din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, precum şi de hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în cazuri similare în favoarea personalului care ocupă aceleaşi funcţii, nefiind, aşadar, contestat un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale sau o hotărâre emisă în soluţionarea contestaţiei salariale. Dispoziţiile art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

În sensul celor expuse s-a statuat şi prin soluţia de principiu adoptată de Plenul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28.02.2023, potrivit căreia, în litigiile având ca obiect emiterea de noi ordine de încadrare, acte administrative prin care reclamanţilor să le fie recunoscut un anumit drept salarial, competenţa de soluţionare a cauzelor aparţine instanţei de contencios administrativ stabilită în raport cu dispoziţiile prevăzute de norma generală în materia contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 554/2004, nefiind incidente prevederile speciale de competenţă ale art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 153/2017.

În sfârşit, Înalta Curte subliniază că nu prezintă natura unui capăt de cerere accesoriu acela prin care se solicită obligarea părţii pârâte la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător, ci acesta constituie un capăt de cerere principal, întrucât reflectă esenţa dreptului de salarizare pretins, urmând ca în raport de conţinutul respectivului act administrativ unilateral să se efectueze calcule şi să intervină plata, în ipoteza în care acţiunea ar fi admisă potrivit pretenţiilor reclamantului. În aceste condiţii, competenţa de soluţionare a capătului de cerere în discuţie nu se determină în acord cu dispoziţiile art. 123 C. proc. civ., ci influenţează în mod decisiv stabilirea instanţei competente şi lămureşte faptul că procesul de faţă este unul de contencios administrativ.

Este de menţionat şi că Înalta Curte că a fost învestită cu un conflict de competenţă între cele două instanţe sesizat din perspectivă materială (şi materială procesuală), iar nu şi din perspectivă teritorială.

În consecinţă, în condiţiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze prezenta cauză este curtea de apel, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal dintre cele două instanţe aflate în conflict de competenţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Justiţiei, Tribunalul Constanţa şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.