Competence between labor/social security and administrative courts for post-mandage parliamentary age-limit allowances

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. 1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iulie 2023 pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Secretariatul General al Camerei Deputaţilor şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, plata indemnizaţiei de fost deputat restantă pe perioadele martie - decembrie 2021 şi ianuarie - iunie 2022, în sumă de 28770 RON pentru un mandat, suma lunară fiind de 1918 RON; plata dobânzilor legale la aceste sume, la care se adaugă un procent de 4% - total 11% în cazul circuitului civil cu persoane fizice şi cheltuieli de judecată.

La termenul din data de 13 septembrie 2023, reclamantul a formulat o completare a cererii introductive, prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 1095/22.05.2022 şi a Ordinului nr. 392/05.05.2021, ambele emise de Secretariatul General al Camerei Deputaţilor şi repunerea în plată a creanţei începând cu data de 27.02.2021 la zi.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 861 din 2 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulate de către reclamantul A., în contradictoriu cu intimaţii Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele sentinţei a reţinut că simpla asociere a indemnizaţiei cu un drept din categoria asigurărilor sociale făcută de către reclamant nu poate atrage competenţa completelor specializate în litigii de asigurări sociale, în condiţiile în care celelalte criterii în funcţie de care se stabileşte competenţa instanţei conduc la concluzia că, în speţă, competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ.

În primul rând, competenţa completelor specializate în litigii de asigurări sociale este dată de dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora "Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."

Însă, art. 153 din acelaşi act normativ prevede că în actuala reglementare, tribunalul, în complet specializat în litigii de asigurări sociale, nu mai are competenţa de a soluţiona decât deciziile de recuperare a sumelor încasate necuvenit cu titlul de prestaţii de asigurări sociale sau alte drepturi prevăzute de legi speciale, precum şi litigiile privind alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul Legii nr. 263/2010.

Or, în speţă, nu se pune problema recuperării unor sume încasate necuvenit, iar indemnizaţia pentru limită de vârstă nu constituie un drept născut în temeiul Legii nr. 263/2010, ci în temeiul Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

În aceste condiţii, pentru stabilirea competenţei, a reţinut calitatea emitentului şi natura juridică a ordinelor atacate, reţinând şi considerentele Deciziei RIL nr. 1/2017, unde la paragrafele 51-52 s-a statuat că niciunul dintre actele normative speciale menţionate (Legea nr. 448/2006, Legea nr. 272/2004 şi Hotărârea Guvernului nr. 1437/2004) nu cuprinde reguli de competenţă pentru litigiile având ca obiect anularea hotărârii privind încadrarea în grad de handicap a copilului cu dizabilităţi şi obligarea autorităţii publice să emită o nouă hotărâre prin care să stabilească o altă încadrare, motiv pentru care a apreciat că devine aplicabilă legea generală, respectiv Legea nr. 554/2004. Calitatea comisiei, de autoritate publică, şi natura de act administrativ a hotărârilor emise pentru încadrarea în grad de handicap sunt elemente proprii unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte emitentul Ordinului nr. 1095/22.06.2022 şi a Ordinului nr. 392/05.03.2021, ambele emise de Parlamentul României - Camera Deputaţilor - Secretarul General, atacate în prezentul litigiu; a constatat că este vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaţilor, iar ordinele emise întrunesc condiţiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind emise în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se stinge raportul juridic în baza căruia reclamantul avea dreptul, Camera Deputaţilor având obligaţii privind plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă în condiţiile stabilite de lege.

Tribunalul a mai reţinut că în condiţiile unor acte administrative cu caracter individual emise de o autoritate publică în regim de putere, procesul are toate caracteristicile unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În ceea ce priveşte natura indemnizaţiei pentru limită de vârstă, a apreciat că aceasta nu constituie un element important în stabilirea competenţei, astfel cum a reţinut ÎCCJ în decizia RIL nr. 27/2017 în paragraful nr. 92.

Tribunalul a mai constatat că nici împrejurarea că potrivit art. 382 lit. e) din Codul administrativ, persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică nu li se aplică dispoziţiile privind statutul funcţionarului public, nu înlătură incidenţa în speţă a prevederilor art. 2 lit. c) şi f) din Legea nr. 554/2004.

2.2. Prin sentinţa nr. 10/2024 din 17 ianuarie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia - sectia de contencios administrativ si fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Alba Iulia, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut că reclamantul a avut calitatea de deputat în Parlamentul României, funcţie de demnitate publică în virtutea căreia, la încheierea mandatului şi cu întrunirea cerinţelor complementare de vârstă avute în vedere de cadrul normativ aplicabil situaţiei sale juridice, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, a dobândit dreptul la indemnizaţia de fost deputat.

După modificarea structurii parlamentare, legislativul a dispus abrogarea indemnizaţiilor de parlamentar prin Legea nr. 7/2021 care a fost declarată neconstituţională de CCR prin decizia nr. 261/05.09.2022 şi repuşi în plată prin Ordinul 1095 din 22.06.2022.

La data de 24 iulie 2023, reclamantul a formulat precizare de acţiune, prin care a depus Ordinul nr. 1053/03.07.2023, din care rezultă că la data de 01.07.2023 a încetat indemnizaţia socială în baza Legii nr. 192/2023, precum şi precizarea că prin Decizia nr. 261/05.05.2022, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea Legii nr. 7/2021, astfel rămânând în vigoare Legea nr. 357/2015.

În concret, reclamantul a solicitat anularea Ordinului nr. 1095/22.06.2022 şi a Ordinului nr. 392/05.03.2021, ambele emise de Parlamentul României Camerei Deputaţilor Secretarul General, precum şi obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă la zi, precum şi a dobânzii legale de la data scadenţei şi până la plata efectivă, actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie,

Aşa fiind, reclamantul nu a învestit instanţa cu o contestaţie ce vizează exerciţiul mandatului de deputat, respectiv cu un raport juridic de natură constituţională, ci a solicitat anularea ordinului de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă emis şi obligarea la achitarea la zi a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023.

În ceea ce priveşte natura indemnizaţiei pentru limită de vârstă, norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ, astfel că litigiul pendinte este unul de asigurări sociale, întrucât reclamantul a contestat modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006.

De asemenea, din prevederile art. 3 alin. (5) din Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 1/2016 de aprobare a Normelor Metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor republicată, potrivit cărora:

"Deputaţii şi senatorii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar, republicată cu modificările şi completările ulterioare, nu pot valorifica aceleaşi perioade de mandat şi pentru a solicita indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 republicată", rezultă că indemnizaţia pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Curtea de Apel a concluzionat, din dispoziţiile anterior citate, că indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Mai mult, persoanele alese în funcţie de demnitate publică au fost excluse din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, rezultând astfel şi din această perspectivă, indemnizaţia solicitată se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

În speţă, competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, iar faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu este în măsură a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece, în planul litigiilor de asigurări sociale nu prezintă relevanţă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul acestuia.

Având în vedere că obiectul litigiului îl constituie dreptul de pensie al reclamantului, care a exercitat o funcţie de demnitate publică în Parlamentul României, şi ţinând cont că nu există reglementări speciale sub acest aspect, competenţa de soluţionare a cauzei este reglementată de prevederile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Drept urmare, în raport cu natura juridică a dreptului dedus judecăţii, competenţa materială a judecării cauzei revine Tribunalului Sibiu, secţia specializată în litigii de muncă şi asigurări sociale, iar sub aspectul competenţei teritoriale, se au în vedere prevederile art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului.

Or, din moment ce pârâţii din speţă sunt Secretarul general al Camerei Deputaţilor şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, s-a reţinut că devine incident acest articol, care reglementează un caz de competenţă facultativă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României-Camera Deputaţilor şi Secretariatul General al Camerei Deputaţilor, prin care a solicitat anularea Ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, obligarea pârâţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea ordinelor prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care acesta beneficia şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a unei astfel de indemnizaţii, începând cu data de 27.02.2021, la zi.

De asemenea, reţine Înalta Curte că dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi, totodată, condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere şi Expunerea de motive care a însoţit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenţia legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care, în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate şi au fost nevoite să se supună unor exigenţe inerente exercitării unei astfel de activităţi, atât pe plan profesional, cât şi personal, legiuitorul acordând acest drept şi în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizaţie.

Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora:

"[...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente."

În contextul expus anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."

Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză, în primă instanţă, este secţia/completul specializat în soluţionarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pârâţii Parlamentul României-Camera Deputaţilor şi Secretariatul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.