Broadcaster’s appeal against RON 5,000 audiovisual fine dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 14.10.2021, sub numărul x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 278/21.09.2021 a Consiliului National al Audiovizualului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea acesteia şi exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 5.000 RON.

2. Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentinţa civilă nr. 784 pronunţată la 19 aprilie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL AL AUDIOVIZUALULUI.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 784 pronunţate la 19 aprilie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii cu consecinţa anulării deciziei de sancţionare nr. 278/21.09.2021, emisă de către intimatul CNA.

După prezentarea situaţie de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că presupusa abatere contravenţională a fost motivată de către intimatul CNA printr-o pretinsă prezentare incorectă, părtinitoare şi cu rea-credinţă a unor informaţii, precum şi prin presupusa nerespectare a principiului audiatur et alterapars, aspecte reţinute ulterior, în mod nelegal, de către instanţa de fond.

A precizat că au arătat instanţei de fond faptul că sancţiunea a fost dispusă în urma analizării unor opinii, a unor judecăţi de valoare, respectiv a unor afirmaţii care nu pot fi supuse probei verităţii şi care nu implică necesitatea acordării unui drept la replică.

Astfel, încă din primul punct al contestaţiei, a arătat faptul că au existat două categorii de informării prezentate şi dezbătute în cadrul emisiunii, respectiv cea a datelor factuale (afirmaţii referitoare la derularea contractului de salubritate încheiat la nivelul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi pericolul reprezentat de deşeurile menajere lăsate pe domeniul public şi neridicate) şi cea a judecăţilor de valoare (a vizat acţiunile şi abilităţile politice şi organizatorice ale doamnei Primar al Sectorului 1, B.).

Reţinerile instanţei de fond sunt profund eronate, afirmaţiile moderatorului şi a invitaţilor săi nefiind susceptibile de a fi probate, reprezentând eminamente opinii critice, subiective şi personale, pentru a căror licită şi legală emitere nu era necesară decât existenţa unei baze factuale. În cadrul emisiunii, singurele informaţii factuale difuzate au fost acelea privind existenţa unei probleme grave la nivelul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti (pentru a cărei rezolvare Prefectul Municipiului Bucureşti a decretat în mod oficial stare de urgenţă) şi cele privind realizarea unei prezentări, de către doamna Primar, B., a primelor sale luni de mandat. Or, aceste informaţii au fost difuzate în mod complet şi corect, fără să împiedice formarea unei opinii libere şi proprii a publicului telespectator, nefiind încălcată niciuna dintre normele legale invocate de către pârâtul CNA, cu atât mai puţin principiul audiatur et altera pars.

Astfel, constatarea unei pretinse incorectitudini ori rele-credinţe a moderatorului şi a invitaţilor vizând tocmai opiniile acestora, exprimate în condiţiile existenţei unei baze factuale suficiente, este neîntemeiată, iar aplicabilitatea normelor pe care se întemeiază actul sancţionator contestat, precum şi legalitatea deciziei de sancţionare, au fost în mod greşit constatate de către prima instanţă.

Greşită este şi maniera în care instanţa de fond a tratat dispoziţiile referitoare la individualizarea sancţiunii. Astfel, deşi instanţa de fond s-a lansat într-o analiză a aplicabilităţii prevederilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor şi a posibilităţii anulării deciziei de sancţionare ca urmare a nerespectării criteriilor de individualizare a sancţiunii prevăzute de acest act normativ, societatea a criticat lipsa de motivare a deciziei prin raportare exclusivă la normele administrative din domeniul audiovizualului, respectiv art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, art. 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011.

Aşadar instanţa de fond a realizat o greşită aplicare a normelor prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, ignorând cu desăvârşire şi încălcând totodată modul în care acestea sunt completate de cele ale art. 144 alin. (3) din Codul audiovizualului şi a stabilit în consecinţă, în mod eronat, că decizia contestată este legal emisă.

A subliniat principiile jurisprudenţiale a căror nesocotire a dus la o greşită aplicare a legii la momentul pronunţării hotărârii atacate, astfel cum acestea au fost reţinute în jurisprudenţa Curţii Supreme (deciziile nr. 2358/2015, 2690/2010, 5213/2013). Totodată, la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, a fost constatată imposibilitatea satisfacerii condiţiei impuse de art. 64 al Deciziei nr. 220/2011 în cazul emiterii unor opinii sau a unor judecăţi de valoare (sentinţa nr. 4071/17.12.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2013, definitivă după respingerea recursului CNA).

Faptul că opiniile prezentate în cadrul emisiunii au fost unele critice, negative şi exagerate, dar licite şi permise de lege, reprezintă unicul motiv pentru care membrii Consiliului intimat au considerat că se află în situaţia unei informări incorecte sau părtinitoare, însă această constatare (la rândul ei subiectivă) nu poate constitui, în circumstanţele speţei de faţă, temei de sancţionare a reclamantei.

A solicitat să se constate faptul că instanţa de fond a realizat o greşită aplicare atât a normelor incidente în prezenta cauză, cât şi a principiilor jurisprudenţiale consacrate la nivel european şi naţional în materia libertăţii de exprimare şi că, reclamanta şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare şi obligaţia de informare a publicului, fără să încalce obligaţiile instituite de art. 40 alin. (1), (2) şi (4) şi de art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 220/2011 (inaplicabile discursului jurnalistic sancţionat în cauza de faţă.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), se reţine că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 şi ale art. 40, 64 şi 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011, prin raportare la incidenţa principiilor de natură normativă, care reies din jurisprudenţa CEDO şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în materia libertăţii de exprimare.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speţă, Înalta Curte constată că ansamblul criticilor subsumate de recurentă motivului de casare menţionat prin raportare la actul administrativ contestat, nu prezintă aspecte concludente care să susţină ipoteza interpretării sau aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente de către instanţa de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunţate.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 278/21.09.2021, recurenta-reclamantă a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 5.000 RON pentru încălcarea, în cadrul programelor audiovizuale difuzate, a prevederilor 40 alin. (1), (2) şi (4) şi ale 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare (Codul audiovizualului).

Recurenta - reclamantă a susţinut că presupusa abatere contravenţională a fost motivată de către intimatul CNA printr-o pretinsă prezentare incorectă, părtinitoare şi cu rea-credinţă a unor informaţii, precum şi prin presupusa nerespectare a principiului audiatur et alterapars, aspecte reţinute ulterior, în mod nelegal, de către instanţa de fond.

Înalta Curte constată că aceste critici nu au temei legal, întrucât judecătorul fondului a reţinut în mod corect că "informaţiile aduse la cunoştinţa publicului au îmbrăcat şi forma unor declaraţii factuale, nu doar a unor opinii, cum susţine reclamanta..." în "emisiunea Punctul de întâlnire, în cadrul cărora s-au purtat discuţii cu privire la d-na primar B. (...)", argumentele invocate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură să demonstreze nelegalitatea deciziei contestate.

Afirmaţiile făcute de către moderator şi de către invitaţi în sensul că "Problema cumva ar fi că e foarte bogată din afaceri cu statul român, ceea ce arată... implică un pic de interes, zic eu. Că, sigur, aţi descris aicea, e evident că în cazul B. - Primăria Sectorului 1 e şi un caz clinic. Da, aicea trebuie specialiştii să se pronunţe", "doamna B. e o combinaţie foarte ciudată aşa, nu-mi găsesc alt cuvânt, complexă cumva de incompetenţă cu şmecherie pentru că în cariera ei a condus mai multe firme, a făcut multe lucruri greşite, proaste administrativ. Ştiţi că ea a început, conducea o firmă de gaz. În firma aia de gaze a fost un accident mare în care a murit un om, cred că şi încă... şi-au fost şi ceva răniţi" şi că aceasta "s-a întors cu firma asta care superviza construirea C.. Deci, acolo, cu firma de gaze a dat-o-n bară. S-a întors cu supervizarea C., aicea vine partea de şmecherie pentru că supervizând nimic firma respectivă a câştigat zeci de milioane de euro şi ea sute de mii de euro pe an. într-o vreme când apăruseră discuţii şi astea şi-a mutat... multă vreme de la aceeaşi firmă ea-şi lua salariul din Bulgaria, o operaţiune d- asta foarte bizară", chiar dacă ar fi reale, au avut un evident caracter acuzator la adresa doamnei B., neputându-se considera nici că este vorba de date şi fapte general cunoscute.

În plus, recurenta reclamantă nu a asigurat o distincţie clară între fapte şi opinii, o informare corectă, obiectivă a publicului, de natură să favorizeze libera formare a opiniilor acestuia.

Or, afirmaţiile scoase în evidenţă în decizia atacată conduc la concluzia că reclamanta a încălcat dreptul la demnitate şi imagine a persoanei şi principiul asigurării informării corecte, în emisiunea identificată ca fiind difuzată în data de 7 iulie 2021 de postul A., unde au fost făcute comentarii cu caracter acuzator la adresa primarului sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, fără a fi aduse dovezi care să ateste realitatea faptelor imputate.

Faptul că moderatorul emisiunii nu a intervenit pentru a pondera dezbaterea, nu contactat-o şi nu a invitat-o pe doamna B., să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere şi nu a precizat pe post că aceasta ar fi refuzat să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată, deşi i-au fost imputate fapte sau comportamente ilegale, unele anterioare obţinerii mandatului ori altele de natură să prejudicieze cetăţenii Sectorului 1 în care a fost aleasă, conduce la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 40 din Codul audiovizualului.

Se poate observa că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente, exemplificând din conţinutul deciziei atacate şi din raportul de monitorizare afirmaţiile factuale făcute de recurenta-reclamantă şi de invitaţi în timpul emisiunii analizate, susceptibile de a fi probate, stipulând clar că "Pentru aceste afirmaţii acuzatoare care nu sunt doar judecăţi de valoare, nu a fost cerut punctul de vedere al persoanei vizate, primarul sectorului 1, d-na B. şi nici nu s-a precizat în emisiune că s-ar fi încercat contactarea acesteia, dar ar fi refuzat să-şi exprime opinia, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului."

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 40 din Codul audiovizualului:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. În situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

(2) În cazul în care acuzaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; respectarea acestui principiu presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile. În situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie precizat acest fapt.

(...) (4) Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea.".

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că în cadrul emisiunii a folosit de informaţii publice şi relatări ale presei privind activităţile şi trecutul profesional al doamnei Primar (legate de conducerea anumitor societăţi comerciale care au câştigat sute de milioane de RON din contracte cu statul român) existând în ceea ce o priveşte pe aceasta o problemă de notorietate naţională, nu au un temei legal, întrucât astfel cum a menţionat şi judecătorul fondului, potrivit art. 40 din Codul audiovizualului, aspectele factuale trebuiau dovedite.

În cadrul emisiunii difuzate in data de 7 iulie 2021, au fost formulate critici ce au îmbrăcat forma unor acuzaţii la adresa primarului sectorului 1 Bucureşti, doamna B., rezultând clar că nu a fost respectat principiul audiatur et altera pars, nefiind prezentat punctul de vedere al persoanei la adresa căreia şi nici refuzul acesteia de a exercita dreptul la replică.

Înalta Curte reţine că, prin recurs, recurenta reclamantă a reluat, în mare parte, argumentele prezentate în acţiune, invocând principiile jurisprudenţiale consacrate la nivel european şi naţional în materia libertăţii de exprimare şi că, televiziunea reclamantă prin moderator şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare şi obligaţia de informare a publicului, fără să încalce obligaţiile instituite de Decizia CNA nr. 220/2011 (inaplicabile discursului jurnalistic sancţionat în cauză).

Însă tocmai pornind de la principiile menţionate şi susţinute în apărarea sa de către societatea reclamantă, Înalta Curte reţine că libertatea de exprimare nu poate prejudicia, demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

De asemenea, în conformitate cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă unor condiţii, restrângeri şi chiar sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte nu poate primi argumentul recurentei reclamante că "afirmaţiile invitaţilor din emisiuni reprezintă opinii personale" şi că moderatorul a prezentat doar "opinii critice, subiective şi personale, pentru a căror licită şi legală emitere nu era necesară decât existenţa unei baze factuale", situaţie de natură să dovedească, în opinia sa, respectarea dispoziţiilor art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului ("Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile").

Astfel, Înalta Curte reaminteşte cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a arătat constant că libertatea de exprimare implică şi obligaţii/responsabilităţi, iar garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună credinţă, furnizând informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (a se vedea hotărârile din Cauza Radio France şi alţii împotriva Franţei, Cauza Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Cauza Stângu şi Scutelnicu împotriva României, Cauza McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii etc.).

Este adevărat că, jurnaliştii, moderatorii, ca şi celelalte persoane invitate în emisiuni au dreptul să-şi expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă furnizorul de servicii media audiovizuale are obligaţia de a lua toate măsurile legale, astfel încât emisiunile pe care le difuzează să se desfăşoare în cadrul reglementat de legislaţia audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor persoanelor.

În acest sens, CEDO a statuat, cu valoare de principiu, că numai prin respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor ce-i revin presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (hotărârea din Cauza Tammer împotriva Estoniei).

Între protejarea drepturilor persoanelor şi libertatea de exprimare este necesar să existe un just echilibru, iar acest echilibru nu a fost respectat în cadrul emisiunii indicate în decizia contestată, întrucât afirmaţiile de natură acuzatoare impuneau cu privire la faptele imputate, respectarea de către recurenta reclamantă a principiului audiatur et altera pars.

Faţă de împrejurările arătate, Înalta Curte împărtăşeşte concluzia primei instanţe în sensul că, în speţă, în virtutea şi în limitele atribuţiilor sale legale de a asigura protejarea drepturilor fundamentale ale omului în programele audiovizuale - intimatul pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului, garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, a exercitat activitatea de control asupra conţinutului programului oferit de reclamant, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea audiovizualului.

Contrar criticilor recurentei, instanţa de fond corect a menţinut ca legale constatările CNA privind încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) ("În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii; b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă") .

Potrivit pct. 13 şi 14 din Rezoluţia nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, un element esenţial al respectării dreptului fundamental al cetăţenilor la informaţie este dat de imperativul absolut al corectitudinii ştirilor şi al onestităţii opiniilor.

Or, radiodifuzorul a încălcat obligaţia privind respectarea principiilor imparţialităţii şi echilibrului ce ar trebui să caracterizeze informarea în probleme de interes public astfel încât telespectatorii să-şi poată forma în mod liber propria opinie, în condiţiile în care persoana vizată de afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii nu i s-a dat posibilitatea de către moderator să îşi exprime punctul de vedere, iar interlocutorilor nu li s-a solicitat ferm să probeze afirmaţiile acuzatoare sau măcar să indice probele care le susţin.

Recurenta-reclamantă susţine că, în speţă, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile Legii audiovizualului, în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, ignorând cu desăvârşire şi încălcând totodată modul în care art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 sunt completate de cele ale art. 144 alin. (3) din Codul audiovizualului şi a stabilit în consecinţă, în mod eronat, că decizia contestată a fost legal emisă.

Înalta Curte constată însă că o dispoziţie dintr-o lege "stricto sensu" nu poate fi completată printr-un act normativ infra-legal.

Instanţa de recurs apreciază că neindicarea sancţiunilor primite anterior, nu constituie un motiv de anulare a actului, deoarece recurenta-reclamantă nu este vătămată prin această omisiune, care în sens contrar, ar fi putut conduce la aplicarea unei sancţiuni mai drastice.

Tot cu referire la dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2004, recurenta-reclamantă apreciază faptul că opiniile prezentate în cadrul emisiunii au fost unele critice, negative şi exagerate, dar licite şi permise de lege, acesta fiind de altfel unicul motiv pentru care membrii Consiliului intimat au considerat că se află în situaţia unei informări incorecte sau părtinitoare, însă această constatare (la rândul ei subiectivă) nu poate constitui, în circumstanţele speţei de faţă, temei de sancţionare a reclamantei.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât judecătorul fondului a făcut o analiză judicioasă cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului constatând că au fost respectate criteriile prevăzute de această prevedere legală, reţinând că faptele prezentate în cadrul emisiunii nu au fost dovedite. Instanţa de fond a constatat că recurenta nu se afla la prima abatere de acest fel, fiind sancţionată anterior pentru încălcarea aceloraşi prevederi legale, fapt ce demonstrează că, la aplicarea acestor sancţiuni, CNA a ţinut cont, de fiecare dată, de aceste criterii stabilite în norma invocată, criterii care se reflectă si în cuantumul amenzii aplicate.

În acest context, faţă de cele expuse anterior se constată că instanţa de fond a aplicat corect normele prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, art. 144 alin. (3) din Codul audiovizualului şi a stabilit că decizia contestată este legal emisă.

Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 784 pronunţate la 19 aprilie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 18 ianuarie 2024.