Ministry of Health prevails in appeal to overturn order for family medicine specialty qualification aptitude test

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.02.2023, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor din România, anularea actului administrativ nenumit nr. 6198/12.05.2022 şi a actului administrativ nenumit nr. 6198/02.08.2022 şi, pe cale de consecinţă, obligarea Ministerului Sănătăţii să instituie procedura unei probe de aptitudini conform art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru.

Ulterior, reclamanta şi-a precizat cererea, învederând faptul că solicită obligarea Ministerului Sănătăţii la soluţionarea cererii sale nr. 6198/17.03.2022 de recunoaştere a titlului de calificare profesională în specialitatea medicină de familie, cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 764/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1448 din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Colegiul Medicilor din România, invocată de această pârâtă şi unită de către instanţă cu fondul cauzei în şedinţa publică din 13.06.2023, ca nefondată; a admis cererea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Medicilor din România şi Ministerul Sănătăţii; a anulat actele administrative nenumite nr. 6198/12.05.2022 şi nr. 6198/02.08.2022; a obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii la soluţionarea cererii formulate de reclamanta A., având nr. 6198/17.03.2022, cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din H.G. nr. 764/2017; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de taxă judiciară de timbru.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei nr. 1448 din 27 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a pretins că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţiile invocate de către Ministerul Sănătăţii în faţa instanţei, respectiv: a prescripţiei dreptului material la acţiune, a inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei de interes.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de fond a reţinut că se impune anularea actelor atacate, fără a arăta motivele ce au stat la baza acestei soluţii.

Susţine că soluţionarea cauzei în circumstanţele expuse impunea în sarcina instanţei obligaţia unei motivări complete, reale şi explicite în privinţa fiecărui capăt de cerere, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din CEDO.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, arată că actele atacate nu sunt acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, dat fiind faptul că acestea nu sunt susceptibile să producă, prin ele însele, efecte juridice, în sensul de da naştere, de a modifica sau stinge raporturi juridice.

Astfel, actele atacate nu reprezintă altceva decât un răspuns la solicitările reclamantei, fapt pentru care nu pot fi considerate acte cu efecte juridice susceptibile de anulare, ci simple adrese prin care s-a comunicat un punct de vedere.

Pe fondul cauzei, a învederat că instanţa de fond a constatat în mod greşit că se impunea organizarea unei probe prin care reclamanta să fie evaluată, deşi a recunoscut că sunt întemeiate argumentele pârâtului în sensul în care calificarea reclamantei de medic de practică generală, obţinută prin internatura de 11 luni în Republica Moldova nu este similară cu calificarea de medic specialist medicină de familie, dobândită prin rezidenţiat de 4 luni în România.

A precizat că prin adresa Ministerului Sănătăţii nr. 6198/12.05.2022 s-a comunicat reclamantei faptul că solicitarea de recunoaştere nu poate fi analizată conform H.G. nr. 764/2017, întrucât în dosarul reclamantei nu se regăseşte un titlu de calificare de medic specialist medicină de familie şi nici documente care să ateste formarea în specialitatea medicină de familie printr-o formă de pregătire de tipul rezidenţiatului, astfel că nu poate trimite dosarul la comisia mixtă în lipsa unui titlu de calificare, respectiv de medic specialist. În acest sens, a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017, apreciind că recurenta-reclamantă nu îndeplineşte cerinţele acestui text de lege, în condiţiile în care nu are formarea de medic specialist, aceasta având doar internatura de 11 luni în Republica Moldova, iar calificarea acesteia este de medic de practică generală. De asemenea, s-a prevalat de dispoziţiile art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017, referitoare la aspectele analizate de către Comisia mixtă pentru recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de medic specialist, eliberate de către un stat terţ, altul decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii, precum şi prevederile art. 2 şi 3 din H.G. nr. 764/2017, referitoare la recunoaşterea titlurilor de calificare şi a celor de medic specialist.

Or, reclamanta nu a depus un titlu de calificare de medic specialist, dobândit în Republica Moldova, aceasta deţinând doar calificarea de "medic de profil general", în urma efectuării studiilor universitare de bază la Facultatea de medicină generală în cadrul Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie N. Testemiţanu din Chişinău, studii recunoscute în România prin Atestatul emis de Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor cu nr. x/08.01.2020 ca fiind echivalente cu Diploma de licenţă şi master de doctor medic din România.

Astfel, din Certificatul nr. x/30.06.2004 rezultă că reclamanta deţine calificarea de "medic de practică generală", şi nu de medic specialist medicină generală/medicină de familie, aşa cum prevede H.G. nr. 764/2017, coroborat cu Ordinul MS nr. 1509/2008.

A considerat că instanţa de fond a făcut confuzie între condiţiile de studii şi experienţa profesională a reclamantei, respectiv durata de pregătire, reţinând în mod eronat că se impune organizarea unei probe de aptitudini. A susţinut că, mai mult, chiar dacă reclamanta ar susţine proba de aptitudini, calificarea ca medic specialist tot nu îi poate fi acordată, atâta vreme cât condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 5 din H.G. nr. 764/2017 nu sunt îndeplinite.

Precizează că în România specialitatea medicină de familie are o durată de formare de 4 ani şi se dobândeşte în urma efectuării pregătirii prin rezidentiat şi promovării examenului de medic specialist.

De asemenea, precizează că similaritatea curriculumului de pregătire în specialitate atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al duratei de formare, este impusă de prevederile legislaţiei europene, transpuse în legislaţia naţională prin H.G. nr. 1282/2007.

Sub acest aspect, a invocă prevederile art. 2 (2) din Directiva nr. 2005/36/CE, transpuse în legislaţia naţională prin art. 3 din H.G. nr. 1282/2007, precum şi dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 95/2006, precizând că în speţă, condiţia la care se face referire la art. 64 lit. d) pentru absolvenţii facultăţilor de medicină, promoţii anterioare anului 2005 este efectuarea perioadei de stagiatură de 1 an.

A considerat că activitatea reclamantei desfăşurată în alte specialităţi în Republica Moldova este neconcludentă pentru recunoaşterea titlului de specialist medicină de familie, întrucât art. 2 din H.G. nr. 764/2017 reglementează recunoaşterea titlurilor de calificare în urma analizei formării în specialitate şi a competenţelor profesionale însuşite de titular în statul terţ emitent comparativ cu cerinţele de formare şi competenţele profesionale prevăzute în România de normele în vigoare pentru specialitatea respectivă.

Mai arată că în România, potrivit prevederilor OMS nr. 1509/2008, specialitatea "medicină de familie" are o durată de formare de 4 ani, nefiind similară cu cea efectuată în Republica Moldova de către recurenta-reclamantă.

Or, legislaţia naţională permite recunoaşterea calificărilor cu îndeplinirea cumulativă atât a unor condiţii minime de formare profesională, cât şi cu îndeplinirea unei condiţii calitative, intrinseci, referitoare la capacitatea profesională concretă de a exercita respectiva specializare.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat recurs incident recurenta-reclamantă A., cu consecinţa înlăturării considerentelor sentinţei recurate prin care s-au constatat încălcarea dispoziţiilor art. 2567 C. civ., art. 1 alin. (1) şi art. 6 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 764/2017, precum şi a dispoziţiilor art. 64 lit. d) din Legea nr. 95/2006 şi să se constate că titlul dobândit poate fi recunoscut odată cu promovarea probei de aptitudini prevăzute de art. 7 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 764/2017.

În motivarea recursului a arătat că dispoziţiile H.G. nr. 764/2017 nu au fost interpretate în mod corect de către instanţa de fond şi de către recurentul-pârât.

Contrar celor susţinute de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că Republica Moldova, ca stat emitent al titlului său de calificare i-a acordat un titlu de medic specialist. Astfel, acesta este un drept câştigat în Republica Moldova. Or, conform art. 2.567 C. civ.. "drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România, astfel încât titlul obţinut îndeplineşte condiţia premisă prevăzută de Anexa Ia H.G. nr. 764/2017, având în vedere că Moldova i-a eliberat un titlu de calificare de medic specialist, şi anume în specialitatea generală.

Cu privire la echivalenţa titlului de calificare obţinut cu Nomenclatorul aprobat prin Ordin nr. 1.509/2608, a arătat că legiuitorul, prin H. G. nr. 764/2017 a stabilit şi procedura de urmat în cazul în care titlul nu coincide cu titlurile din Nomenclatorul de specialităţi medicale. Astfel, se arată că, în această situaţie, comisia mixtă poate coopta experţi din alte specialităţi pentru decizia definitivă. Prin urmare, titlul său de medic în specialitatea "medic de practică generală" trebuie echivalat cu unul din titlurile prevăzute de Nomenclatorul de specialităţi medicale. În acest sens, comisia mixtă poate ţine cont de activitatea sa profesională, care, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, de mai bine de 30 de ani este desfăşurată în specialitatea medicină de familie.

Contrar celor susţinute de recurentul-pârât, potrivit cărora n-ar fi îndeplinite dispoziţiile art. 386 alia (1) din Legea nr. 95/2006, a învederat că, odată ce i-ar fi recunoscut titlul de medic specialist, exercitarea profesiei de medic se va realiza conform art. 1 alia (4) din Anexa la H.G. nr. 764/2017 în baza ordinului ministrului şi eliberarea certificatului de membru de către Colegiul Medicilor din România pentru titlul de medic specialist în specialitatea echivalată din Nomenclatorul se specialităţi medicale, cu respectarea astfel a art. 386 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006.

Faţă de toate cele de mai sus, a pretins că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că deţine calificarea de medic de practica generală şi nu medic specialist medicină generală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 6 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 764/2017 şi a art. 2567 C. civ.

De asemenea, contrar celor reţinute de prima instanţă, a pretins că titlul său nu trebuie să coincidă cu titlurile existente în Nomenclatorul de specialităţi medicale.

Totodată, din considerentele cuprinse în sentinţă, se poate observa că instanţa a făcut evaluări ale criteriului de pregătire teoretică şi practică cu încălcarea greşită a prevederilor art. 7 alin. (1) din Anexa 9 Ia H.G. nr. 764/2017, în sensul că nu a observat că chiar şi atunci când nu sunt îndeplinite criteriile de pregătire teoretică şi practică se aplică procedura u aptitudini.

În continuare, a precizat că, opus celor reţinute de prima instanţă, dispoziţiile art. 64 lit. d) din Legea nr. 95/2006 nu îi sunt incidente pentru simplul motiv că a obţinut un titlu de medic specialist, iar subiectul articolul este titularul diplomei de medic care nu a dobândit calificarea de medic specialist.

În concluzie, a învederat că, în mod corect a constatat Curtea de Apel Bucureşti că solicitarea sa nu putea fi respinsă în mod automat şi că se impunea organizarea unei probe de aptitudini, dar trebuia să constate şi că durata sa de pregătire teoretică sau practică în specialitatea echivalată care lipseşte se poate suplini prin promovarea probei de aptitudini prevăzută la art. 7 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 764/2017, fără a face constatările greşite potrivit cărora nu deţine titlu echivalent de specialist celui aferent medicinii de familie.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

4.1. Intimatul-pârât Colegiul Medicilor din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menţinerea sentinţei recurate cu privire la lipsa culpei sale procesuale.

Astfel, a arătat că Ministerul Sănătăţii, constatând inexistenţa titlului de calificare de medic specialist în specialitatea medicină de familie, a considerat că cererea nu poate fi analizată potrivit H.G. nr. 764/2017, iar dosarul reclamantei nu a fost transmis Comisiei mixte, motiv pentru care aceasta nu a avut cunoştinţă de cererea formulată. Prin urmare, a considerat că în mod obiectiv, nu are nicio culpă în nesoluţionarea cererii recurentei-reclamante, neavând cunoştinţă de depunerea acesteia.

4.2. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare, depusă odată cu recursul incident, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului principal în privinţa criticilor privind excepţiile invocate de Ministerul Sănătăţii în faţa instanţei de fond, întrucât nu s-a formulat recurs împotriva încheierii din 13.06.2022 prin care aceste excepţii au fost soluţionate.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului formulat de Ministerul Sănătăţii în integralitate.

În ceea ce priveşte critica conform căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de către pârât în primă instanţă, a arătat că excepţiile invocate de Ministerul Sănătăţii au fost soluţionate în şedinţa publică din data de 13.06.2023, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă de la această dată, aflată la dosar, astfel că motivul de casare invocat de către recurentul-pârât (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că deşi recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă ar motivat lacunar/insuficient soluţia de anulare a actelor administrative nenumite nr. 6198/12.05.2022 şi 6198/02.08.022 şi că nu ar fi examinat argumentele Ministerului Sănătăţii din întâmpinare, acesta nu a arătat care dintre argumentele invocate prin întâmpinare nu au primit un răspuns din partea Curţii de Apel Bucureşti.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a precizat că nu poate fi reţinută critica recurentului-pârât, în sensul că actele atacate nu sunt acte administrative şi că această chestiune a fost tranşată prin încheierea din 13.06.2023, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii. Acest aspect nu mai poate fi pus în discuţia instanţei de recurs, câtă vreme încheierea din 13.06.2023 nu a fost recurată. A precizat că cele două adrese sunt acte administrative, întrucât produc efecte juridice în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că i se refuză un drept pe care H.G. nr. 764/2017 îl prevede în favoarea sa. Ministerul Sănătăţii a refuzat cererea sa fără să o supună analizei reglementate prin H.G. nr. 764/2017, ceea ce poate fi asimilat unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Cu privire la criticile aduse soluţiei date acţiunii pe fond, a învederat că acestea nu sunt se susţin, sens în care a expus argumente comune celor cuprinse în recursul incident, redate anterior.

4.3. Recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care solicită respingerea acestuia ca nefondat.

A învederat, în esenţă, că recurenta-reclamantă face confuzie între calitatea de medic specialist şi cea ce medic generalist, în condiţiile în care aceasta deţine calificarea de "medic de practică generală" şi nu de "medic specialist medicină generală/medicină de familie", astfel cum prevede H.G. nr. 764/2017, coroborat cu OMS nr. 1509/2008, motiv pentru care instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamanta nu întruneşte condiţiile de recunoaştere a titlului de medic specialist în medicina de familie.

De asemenea, recurentul-pârât a reluat argumentele prezentate în cererea sa de recurs referitoare la durata studiilor de specializare şi la cerinţele introduse în legislaţia naţională odată cu apariţia Directivei nr. 2005/36/CE prin H.G. nr. 1282/2007.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 16 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 10 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin recursuri, a apărărilor expuse prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Primul motiv de casare invocat de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii se referă la încălcarea art. 248 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 5 C. proc. civ.

Motivul este nefondat.

Astfel, recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune, inadmisibilităţii şi lipsei de interes, invocate de recurent.

În pofida criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că, prin încheierea din data de 13.06.2023, curtea de apel a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Colegiul Medicilor din România şi a respins ca neîntemeiate excepţiile prescripţiei, inadmisibilităţii şi lipsei de interes.

Prin urmare, cele trei excepţii la care a făcut referire recurentul au fost soluţionate, critica părţii fiind astfel lipsită de pertinenţă.

6.2 Cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurentul-pârât se referă la nemotivarea sentinţei şi corespunde cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ.

Motivul este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, se reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Pe de altă parte, după cum rezultă dintr-o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi instanţele naţionale sunt obligate să-şi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei - MC- pct. 26). Astfel, această obligaţie impune doar ca instanţa să examineze în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale.

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., interpretate în lumina art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, sentinţa recurată a fost motivată, iar considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

Cercetând cuprinsul considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată este rezultatul unui raţionament coerent, care a avut în vedere susţinerile părţilor şi probatoriul administrat în cauză.

Astfel, instanţa de fond a prezentat, pe larg, argumentele pentru care a reţinut că, prin raportare la art. 7 din H.G. nr. 764/2017, cererea administrativă nu putea fi respinsă automat, ci se impunea organizarea unei probe de aptitudini pentru a evalua parcursul profesional teoretic şi abilităţile practice ale reclamantei.

Faptul că recurenta nu împărtăşeşte aceste argumente nu deschide calea recursului pentru nemotivare, criticile vizând pretins greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept fiscal urmând a fi analizate ulterior în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

6.3.1 Un prim motiv de casare invocat de recurentul-pârât în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. vizează pretins greşita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea acestui caz de casare, recurentul a pretins că în mod greşit judecătorul fondului ar fi reţinut că adresele contestate prezintă natura juridică a unor acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte observă că, în primă instanţă, argumentele pentru care pârâtul a considerat că adresele contestate nu au natura juridică de acte administrative au fost invocate prin intermediul excepţiei de inadmisibilitate.

După cum s-a arătat anterior, curtea de apel a respins excepţia în discuţie, prin încheierea de şedinţă din data de 13.06.2023. Această soluţie nu a făcut obiectul căii de atac promovate în cauză împotriva sentinţei, astfel încât s-a definitivat. În acest context, argumentele care susţin teza inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa naturii de act administrativ a actelor contestate nu pot fi reiterate, deoarece, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ. li se opune autoritatea de lucru judecat a încheierii anterior menţionate, rămase definitive, prin nerecurare.

6.3.2 În ceea ce priveşte fondul acţiunii, atât recurentul-pârât cât şi recurenta-reclamantă au adus critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Faţă de natura respectivelor susţineri, acestea vor fi analizate grupat, în cele ce urmează:

Se observă că judecătorul fondului a constatat că respectiva calificare a reclamantei, de medic de practică generală, obţinută prin internatură de 11 luni în Republica Moldova, nu este similară cu calificarea de medic specialist medicină de familie dobândită prin rezidenţiat de 4 ani în România. Pe de altă parte, a apreciat că, în pofida faptului că nu erau întrunite în totalitate condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 764/2017, autoritatea publică pârâtă ar fi fost obligată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017, potrivit cărora:

"În cazul în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaştere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini care are ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic şi a abilităţilor practice ale solicitantului."

În ceea ce priveşte prima dintre aceste concluzii, recurenta-reclamantă a pretins că a fost dată cu greşita aplicare a legii, în condiţiile ar fi obţinut în Republica Moldova, prin Certificatul nr. x din 30 iunie 1994 titlul de medic specialist în medicină de practică generală. Corelativ a considerat că, opus celor reţinute de prima instanţă nu îi sunt aplicabile prevederile art. 64 lit. d) din Legea nr. 95/2006.

Susţinerile recurentei sunt lipsite de justeţe.

În acest sens, se reaminteşte că potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017 pentru aprobarea Normelor privind recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de medic specialist, eliberate de un stat terţ, altul decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii "titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate de statele terţe, altele decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii, echivalente specialităţilor medicale clinice şi paraclinice prevăzute de Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008, cu modificările şi completările ulterioare, sunt recunoscute drept certificate de medic specialist eliberate de Ministerul Sănătăţii pentru specialitatea respectivă, în vederea facilitării dreptului de exercitare a practicii medicale pe perioadă nedeterminată sau a practicii medicale temporare/ocazionale pe teritoriul României a titularilor acestora, cu condiţia îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiţii: a) titularul se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României; b) formarea de medic specialist pentru care se solicită recunoaşterea s-a efectuat în condiţii de studiu şi practică medicală care asigură competenţa profesională a acestuia cel puţin similară cu competenţa profesională a medicilor pe plan naţional c) titlurile oficiale de calificare ca medic specialist sunt eliberate de autoritatea desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul pe teritoriul căruia a avut loc formarea,,.

Din analiza acestui text legal, se observă că prima condiţie cerută pentru recunoaşterea titlului de medic specialist este aceea a deţinerii unui asemenea titlu şi al echivalenţei acestuia cu specialitatea medicală clinică şi paraclinică prevăzută de Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008.

Într-adevăr, după cum a susţinut recurenta-reclamantă, legiuitorul nu a impus condiţia identităţii, ci pe aceea a echivalenţei titlului de specialist deţinut cu acela în privinţa căruia este solicitată recunoaşterea.

Pe de altă parte, se constată că, în mod corect prima instanţă a reţinut că recurenta nu a obţinut titlul oficial de calificare ca medic specialist în Republica Moldova. În acest sens, se reţine că Adeverinţa 24.01.2020 nr. 03-196 care face trimitere la Certificatul nr. x/30.06.1994 menţionează conclusiv că acesta conferă calificarea de medic de practică generală cu drept de practică. Prin urmare, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, aceasta nu a probat deţinerea calităţii de medic specialist în Republica Moldova.

După cum just a remarcat judecătorul fondului, calificarea reclamantei de medic de practică generală obţinută prin internatură de 11 luni în Republica Moldova nu este echivalentă cu calificarea ca medic specialist medicină de familie, în condiţiile în care, potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 coroborat cu punctul I.1.1 crt. 16 din Ordinul MS nr. 1509/2008, aceasta din urmă se dobândeşte doar prin rezidenţiat, pe o durată de 4 ani.

În acelaşi sens, se observă că recurenta-reclamantă nu a adus niciun alt argument concret care să susţină deţinerea oficială a specialităţii. Mai mult, după cum ea însăşi a menţionat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ulterior internaturii a activat succesiv ca medic internist, medic reumatolog, medic de familie. Or, acest parcurs profesional vine să confirme un drept de liberă aferent medicinei generale, iar nu deţinerea unui titlu de specialist aferent medicinii de familie.

Prin urmare, după cum just a reţinut curtea de apel, recurenta-reclamantă nu îndeplineşţe condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 764/2017, în sensul că aceasta nu este deţinătoarea în Republica Moldova a unui titlu oficial de calificare ca medic specialist.

Corelativ acestei concluzii, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, rezultă că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că părţii i-ar putea fi incidente prevederile art. 64 lit. d) teza a II-a din Legea nr. 95/2006 care definesc drept medici de medicină generală şi pe titularii diplomei de medic, obţinute anterior anului 2005 în străinătate şi echivalate în România, care nu au dobândit calificarea de medic specialist, dar au întrunit condiţiile de exercitare a profesiei în baza prevederilor anterioare prezentei legi.

Prin urmare, motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă cu privire la considerentele menţionate ale sentinţei este nefondat.

În schimb, criticile evocate de recurentul-pârât se susţin.

Se observă că deşi a reţinut că reclamanta nu deţine titlu de medic specialist (chestiune confirmată definitiv în recurs în cele ce au precedat), prima instanţă a obligat autoritatea publică pârâtă să facă aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr 764/2017, în sensul de a soluţiona cererea reclamantei după parcurgerea de către aceasta a unei probe de aptitudini având ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic şi a abilităţilor practice ale solicitantului.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 746/2017 "În cazul în care nu sunt întrunite în totalitate criteriile de recunoaştere prevăzute la art. 5 alin. (3), comisia mixtă instituie procedura unei probe de aptitudini care are ca scop evaluarea parcursului profesional teoretic şi a abilităţilor practice ale solicitantului,,.După cum rezultă din cuprinsul acestui din urmă text legal "Comisia mixtă analizează pregătirea în specialitate efectuată, precum şi alte documente atestând formarea specializată, respectiv experienţa profesională a titularului şi stabileşte dacă formarea de specialist a solicitantului întruneşte cumulativ următoarele cerinţe:(…),,. Se observă astfel că aceste cerinţe sunt referitoare, prin ipoteză, la specialitatea solicitantului. Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, recurenta-reclamant nu a probat deţinerea calităţii de specialist. Prin urmare, prevederile art. 5 alin. (3) şi implicit ale art. 7 alin. (1), ambele din H.G. nr. 746/2017, nu îi erau aplicabile, contrar celor reţinute de prima instanţă.

În aceste condiţii, reţinând greşita aplicare a normelor de drept substanţial menţionate mai sus, va constata că motivul invocat de recurentul-pârât este fondat, ceea ce va impune conform art. 496 alin. (2) C. proc. civ. casarea parţială a sentinţei, în ceea ce priveşte soluţia dată fondului acţiunii.

În rejudecare, faţă de dezlegarea dată în recurs chestiunilor esenţiale supuse judecăţii, respectiv lipsa titlului de medic specialist obţinut de reclamantă în Moldova, context în care nu poate fi acceptată nici desfăşurarea probei de aptitudini, constată că refuzul pârâtului de recunoaştere a titlului de medic specialist în medicină în familie al reclamantei a fost justificat, sens în care, prin raportare la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei nr. 1448 din 27 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând: va respinge acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor din România, ca neîntemeiată, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei.

De asemenea, pentru considerentele mai sus arătate şi în baza aceloraşi temeiuri de drept, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei nr. 1448 din 27 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor din România, ca neîntemeiată.

Menţine în rest sentinţa.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.