Judicial review of disciplinary dismissal for lack of passive standing of the magistrate and insufficient proof of bad faith in preliminary verification

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021 la data de 03.08.2021, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară:

- anularea rezoluţiei din 13.07.2021 (nr. lucrare: C21-1161) dată în dosarul nr. x de către inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare şi anularea rezoluţiei de clasare nr. 1594/A din data de 21.05.2021 emisă în dosarul nr. x de către doamna inspector judiciar - judecător B. şi obligarea pârâtei să înceapă cercetarea disciplinară împotriva domnului judecător C. de la Tribunalul Bucureşti pentru abaterea disciplinară prev. de art. 991alin. (1) din Legea nr. 303/2004;

- obligarea pârâtei să efectueze lucrările de inspecţie judiciară (efective) care se vor menţiona în cuprinsul prezentei (în special verificarea situaţiei de incompatibilitate a magistratului în raport cu verificările de securitate efectuate de MApN-DGI-DciSM în cazul procedurii de transfer a magistratului la instanţele militare).

Totodată, pentru opozabilitatea hotărârii şi pentru respectarea unui drept real la apărare al persoanei ale cărei drepturi pot fi afectate negativ de către soluţia ce va fi dată în cauză, reclamantul a solicitat introducerea în cauză şi citarea ca pârât a domnului judecător C. de la Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1975 din 31 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1975 din 31 octombrie 2022 şi a tuturor încheierilor premergătoare (în special cea din şedinţa publică de la 17.10.2022), reclamantul A. a formulat recurs potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea primului motiv de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a încălcat prevederile legale prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În acest sens, a arătat că instanţa nu a reţinut cu acurateţe situaţia de fapt şi nu a interpretat în mod corect acţiunea (atât faţă de verificările îndeplinite de pârâta Inspecţia Judiciară, potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004, dar mai ales faţă de pârâtul C.), nu a administrat probele solicitate de reclamant, nu a stăruit ca pârâta să depună la dosar toate actele care au făcut obiectul cercetării sale judiciare faţă de dl. judecător C., pronunţând pe fond, o hotărâre în lipsa acestor acte, înscrisuri care reprezintă "întreaga documentaţie administrativă, respectiv dosarul nr. x al Direcţiei de inspecţie pentru judecători şi dosarul inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C21-1161". În opinia recurentului-reclamant, toate acestea sunt probe decisive în lămurirea situaţiei de fapt şi de drept, motiv pentru care a solicitat ca instanţa de recurs să dispună ataşarea şi înfăţişarea acestor înscrisuri.

În continuare, a afirmat că judecătorul fondului a admis în mod greşit "excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.", întrucât verificarea şi lucrările de inspecţie judiciară nu sunt posibile fără introducerea în cauză a magistratului reclamat.

Instanţa de fond nu a admis ca apărare şi drept procesual înscrierea în fals/verificarea falsului faţă de documentele/actele precizate în cauză şi în şedinţele publice (îndeosebi faţă de declaraţia/declaraţiile magistratului C.), cu ocazia cercetării disciplinare, a derulării celor două dosare de transfer de la instanţa civilă la instanţa militară şi a altor acte pe care le-a folosit pentru a ascunde imparţialitatea şi reaua-credinţă prin care a încălcat cu bună ştiinţă normele de drept material ori procesual. Acesta în procedura de transfer a efectuat în mod obligatoriu verificări de securitate în care a făcut declaraţii pe proprie răspundere. A mai arătat că a formulat această cerere în scris şi a susţinut-o şi oral în cadrul şedinţei publice din data de 17.10.2022, dar judecătorul fondului nu a luat-o în considerare şi a respins-o, refuzând astfel să fie lămurită situaţia de fapt şi de drept a cauzei. A subliniat că anterior, la data de 06.06.2022, a mai formulat şi depus o cerere asemănătoare de înscriere în fals, dar instanţa de fond l-a ignorat total.

A menţionat că în etapa procesuală a fondului a arătat cu claritate, atât în acţiune cât şi pe parcursul termenelor de judecată, împrejurările situaţiei de fapt din care rezultă fără niciun dubiu că pârâtul C., în calitatea sa de judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, a judecat dosarul nr. x/2019 şi l-a soluţionat definitiv deşi, fix în acea perioadă, a parcurs cu bună ştiinţă şi cunoscând toate rigorile legilor în ansamblul lor (adică şi reglementările legale ale domeniului militar, ale securităţii militare şi naţionale, inclusiv legislaţia de protecţie a informaţiilor clasificate) procedura transferului de la o instanţă civilă la o instanţă militară, care necesită o amplă procedură de verificare de securitate pentru a fi chemat în rândul cadrelor active ale MApN cu grad de ofiţer activ.

De asemenea, recurentul-reclamant a afirmat că instanţa de fond nu a înţeles că pârâtul C. reprezenta însăşi subiectul întregii cauze pe care a reclamat-o, că era incompatibil să judece şi să soluţioneze un dosar în care viitorul său angajator era chiar Ministerul Apărării Naţionale, care figura ca parte procesuală în dosarul nr. x/2019, ceea ce echivalează cu săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de dispoziţiile art. 991 alin. (1) şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, rezultând favorizarea, prin complicitate pasivă, la falsurile veritabile ale cadrelor MApN, în contextul în care magistratul era angajat în proceduri de transfer la instanţele militare şi, respectiv, art. 42 alin. (1) pct. 13, art. 140 alin. (2) (calitatea părţilor) din C. proc. civ. şi art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (exact temeiul invocat şi de magistrat în cererea sa de abţinere).

Recurentul-reclamant a mai solicitat să fie verificat dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti sub următoarele aspecte: cine a formulat şi semnat plângerea; cine sunt părţile procesuale; cererea de abţinere a judecătorului C., ca dată şi motiv; încheierile interlocutorii din dosar; cererile de transfer ale judecătorului C.; dosarele de transfer ale judecătorului C.; verificările efectuate de judecătorul C. în vederea celor două proceduri de transfer, inclusiv ca dată calendaristică, loc de desfăşurare, persoane care îi aprobă participarea la acestea din cadrul TB; formularele de securitate pe care le-a întocmit cu ocazia accederii în MApN, inclusiv structurile verificatoare şi rezultatul verificărilor de securitate; avizele solicitate şi avizele obţinute necesare întocmirii dosarului de transfer.

În continuare, a arătat că şi în faza de recurs invocă şi formulează cerere de înscriere în fals - Cerere privind aplicarea art. 304 şi urm. C. proc. civ. şi art. 308 C. proc. civ. privind verificarea falsului, fals intelectual şi uzului de fals - cerere care i-a fost respinsă pe nedrept la instanţa de fond.

Totodată, a invocat în faza de recurs aplicarea excepţiei de nelegalitate (procedură admisă de însăşi ÎCCJ) faţă de actele întocmite de pârâtul C. în cele două proceduri de transfer de la instanţa civilă - Tribunalul Bucureşti la instanţa militară - Curtea Militară de Apel Bucureşti (structură aflată în componenţa Ministerului Apărării Naţionale, instanţa militară unde în prezent magistratul a fost transferat şi unde a devenit cadru militar-ofiţer cu gradul de căpitan) pe care le-a parcurs în perioada când judeca şi soluţiona dosarul nr. x/2019 în care recurentul-reclamant era parte procesuală, în contradictoriu cu MApN - fix viitorul/actualul angajator al pârâtului C.. Sunt puternice suspiciuni de nelegalitate în privinţa întocmirii, semnării şi evidenţierii situaţiei declarate în cadrul acestor acte.

A menţionat ca fiind foarte asemănătoare speţa ca folosire de probe secrete decisive în dauna sa şi încălcarea art. 6 din CEDO, aşa cum s-a stabilit de CEDO în Hotărârea din Cauza Corneschi împotriva României, din 11.01.2022 (Cererea nr. 21609/16), text publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 03 august 2022, în vigoare de la 03 august 2022.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a încălcat prevederile legale privind răspunderea magistraţilor (art. 96 din Legea nr. 303/2004).

În dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, judecătorul C., ca o "confirmare" a văditei sale lipse de imparţialitate, a favorizat MApN şi a respins excepţia tardivităţii depunerii plângerii de către MApN, fără a dispune lămurirea unor falsuri (borderouri de corepondenţă în dosarul nr. x/2016), situaţie menţionată în acţiune şi neverificată nici de Inspecţia Judiciară, nici de judecătorul fondului. Pe fondul cauzei, fără a pune în discuţia părţilor din oficiu, a "completat" motive de nelegalitate neinvocate de MApN în plângere. Ambele situaţii sunt fapte de abuz procedural grav, imputabile magistratului C..

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Preliminar, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii recurentului-reclamant de înscriere în fals, precum şi a excepţiei de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat să fie calificate drept argumente în susţinerea recursului.

A arătat că recurentul-reclamant nu a indicat nici la soluţionarea fondului şi nici prin cererea de recurs înscrisurile a căror veridicitate este pusă la îndoială şi care fac parte din cuprinsul documentaţiei administrative care a stat la baza actelor contestate în cauză, aceasta cu atât mai mult cu cât documentaţia de la dosar este completă şi a fost depusă în conformitate cu art. 13 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, a considerat că şi aceasta este inadmisibilă prin raportare la art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi fiscal care stabileşte concret că de actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă trebuie să depindă soluţionarea cauzei. Or, în mod evident hotărârile judecătoreşti/încheierile pronunţate de magistrat nu ar putea face obiectul unei astfel de excepţii, căile de atac împotriva acestora fiind reglementate exclusiv şi imperativ prin lege.

A subliniat că, în speţă, obiectul cauzei îl reprezintă rezoluţiile Inspecţiei Judiciare şi nu măsurile sau soluţiile adoptate de judecătorul reclamat, aceasta cu atât mai mult cu cât efectul unei eventuale admiteri a excepţiei de nelegalitate este reprezentat de neluarea în seamă a actului administrativ cu ocazia judecăţii şi în niciun caz de anularea acestuia cum consideră recurentul - reclamant.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a învederat că în speţă nu sunt indicii de nerespectare a dreptului la apărare, a principiului contradictorialitaţii şi a dreptului la un proces echitabil, ori vreo încălcare a principiului disponibilităţii sau a oralităţii dezbaterilor, astfel că nemulţumirea recurentului-reclamant faţă de soluţiile date de judecător din perspectiva motivării expuse în considerentele încheierilor preliminare, precum şi a practicalei şi a sentinţei civile recurate, nu poate echivala cu încălcarea unor reguli de procedură. Magistratul fondului a pus în discuţie şi a motivat corespunzător de ce se impunerea respingerea solicitării recurentului - reclamant de înscriere în fals, precum şi cu privire la cadrul procesual stabilit în cauză.

În susţinerea apărărilor, intimata-pârâtă a subliniat că, la solicitarea Curţii de Apel Bucureşti, a depus la dosarul de fond de două ori întreaga documentaţie administrativă, astfel că, în contextul în care recurentul - reclamant nu a indicat un înscris al intimatei-pârâte, respectiv semnătură, care ar putea fi verificate din această perspectivă, nu putea fi admisibilă cererea sa privind înscrierea în fals.

Contrar a ceea ce în continuare se susţine, a arătat că recurentul -reclamant face o confuzie între procedura de cercetare disciplinară şi procedura de verificare prealabilă, astfel că, în etapa preliminară în care s-a soluţionat prin clasare sesizarea iniţială, inspectorul judiciar putea administra orice probă pe care o considera necesară lămuririi stării de fapt, iar existenţa în cuprinsul dosarului administrativ a unui opis orientativ care nici măcar nu mai era reglementat în procedurile operaţionale interne ale Inspecţiei Judiciare, nu putea echivala cu obligativitatea administrării unui anumit probatoriu de către inspectorul judiciar şi nici atât cu lipsa de la dosarul administrativ a vreunui înscris.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a învederat că nu este incident în cauză.

A arătat că este nefondată critica recurentului - reclamant referitoare la stabilirea cadrului procesual de către judecătorul fondului, dat fiind faptul că magistratul Curţii de Apel Bucureşti a fost învestit a verifica dacă analiza inspectorului judiciar a avut la bază verificări prealabile corecte şi complete, prin raportare la situaţia de fapt semnalată, iar în eventualitatea admiterii acţiunii, putea dispune exclusiv completarea acestora şi nu o măsură care să conducă direct la declanşarea cercetării disciplinare faţă de judecătorul reclamat.

În plus, pe acest aspect nu puteau fi avute în vedere nici susţinerile recurentului - reclamant privind opozabilitatea hotărârii, din moment ce art. 435 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terţe persoane, iar acest singur motiv, nu era suficient pentru a justifica soluţionarea cauzei în contradictoriu şi cu magistratul reclamat.

În continuare, a arătat că aspectele invocate în susţinerea recursului se raportează tot la prezumtiva stare de incompatibilitate a judecătorului Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală învestit cu soluţionarea dosarului penal nr. x/2019, deşi aceste aspecte nu au făcut obiectul sesizării iniţiale înregistrate la Inspecţia Judiciară şi prin urmare, în mod evident, nu puteau fi avute în vedere cu ocazia soluţionării plângerii de către inspectorul - şef al Inspecţiei Judiciare şi nici ulterior, de către magistratul Curţii de Apel Bucureşti învestit cu analiza legalităţii actelor administrativ ale pârâtei. Sesizarea iniţială a recurentului - reclamant viza în concret legalitatea şi temeinicia încheierii de la termenul din 18.01.2021 pronunţată în dosarul penal nr. x/2019, iar în contextul competenţelor care revin acestei autorităţi, în mod corect s-a reţinut că raţionamentul judecătorului nu era susceptibil de analiză în procedura verificărilor administrative reglementate imperativ de dispoziţiile art. 45 şi următoarele din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

În mod evident, la data de 05 aprilie 2021 când Inspecţia Judiciară a înregistrat legal sesizarea iniţială a recurentului - reclamant nu putea fi în mod obiectiv semnalată împrejurarea că la o dată ulterioară, respectiv la data de 26 aprilie 2021, judecătorul Tribunalului Bucureşti a formulat o declaraţie de abţinere în dosarul penal, aceasta cu atât mai mult cu cât s-a indicat expres solicitarea de verificare a magistratului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă, abatere prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, precum şi faptele concrete la care se raporta recurentul - reclamant. În plus, Curtea de Apel Bucureşti a constatat corect şi incidenţa dispoziţiilor art. 45 indice 1 alin. (3)-(6) din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, care stabilea limitativ soluţiile pe care le putea pronunţa.

Instanţa de fond a realizat o analiză judicioasă a legalităţii actelor administrative contestate, observând corect că noţiunea de rea-credinţă presupunea intenţia judecătorului de a manipula legea în mod conştient, obţinând un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a intereselor uneia dintre părţile implicate în proces, iar grava neglijenţă constă în încălcarea neechivocă a normelor de drept procesual sau material, aspecte ce nu s-au relevant în speţă.

Nu în ultimul rând, inclusiv prin cererea de chemare în judecată recurentul - reclamant a repus în discuţie soluţionarea unei excepţii de către judecătorul reclamat, criticând modalitatea în care a fost apreciat probatoriul administrat în dosarul penal, or, tocmai acest aspect a fost avut în vedere şi de judecătorul Curţii de Apel Bucureşti cu ocazia analizei efectuate.

Prin urmare, în măsura în care s-au contestat, în esenţă, activităţi care ţineau de judecata unei cauze, măsurile de supraveghere puteau fi considerate admisibile în mod excepţional, numai dacă s-ar fi constatat o greşeală evidentă, neîndoielnică, fără nicio justificare, astfel că, în opinia intimatei-pârâte, soluţia instanţei de fond este una judicioasă, temeinică şi legală.

Referitor la probatoriul solicitat prin cererea de recurs, a apreciat că este incident art. 492 C. proc. civ., motiv pentru care cererea recurentului - reclamant nu este admisibilă, pe de o parte deoarece nu au fost indicate înscrisuri noi a căror administrare să ducă la soluţionarea litigiului, astfel cum stabilesc normele procedurale imperative în această etapă procesuală, iar pe de altă parte deoarece actele administrative care au făcut obiectul analizei instanţei de fond nu au avut la bază teza probatorie propusă de recurentul-reclamant.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, recurentul-reclamant a formulat plângere disciplinară împotriva judecătorului C. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 susţinând că acesta şi-a exercitat funcţia cu vădită rea-credinţă prin încheierea pronunţată la data de 18.01.2021 în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, rezultând favorizarea, prin complicitate pasivă, la falsurile veritabile ale cadrelor MApN.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluţia nr. 1594/A din 21.05.2021, emisă în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciară, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată şi modificată, pe motiv că nu au rezultat indicii privind elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Împotriva rezoluţiei de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia Inspectorului Şef din 13.07.2021 emisă în lucrarea C21-1161.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluţiilor anterior menţionate, precum şi introducerea în cauză în calitate de pârât a judecătorului C..

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară ca neîntemeiată reţinând, în esenţă, că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Preliminar, deşi se precizează că recursul este formulat "împotriva sentinţei civile nr. 1975 din 31 octombrie 2022 şi a tuturor încheierilor premergătoare (în special cea din şedinţa publică de la 17.10.2022)", Înalta Curte, analizând conţinutul încheierilor premergătoare din 14.09.2021, 31.01.2022, 11.04.2022, 06.06.2022, 19.09.2022 şi 17.10.2022 în raport cu criticile formulate prin memoriul de recurs, constată că, în realitate, recurentul-reclamant este nemulţumit şi critică soluţia primei instanţe prin care i s-a respins cererea de administrare a probatoriului în modalitatea propusă de acesta, aspect asupra căruia instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea din 17.10.2022.

Prin urmare, în ceea ce priveşte celelalte încheieri premergătoare şi care vizează cu totul alte aspecte, Înalta Curte reţine că nu sunt formulate critici concrete care să poată fi supuse controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant argumente reale care să justifice invocarea sa.

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Or, în cauza de faţă, recurentul-reclamant nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanţă, a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, ci este nemulţumit de soluţia pronunţată de prima instanţă asupra cererii de probatorii solicitate, asupra excepţiei invocate privind lipsa calităţii procesuale a pârâtului C. şi asupra fondului cererii de chemare în judecată. În concret, acesta susţine că instanţa nu a reţinut cu acurateţe situaţia de fapt, că nu a interpretat corect acţiunea, că nu a administrat toate probele solicitate de reclamant, că nu a admis cererea de înscriere în fals şi că a admis în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.. Or, criticile care vizează modalitatea în care prima instanţă a interpretat probele şi a stabilit situaţia de fapt nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind ridicată o problemă de temeinicie a sentinţei şi nu una de legalitate.

Cu privire la celelalte critici aduse sentinţei atacate, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, în esenţă, a reluat susţinerile din sesizare şi contestaţie, fiind nemulţumit de soluţia de clasare, motiv pentru care vor fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că prima instanţă s-a raportat în mod corect la obiectul cauzei cu care a fost investită şi a analizat legalitatea actelor administrative contestate, respectiv rezoluţia inspectorului-şef prin care a fost respinsă plângerea şi rezoluţia de clasare, aşa cum permit dispoziţiile art. 451 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, fiind astfel nefondate susţinerile recurentului-reclamant în sensul că instanţa de fond nu a interpretat în mod corect acţiunea şi nu a înţeles că pârâtul C. reprezenta însăşi subiectul întregii cauze pe care a reclamant-o.

Nu pot fi primite nici alegaţiile recurentului-reclamant în sensul că instanţa a pronunţat pe fond o hotărâre în lipsa înscrisurilor care reprezintă "întreaga documentaţie administrativă" întrucât, astfel cum rezultă din actele dosarului, prima instanţă în mod corect a reţinut în practicaua încheierii de şedinţă din 17 octombrie 2022 că pârâta Inspecţia Judiciară a transmis de două ori întreaga documentaţie administrativă avută în vedere la analizarea sesizării formulate de recurentul-reclamant.

Totodată, Înalta Curte aminteşte că în această etapă a procedurii disciplinare, se efectuează doar verificări prealabile pentru a se constata dacă există sau nu indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, singura măsură care poate fi dispusă de instanţa de contencios administrativ, în situaţia desfiinţării/anulării rezoluţiei de clasare, este trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, astfel cum preved, în mod expres, dispoziţiile art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004.

Cum, în speţă, nu era dispusă începerea cercetării disciplinare cu privire la magistratul reclamat, în mod corect a constatat instanţa de fond că cererea de înscriere în fals faţă de declaraţiile magistratului luate cu ocazia cercetării disciplinare, precum şi faţă de eventuale acte care au constituit primul şi al doilea dosar de transfer al judecătorului nu priveşte înscrisuri utilizate de părţi în dosar.

De altfel, recurentul-reclamant a reluat prin memoriul de recurs solicitarea administrării acelorlaşi probe, iar Înalta Curte s-a pronunţat în sensul respingerii acestora, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii, apreciind că nu sunt concludente pentru soluţionarea recursului în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată şi a motivelor de recurs formulate şi ţinând cont că Inspecţia Judiciară a depus la dosar înscrisurile avute în vedere la emiterea rezoluţiei contestate în cauza de faţă.

A mai criticat recurentul-reclamant soluţia prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului C., susţinând că verificarea şi lucrările de inspecţie judiciară nu sunt posibile fără introducerea în cauză a magistratului vizat de sesizarea disciplinară.

În deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că magistratul vizat de sesizarea disciplinară nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât ceea ce se deduce judecăţii în prezentul litigiu este caracterul complet al verificărilor prealabile efectuate de Inspecţia Judiciară, iar în situaţia admiterii acţiunii, instanţa dispune exclusiv completarea verificărilor prealabile, nefiind dispusă nicio măsură cu privire la cercetarea disciplinară, astfel că nu sunt vătămate drepturile magistratului vizat de sesizare.

Înainte de a proceda la analiza criticilor care vizează încălcarea de către prima instanţă a prevederilor legale privind răspunderea magistraţilor prevăzute de Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată nu poate extinde controlul asupra unor aspecte care nu au făcut obiectul unei verificări prealabile de către Inspecţia Judiciară.

Or, aspectele privind pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului rezultată din participarea acestuia la procedura de transfer de la o instanţă civilă la o instanţă militară nu au făcut obiectul sesizării adresate Inspecţiei Judiciare, fiind invocate pentru prima dată în contestaţia adresată instanţei de contencios administrativ, motiv pentru care nu pot fi primite şi analizate, sentinţa atacată fiind la adăpost de această critică.

În continuare, analizând sentinţa recurată şi rezoluţiile contestate, în mod corect s-a apreciat că nu rezultă indicii privind elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

"exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

În cauză, recurentul-reclamant este, de fapt, nemulţumit de soluţia dată de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată la data de 18.01.2021, în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, asupra excepţiei tardivităţii plângerii formulate de petentul Ministerul Apărării Naţionale împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată. În realitate, acesta urmăreşte să repună în discuţie soluţionarea excepţiei tardivităţii de către judecător, criticând modalitatea în care a fost apreciat probatoriul administrat în cauză şi susţinând că a fost favorizată partea adversă, respectiv MApN.

Or, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1975 din 31 octombrie 2022 şi a încheierilor premergătoare ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.