Limits of judicial disciplinary review: prohibition on censoring a magistrate's legal reasoning and evidence appreciation in administrative inspections

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea formulată la data de 11 iulie 2022 sub nr. x/2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei Inspectorului-şef nr. C22-969 din data de 28 iunie 2022 şi rezoluţiei de clasare nr. 1001 din data de 27 mai 2022, emise în dosarul nr. x al Direcţiei de inspecţie pentru judecători, solicitând admiterea contestaţiei şi continuarea cercetărilor.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1840/2022 pronunţată la 18 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1840/2022 pronunţate la 18 octombrie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A. şi, fără a încadra criticile sale în unul sau mai multe dintre motivele strict şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei ca nelegală, pronunţarea unei alte sentinţe prin care să se recunoască că doamna judecător B. a dovedit rea credinţă, gravă neglijenţă în hotărârea dată, raportat la cererea de chemare în judecată, la C. proc. civ. şi la titlul său executoriu şi în consecinţă, să se trimită dosarul la Inspecţia Judiciară pentru continuarea cercetării.

În esenţă susţine că sunt 3 lucruri puse în discuţie: a) titlu executoriu sc. 4269/30.06.2017, care precizează foarte clar că pe 5,2 km de autostradă trebuie montate panouri fonoabsorbante, respectiv de la km 30 la km 35,2 A1, b) dispoziţiile art. 906 alin. (4) din C. proc. civ. aplicabile când debitorul nu execută obligaţia şi c) respingerea acţiunii fără temei legal.

Susţine că instanţa defineşte reaua credinţă şi neglijenţă, dar nu se vede aceasta şi în rezoluţia Inspecţiei Judiciare raportat la hotărârea nr. 2799/2021, deşi a depus cel puţin 10 înscrisuri prin care dovedeşte că doamna judecător B. avea cunoştinţă de hotărârea tribunalului nr. 4269/30.06.2017 care stabilea că trebuie montate planşele pe 5,2 km şi că CNAIR a recunoscut că nu a respectat hotărârea judecătorească - titlul său executoriu.

În mod greşit curtea de apel a constatat că nu sunt indicii că hotărârea a fost dată cu rea credinţă.

În mod eronat judecătorul pune accent pe interpretarea probelor, întrucât acestea sunt foarte clare neavând ce să fie interpretat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând criticilor formulate de recurent.

5. Cererea de repunere pe rol

După rămânerea în pronunţare, în termenul de amânare a pronunţării, recurentul-reclamant a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, întrucât are noi probe de depus prin care dovedeşte reaua-credinţă a doamnei judecător, respectiv câteva răspunsuri, pe care solicită a fi coroborate cu hotărârile pronunţate de către Tribunalul Bucureşti şi cele două decizii ale Curţii de Apel Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Cât priveşte cererea de repunere pe rol a cauzei, se constată că aceasta este lipsită de argumente, recurentul-reclamant nearătând care ar fi aspectele pentru care nu a solicitat şi depus în faţa instanţei de recurs până la închiderea dezbaterilor înscrisurile (răspuns) sau care sunt aspectele care nu ar fi pe deplin lămurite şi s-ar putea lămuri prin acestea, doar un astfel de motiv putând justifica repunerea pe rol a recursului, în conformitate cu prevederile art. 400 din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol a cauzei.

Analizând recursul declarat de reclamant, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins cererea reclamantului, reţinând legalitatea rezoluţiei Inspectorului-şef nr. C22-969 din data de 28 iunie 2022 şi rezoluţiei de clasare nr. 1001 din data de 27 mai 2022, emise în dosarul nr. x al Direcţiei de inspecţie pentru judecători în raport de normele legale incidente cauzei, respectiv dispoziţiile art. 45 şi urm. din Legea nr. 317/2004 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speţă, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant critică soluţia sub aspectul aprecierii probelor, reiterând în acelaşi timp argumentele de fond invocate la prima instanţă, fără a aduce susţineri sub aspectul aplicării greşite a normelor de drept material,

Or, aşa cum s-a arătat anterior modul de apreciere probelor este o chestiune de fond şi nu intră în analiza controlului de legalitate pe care o poate realiza instanţa de recurs.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", susţinând încălcarea dispoziţiilor legale de către instanţa de fond, care defineşte reaua-credinţă şi neglijenţa, dar nu observă că rezoluţia Inspecţiei Judiciare nu le-a aplicat în raportat de hotărârea nr. 2799/2021.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte reţine că judecătorul fondului, verificând rezoluţiile de clasare şi respingere a sesizări atacate a reţinut că marja de apreciere a Inspecţiei Judiciare a fost respectată şi rezoluţia de clasare nu a fost emisă cu exces de putere.

În mod corect, precizând că dispoziţiile art. 99 şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt singurele prevederi prin care se analizează o sesizare disciplinară, judecătorul fondului a stabilit că răspunderea disciplinară este atrasă doar în situaţia în care există încălcări de drept material sau procesual pentru care nu există o justificare, iar "inspectorul judiciar a dispus clasarea, reţinând că nu sunt indicii privind săvârşirea acestei abateri disciplinare, întrucât nu este întrunită nici latura obiectivă, nici latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004".

Înalta Curte precizează că Inspecţia Judiciară este obligată să respecte dispoziţiile Legii nr. 304/2004 (care la art. 46 şi 64 stabileşte clar cum se desfăşoară verificările) şi independenţa magistraţilor (judecătorilor şi procurorilor care se supun doar legii).

În cadrul verificărilor prealabile inspectorii judiciari se bucură de independenţă şi acţionează cu imparţialitate, conform Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, iar analiza existenţei sau inexistenţei indiciilor de săvârşire a unei abateri disciplinare, constituie atributul exclusiv al inspectorului judiciar, pe baza rezultatului verificărilor prealabile efectuate cu privire la aspectele care fac obiectul sesizării, ceea ce presupune, întâi de toate, stabilirea situaţiei de fapt şi ulterior acesteia, o operaţiune de încadrare juridică a faptelor reţinute, în vederea argumentării soluţiei date sesizării.

Sancţionarea disciplinară a magistraţilor poate avea loc doar în cazul săvârşirii uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.

Instanţa de fond în mod corect a observat că, urmare analizării aspectelor semnalate în cuprinsul sesizării formulate, inspectorul judiciar a apreciat, în mod judicios, că în raport de atribuţiile şi competenţele Inspecţiei Judiciare, faptele reclamate, contestate în prezenta cauză vizează chestiuni legate de instrumentarea probatoriului, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente în soluţionarea dosarului nr. x/2020

Altfel spus, recurentul-reclamant a criticat raţionamentul logico-juridic al judecătorului vizat de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, toate acestea fiind operaţiuni specifice activităţii de judecată, ce fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Înalta Curte precizează că elementele esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte precizează că:

"(...) remediul pus la dispoziţie de legiuitor pentru partea nemulţumită de soluţia dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecţiei Judiciare, pentru că, nici pârâta şi nici această instanţă de judecată de contencios administrativ nu are competenţa legală de a verifica soluţiile pronunţate în alte cauze cum sunt cele menţionate de către reclamanţi."

În cauză instanţa de fond a analizat susţinerile recurentului-reclamantul privind acţiunile judecătorului B. şi a concluzionat că acestea nu rezultă din verificările efectuate de Inspecţia Judiciară, care a dovedit că în soluţionarea dosarului nr. x/2020 magistratul a administrat un probatoriu complet.

Înalta Curte observă din cuprinsul dosarului ataşat la solicitarea părţii recurente că magistratul a răspuns criticilor şi cererilor formulate, iar sentinţa pronunţată corespunde exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

Instanţa de recurs precizează că, în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului sau o apreciere proprie asupra modalităţii de aplicare a unor dispoziţii legale.

Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterilor sesizate.

Prin urmare, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârşirii unei dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte precizează că, obiectul verificării disciplinare nu se referă la raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, deci nici interpretarea probelor şi nici interpretarea dispoziţiilor legale în cauza dedusă judecăţii, ci doar încălcarea cu intenţie sau din gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Verificarea se concentrează exclusiv pe încălcarea intenţionată sau din gravă neglijenţă a normelor de drept material sau procesual, cu scopul de a vătăma o persoană sau de a accepta consecinţele unei astfel de încălcări.

Trebuie precizat că interpretarea probelor şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt aspecte specifice activităţii de judecată şi nu pot fi cenzurate în verificările administrative.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe, în condiţiile în care interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Curtea de Apel a precizat în mod clar că "Având în vedere aspectele prezentate, criticile părţii reclamante referitoare la interpretarea şi aplicarea de către instanţă a prevederilor legale privind fondul litigiului, precum şi a celor privind interpretarea probelor nu pot fi analizate, sub aspectul temeiniciei raţionamentului judecătorilor, în cadrul verificărilor prealabile, nici Inspecţia Judiciară, nici prezenta instanţă de contencios administrativ neputându-se erija în veritabile instanţe de control judiciar în contextul în care decizia criticată de reclamant este definitivă şi, deci, se bucură de autoritate de lucru judecat."

În concluzie, aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

Întrucât argumentele recurentului-reclamant vizează soluţia pronunţată în raport cu starea de fapt din speţă şi tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator şi la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, o asemenea cerere este incompatibilă cu analiza instanţelor judecătoreşti şi cu cea a Inspecţiei Judiciare.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt.

Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Este nelegală şi critica vizând faptul că judecătorul fondului defineşte reaua credinţă şi neglijenţă, dar aceasta nu se vede şi în rezoluţia Inspecţiei Judiciare raportat la hotărârea 2799/2021.

Înalta Curte precizează că recurentului-reclamant îi revenea sarcina de a dovedi indiciile relei credinţe şi gravei neglijenţe, care trebuiau să rezulte fără posibilitate de contestare din actele dosarului instrumentat de magistratul reclamat sau din alte probe legate de instrumentarea şi soluţionarea dosarului respectiv, atunci când a sesizat Inspecţia Judiciară conform art. 249 C. proc. civ.

Instanţa de recurs constată că, în mod legal judecătorul fondului a reţinut că nicio probă aflată la dosarul instanţei de faţă nu demonstrează reaua-credinţă a magistratului indicat în sesizare, acesta a prezentat motivarea soluţiei pronunţate şi a explicat în fapt şi în drept raţionamentul său, furnizând o argumentare logică a soluţiei dispuse, argumentaţie care este circumscrisă obiectului litigiului.

Sub aspectul gravei neglijenţe Înalta Curte reţine că reclamantul solicită a fi sancţionat magistratul care a interpretat diferit norme juridice faţă de cum credea recurentul că trebuie interpretate sau aplicate, dar potrivit legii Inspecţia Judiciară (organ administrativ) şi instanţa de verificare a rezoluţiilor administrative nu au competenţa, astfel cum a menţionat în mod corect judecătorul fondului, să se "pronunţe asupra corectitudinii raţionamentului instanţei (judecătoriei); ceea ce poate fi spus analizei este exclusiv condiţia formală a motivării sentinţei si a prezentării raţionamentului instanţei, condiţie îndeplinită. Însă, aşa cum instanţa a subliniat, pârâta nu are competenta sa analizeze şi legalitatea/temeinicia acestui raţionament, întrucât ar interfera în competentele constituţionale exclusive ale instanţelor de judecata, acestea fiind singurele abilitate constituţional să înfăptuiască justiţia."

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de A. şi va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de A..

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1840/2022 pronunţate la 18 octombrie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2024.