Negative jurisdictional conflict resolved: fiscal inspection suspension case assigned to Dâmbovița Tribunal.

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. 1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionarea Contestaţiilor:

1. Anularea în totalitate a Deciziei nr. 183/19.01.2023 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 7 din 26.08.2022 privind suspendarea acţiunii de inspecţie fiscală şi a Deciziei nr. 10 din 31.08.2022 privind suspendarea acţiunii de inspecţie fiscală;

2. Anularea în totalitate a Deciziei nr. 7 din 26.08.2022 privind suspendarea acţiunii de inspecţie fiscală şi a Deciziei nr. 10 din 31.08.2022 privind suspendarea acţiunii de inspecţie fiscală, cu consecinţa reluării de îndată a acţiunilor de inspecţie fiscală;

3. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 527 din data de 02.10.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat soluţionarea cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele sentinţei a reţinut că, din punct de vedere material, competenţa de soluţionare a prezentei cauze, ce are ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică locală revine tribunalului, raportat la obiectul acţiunii şi la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 85/2004.

De asemenea, a reţinut dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său, fiind reglementată o competenţă teritorială exclusivă în materia contenciosului administrativ, în favoarea instanţei de contencios administrativ de la domiciliul/sediul reclamantului.

A mai reţinut dispoziţiile art. 129 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură şi ale art. 28 alin. (1) din Legea 554/2004, potrivit cărora dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, ceea ce reprezintă o aplicaţie a principiului specialia generalibus derogant, respectiv generalia specialibus non derogant, or, în măsura în care legea contenciosului administrativ instituie o normă de competenţă teritorială exclusivă, cu caracter de normă de ordine publică, în lumina tezei finale ale art. 28 din Legea 554/2004 nu pot fi considerate ca aplicabile prevederi ale C. proc. civ. de drept comun, cum este cazul art. 111, invocat de reclamantă, ce instituie o normă de competenţă alternativă în litigiile de drept comun îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public.

Tribunalul Dâmboviţa a subliniat că art. 111 din C. proc. civ. nu poate fi privit ca o excepţie de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci acesta poate fi doar o excepţie de la regula de drept comun în materie de competenţă, edictată de art. 1072 din C. proc. civ.

De asemenea, a stabilit că în speţă nu este aplicabil art. 111 din C. proc. civ., ci art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială nu este aplicabil în materie administrativă şi fiscală, iar art. 1065 prezintă domeniul de aplicare al Cărţii a VII-a a C. proc. civ., conform căruia dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

În plus, reglementarea art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ. nu este incompatibilă cu reglementările Legii contenciosului administrativ, întrucât reglementează o situaţie neacoperită de reglementarea legii speciale, şi anume situaţia litigiilor cu elemente de extraneitate în care nu se poate determina instanţa competentă teritorial, or această prevedere nu este incompatibilă cu art. 10 din Legea contenciosului administrativ, ci, dimpotrivă, lămureşte situaţia în care nu poate fi identificată vreo instanţă naţională competentă şi, în această ipoteză, conferă competenţa teritorială Tribunalului Bucureşti, dacă instanţa căreia îi revine componenţa materială, potrivit criteriilor alin. (1) al art. 10 din Legea 554/2004 revine unui tribunal.

În materia litigiilor de contencios administrativ, dacă reclamantul nu are sediul sau reşedinţa în România, cum este situaţia reclamantei din cauza de faţă, iar competenţa materială revine unui tribunal, nu se poate determina cărei instanţe naţionale îi revine competenţa teritorială, care este exclusivă, această situaţie fiind reglementată de art. 1072 din C. proc. civ.

Mai mult, aplicabilitatea art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ. derivă şi din împrejurarea că din punct de vedere material, competenţa revine unui tribunal, or, art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ. se referă la situaţia în care competenţa materială de primă instanţă revine unei judecătorii sau unui tribunal, situaţia fiind diferită în cazul în care competenţa materială în primă instanţă ar fi revenit din punct de vedere material unei curţi de apel, caz în care ar fi devenit aplicabil art. 1072 alin. (1) din C. proc. civ., cu consecinţa aplicării regulilor de la art. 107 şi 111 din C. proc. civ.

2..2. Prin sentinţa civilă nr. 612/2024 din data de 20 februarie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitie, în vederea soluţionării conflictului astfel ivit.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată este dat, în esenţă, de anularea unor acte administrative, respectiv Decizia nr. 183/19.01.2023 privind soluţionarea contestaţiei, Decizia nr. 7/26.08.2023 privind suspendarea acţiunii de inspecţia fiscală şi Decizia nr. 10/31.08.2022 privind suspendarea acţiunii de inspecţia fiscală, emise de către pârâţi.

Referitor la competenţa teritorială, a reţinut că, prin raportare la obiectul cererii, litigiul de faţă este un litigiu de drept public, iar nu de drept privat, mai exact un litigiu care intră în sfera dreptului internaţional public.

În drept, potrivit art. 1065 C. proc. civ. "dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate, în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel".

Având în vedere că litigiu este de drept public, s-a reţinut că toate referirile instanţei de fond la textele din Cartea a VII-a nu sunt aplicabile cauzei, în condiţiile în care determinarea legislaţiei aplicabile cauzei trebuie efectuată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 în ansamblul său.

Astfel, Legea nr. 554/2004 nu conţine norme privind determinarea competenţei în cazul în care reclamantul are domiciliul în străinătate şi cum potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., Legea nr. 554/2004 se completează cu dispoziţiile generale ale C. proc. civ., iar nu cu prevederile speciale, cum sunt cele cuprinse în Cartea a VII-a a C. proc. civ., care se referă strict la procesele de drept privat cu elemente de extraneitate.

Prin urmare, a reţinut că sunt incidente dispoziţiile de drept comun din cadrul C. proc. civ., respectiv art. 111, care prevede că cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionarea Contestaţiilor, privind anularea unor decizii de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva a două decizii de suspendare a acţiunii de inspecţie fiscală.

În speţă, din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta A., societate comercială cu sediul în Germania, nu este rezidentă pe teritoriul României, fiind doar înregistrată în scopuri de TVA în România, conform prevederilor art. 316 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, iar în urma procedurilor de verificare de către organele fiscale a activităţii din România a societăţii, au fost emise actele administrative fiscale contestate în prezenta cauză.

Problema care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe vizează norma de drept aplicabilă situaţiei deduse judecăţii, din perspectiva competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, în condiţiile în care reclamanta are sediul în străinătate, motiv pentru care prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi aplicate ca atare.

Astfel, în timp ce Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1072 din C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a reţinut incidenţa în cauză a normelor legale cuprinse la art. 111 din C. proc. civ., ca dispoziţii de drept comun aplicabile în completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Conform art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Potrivit dispoziţiilor art. 1072 din C. proc. civ., care se regăsesc în cuprinsul Titlului I - Competenţa internaţională a instanţelor române din Cartea a VII-a - Procesul civil internaţional:

"(1) Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale.

(2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti."

Aşa cum rezultă din art. 1065 C. proc. civ.:

"Dispoziţiile prezentei cărţi (Cartea a VII-a. Procesul civil internaţional) se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel."

Or, în speţă, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, este de observat că litigiul dedus judecăţii este unul de drept public, nefiind astfel aplicabile prevederile Cărţii a VII-a din C. proc. civ. şi implicit, nici dispoziţiile cuprinse la art. 1072 din C. proc. civ.

În doctrina de specialitate s-a reţinut, pornind de la diferenţa dintre sistemul juridic al regulilor dreptului privat şi dreptului public ce a fost stabilită în dreptul roman, că există un criteriu în baza căruia se distinge între dreptul public şi dreptul privat, acesta fiind cel al obiectului de reglementare juridică.

Astfel, în timp ce dreptul public reglementează relaţiile care se stabilesc cu privire la organizarea statului, precum şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni, dreptul privat reglementează relaţiile dintre persoane, fizice sau juridice. Cu alte cuvinte, normele dreptului privat reglementează relaţiile cu privire la statutul juridic al persoanelor, relaţiile cu un conţinut patrimonial dintre persoane, relaţiile ce se stabilesc între persoane cu ocazia soluţionării proceselor private.

Pe de altă parte, art. 111 din C. proc. civ., care se regăseşte în Capitolul II. "Competenţa teritorială", reglementează situaţia referitoare la "Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public" care, potrivit legiuitorului, "pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului."

În acest context, fiind în prezenţa unui litigiu de drept public cu un element de extraneitate raportat la sediul reclamantei persoană juridică, situaţie ce nu a fost reglementată de legiuitor în cadrul art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, se reţine că în prezenta cauză devin incidente, în aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., ce conţin norme de competenţă teritorială alternativă în situaţia în care sunt formulate cereri îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public.

Se impune această concluzie cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 1072 din C. proc. civ. nu pot fi compatibile cu materia contenciosului administrativ, în condiţiile în care prin intermediul acestora se reglementează competenţa materială în prima instanţă a judecătoriei sau a tribunalului, iar art. 10 din Legea nr. 554/2004 reglementează competenţa instanţei de contencios administrativ prin raportare la criteriul rangului autorităţii emitente a actului administrativ, precum şi la criteriul valoric, în favoarea secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor şi curţilor de apel.

În consecinţă, ţinând cont de faptul că reclamanta nu are sediul în România, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va stabili, în aplicarea dispoziţiilor art. 111 din C. proc. civ., în favoarea instanţei de la sediul autorităţii pârâte emitente a deciziilor contestate privind suspendarea acţiunii de inspecţie fiscală, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa - Activitatea de Inspecţie Fiscală, în speţă în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa-Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal .

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.