Entitlement to statutory monthly payments under Law No. 236/2019 in the absence of adopted methodological norms
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court partially granted the appellant’s appeal, quashed the lower court’s decision, and remanded the case for retrial on the merits, while upholding the lower court’s rulings that rejected exceptions regarding non-stamping and the absence of passive procedural standing of the national veterinary authority. The dispute involved a veterinary clinic’s claim against the National Sanitary-Veterinary Authority and the County Directorate for payment of RON 10,000 per month under Article IV(1) of Law No. 236/2019 for the period from December 16, 2019, to July 23, 2020, which the first-instance court had dismissed on the basis that methodological norms required by Article V were not yet in force. The Supreme Court held that this reasoning was erroneous and contrary to its own Interpretive Decision No. 9/2023, which established that the statutory entitlement is applicable even in the absence of such norms during the specified period; however, the court clarified that payment is not automatic but requires proof of the performance of contractual veterinary activities, finding that the lower court failed to properly assess this evidentiary requirement due to its initial legal error. Consequently, the operative outcome leaves the rejection of the national authority’s procedural standing defense intact, while ordering the lower court to re-examine the facts specifically regarding the claimant’s fulfillment of service obligations.
Legislator headnote
AI generatedart. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, art. 496 C. proc. civ, art. 517 alin. (4) din C. proc. civ; Entitlement to statutory monthly payments under Law No. 236/2019 in the absence of adopted methodological norms: The dispute involved a veterinary clinic’s claim against the National Sanitary-Veterinary Authority and the County Directorate for payment of RON 10,000 per month under Article IV(1) of Law No. 236/2019 for the period from December 16, 2019, to July 23, 2020, which the first-instance court had dismissed on the basis that methodological norms required by Article V were not yet in force. The Supreme Court held that this reasoning was erroneous and contrary to its own Interpretive Decision No. 9/2023, which established that the statutory entitlement is applicable even in the absence of such norms during the specified period; however, the court clarified that payment is not automatic but requires proof of the performance of contractual veterinary activities, finding that the lower court failed to properly assess this evidentiary requirement due to its initial legal error. Consequently, the operative outcome leaves the rejection of the national authority’s procedural standing defense intact, while ordering the lower court to re-examine the facts specifically regarding the claimant’s fulfillment of service obligations.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedCited in the operative part as the legal basis for the court's authority to partially quash the lower court's decision and remit the case.
Cited in the operative part as the procedural rule governing the dismissal of the incidental appeal and the maintenance of the first-instance ruling on procedural standing.
Full text
Şedinţa publică din data de 13 martie 2024
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 noiembrie 2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA), a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 de RON, respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la 16.12.2019 până la 24.07.2020, conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioadă.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1793/17.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 26 aprilie 2021.
Prin cererea adiţională depusă la 1 martie 2021, reclamanta a precizat că înţelege să se judece în cauză şi în contradictoriu cu pârâta Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman (DSVSA Teleorman).
1.4. Prin decizia nr. 1427/26.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, astfel cum a fost precizată, în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
1.5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal la data de 21 decembrie 2021.
Prin sentinţa civilă nr. 37/02.02.2022, Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal - completul specializat pentru contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
1.6. Prin decizia nr. 2421 din 3 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal.
1.7. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti -, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 9 iunie 2022, sub nr. x/2020*.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2032 din 04 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a respins excepţia netimbrării cererii, invocată de către pârâta DSVSA Teleorman, ca nefondată;
(ii) a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de către pârâta ANSVSA, ca nefondată;
(iii) a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 2032 din 04 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3-8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.
Printr-un prim rând de motive de recurs, reclamanta susţine interpretarea şi aplicarea greşită a art. IV şi V din Legea nr. 236/2019, din aceste texte de lege nerezultând că acordarea sumei de 10.000 RON pe lună era condiţionată de elaborarea normelor metodologice.
Al doilea rând de critici vizează interpretarea şi aplicarea greşită a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, în ceea ce priveşte cerinţa prezentării documentelor justificative a prestării serviciilor ce fac obiectul Legii nr. 236/2019, inclusiv sub aspectul coroborării acestui text de lege cu art. 6 din Anexa 2 din O.U.G. nr. 117/2020. În opinia recurentei-reclamante, ordonanţa de urgenţă nu retroactivează şi nu vizează serviciile noi intermediare pentru care se solicită plata sumei lunare
Susţine recurenta-reclamantă că serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 se prestau, dar nu erau plătite până la data apariţiei acestui act normativ. Serviciile noi, prestate în baza O.G. nr. 42/2004, Legii nr. 236/2019 şi O.U.G. nr. 117/2020, sunt în strânsă legătură cu serviciile de bază, pentru care cabinetele erau plătite conform deconturilor şi facturilor justificative, de la încheierea contractelor de concesiune şi până în prezent. Dacă serviciile intermediare nu ar fi fost prestate, atunci nici cele de bază nu erau efectuate, astfel că voinţa legiuitorului a fost ca, pentru serviciile intermediare, să nu se impună deconturi sau documente justificative, aceste documente fiind solicitate doar pentru serviciile de bază.
3.2. Pârâta ANSVSA a declarat recurs incident, criticând soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi solicitând casarea sentinţei atacate sub acest aspect şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă ANSVSA susţine că, potrivit art. 5 lit. c) din O.G. nr. 42/2004 şi pct. 4 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1415/2009, direcţiile sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene sunt instituţii publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA, finanţate din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat. Ca urmare, pârâta DSVSA Teleorman este o instituţie publică cu personalitate juridică proprie, având capacitate procesuală.
În opinia recurentei-pârâte, împrejurarea că ANSVSA este ordonator principal de credite, iar DSVSA Teleorman este ordonator terţiar de credite, nu poate avea drept consecinţă participarea ANSVSA în cadrul procesual al cauzei de faţă, în raport de atribuţiile legale ale diferitelor categorii de ordonatori de credite, prevăzute de art. 20-22 din Legea nr. 500/2002. Astfel, ANSVSA repartizează ordonatorilor terţiari de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind rol de administrator al acestui buget. Totodată, procedura de executare de către instituţiile publice a obligaţiilor stabilite prin titlu executorii este reglementată de O.G. nr. 22/2002, iar prevederile art. 1-4 din acest act normativ nu pot fi interpretate ca temei al existenţei unei obligaţii de garanţie sau despăgubire ce ar reveni ANSVSA în cazul nerespectării obligaţiilor de plată de către instituţiile publice din subordinea sa, în acest caz creditorul având posibilitatea executării silite directe a debitorului, conform normelor de procedură civilă.
Recurenta-pârâtă învederează că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost invocată şi în raport de împrejurarea că reclamanta se află în raporturi contractuale cu pârâta DSVSA Teleorman, astfel că acesteia îi revin atribuţiile referitoare la stabilirea şi plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/2020. În acest sens, susţine că, potrivit art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, verificarea, aprobarea solicitării la plată şi plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 se face de către direcţiile sanitar-veterinare judeţene, instituţii cu personalitate juridică din subordinea ANSVSA, astfel că, în speţă, calitatea procesuală aparţine DSVSA Teleorman.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de control judiciar, pârâta ANSVSA a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamantă, ca nefondat.
În acest sens, susţine pârâta ANSVSA că este nefondat motivul de recurs referitor la posibilitatea acordării sumei de 10.000 RON lunar prealabil adoptării normelor metodologice, faţă de caracterul imperativ al art. V din Legea nr. 236/2019.
Arată că demersurile de elaborare a acestor norme au început încă de la data de 16.12.2019, conform Ordinului preşedintelui ANSVSA nr. 151/16.12.2019 şi, până la data de 05.02.2020, a fost întocmit proiectul de hotărâre a Guvernului, care a fost supus transparenţei decizionale. Ulterior, au fost primite observaţii şi propuneri, iar în urma analizării acestora, forma actualizată a proiectului a fost afişată pe site-ul instituţiei la data de 28.02.2020 şi a fost trimisă în circuitul de consultare preliminară interministerială la data de 04.03.2020, iar ulterior, în circuitul de avizare interministerială. În acest moment al procedurii, la data de 14.05.2020 s-au formulat de către Ministerul Justiţiei observaţii referitoare la necesitatea modificării normelor la nivel primar de reglementare şi obţinerea avizului Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, Consiliului Concurenţei şi Ministerului Afacerilor Externe. Ca urmare, s-a elaborat proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 42/2004, care a fost afişat pe site-ul ANSVSA la data de 26.05.2020.
Mai departe, arată recurenta-pârâtă, proiectul de ordonanţă a guvernului a fost trimis Secretariatului General al Guvernului pentru emiterea avizului de oportunitate, precum şi autorităţilor şi instituţiilor publice avizatoare. Urmare a formulării de observaţii de către Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, proiectul a fost modificat şi retrimis în circuitul de avizare interministerială. După finalizarea procedurii de avizare, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a Guvernului şi a fost adoptat în şedinţa din 22.07.2020, devenind O.U.G. nr. 117/2020, a cărei anexă este reprezentată de normele metodologice prin care s-au reglementat modalităţile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.
Faţă de aceste împrejurări, concluzionează că a efectuat demersurile ce-i reveneau în sarcină pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărârea Guvernului, nu a stat în pasivitate, acţionând încă de la data de 16.12.2019, iar între data de 14.05.2020, când s-a ajuns la concluzia că este necesară modificarea legislaţiei primare, până la data adoptării O.U.G. nr. 117/2020, au trecut 60 de zile. Cât timp legislaţia primară nu era suficient reglementată, nu exista nici posibilitatea emiterii normelor metodologice, dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON neputând fi valorificat strict în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actului normativ menţionat de art. V din aceeaşi lege
Totodată, arată recurenta-pârâtă, art. IV din Legea nr. 236/2019, prin el însuşi, nu instituia în patrimoniul recurentei-reclamante un "bun" în sensul Protocolului nr. 1 la CEDO.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, recurenta-pârâtă ANSVSA susţine că, potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2020, plata sumei de 10.000 RON lunar nu se face în orice condiţii, ci doar cu respectarea art. 5 alin. (1) - art. 8 din capitolul II din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020. Suma respectivă se acordă beneficiarilor contractelor de concesiune numai în baza decontului şi a documentelor justificative, iar beneficiarii contractelor de concesiune încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 beneficiază de aceste sume doar dacă au încheiat şi un act adiţional. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, aceste deconturi sunt verificate şi vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa animalelor, iar ulterior sunt depuse la Registraturile DSVSA judeţene, unde sunt supuse verificării şi aprobate de directorul executiv în vederea realizării plăţii.
Astfel fiind, plata sumei lunare nu se poate efectua decât dacă sunt respectate condiţiile de decontare a activităţilor veterinare publice prevăzute în Anexa nr. 21 din O.G. nr. 42/2004. De altfel, legea a prevăzut şi situaţii care pot conduce la diminuarea sumelor acordate, conform art. 8 din aceeaşi anexă. În speţă, susţine pârâta, recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să dovedească îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar.
4.2. Intimata-pârâtă DSVSA Teleorman a formulat întâmpinare faţă de recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., solicitând respingerea căii de atac, ca nefondate.
Consideră intimata-pârâtă că este neîntemeiat argumentul reclamantei prin care se susţine că acordarea sumei de 10.000 RON lunar nu ar fi condiţionată de elaborarea normelor metodologice de aplicare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în contextul în care art. V din aceeaşi lege, care are caracter imperativ, prevede obligaţia emiterii normelor într-un termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Până la reglementarea prin norme a modalităţii de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, dreptul subiectiv de care se prevalează reclamanta are caracter virtual, neputând fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.
Totodată, consideră că în mod corect prima instanţă a reţinut că plata sumei de 10.000 RON nu se face în orice condiţii, ci doar cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 5 alin. (1) - art. 8 din Capitolul II al O.U.G. nr. 117/2020. Dreptul reglementat de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 este condiţionat de existenţa unui contract de concesiune/contract de servicii, a unui act adiţional încheiat în conformitate cu O.U.G. nr. 117/2020, de prestarea serviciilor prevăzute în actul adiţional, depunerea decontului şi a documentelor justificative, verificarea acestora de către DSVSA Teleorman şi aprobarea directorului executiv al acestei autorităţi. Or, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că, pentru perioada solicitată, ar fi avut încheiat un act adiţional la contractul existent, pentru prestarea de activităţi noi şi nici că a depus deconturi şi documente justificative pentru fiecare lună în parte.
4.3. Intimata-pârâtă DSVSA Teleorman a depus întâmpinare şi faţă de recursul incident declarat de pârâta ANSVSA, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondate, apreciind că această recurentă are calitate procesuală pasivă în considerarea calităţii sale de ordonator principal de credite pentru direcţiile sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene.
II. Soluţia instanţei de recurs
II.1. Situaţia de fapt dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor ANSVSA şi DSVSA la achitarea sumei de 70.000 de RON, aferentă perioadei 16.12.2019 - 24.07.2020 (respectiv cât 10.000 RON pe fiecare lună), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, precum şi a dobânzii legale aferentă acestei sume, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei.
Prin sentinţa civilă recurată, prima instanţă a constatat caracterul neîntemeiat al acţiunii, reţinând, în esenţă, că în lipsa elaborării normelor metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, suma de 10.000 RON lunar nu poate fi achitată beneficiarilor contractelor de concesiune/prestări servicii exclusiv în baza art. IV din Legea nr. 236/2019.
II.2. Cadrul normativ incident cauzei
Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.
Potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, forma de la data intrării legii în vigoare, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.
La data de 24 iulie 2020 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, care, în anexă, cuprinde normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004.
Prin decizia nr. 9 din 29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."
II.3. Examinând recursul incident declarat de pârâta ANSVSA, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează criticile expuse în calea de atac, vizând calitatea procesuală pasivă), Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se succedă:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege).
În cuprinsul acţiunii, reclamanta A. S.R.L. a invocat împrejurarea că, la data de 13.07.2020, a adresat o cerere pârâtei ANSVSA, prin care a solicitat a-i fi achitată suma de 10.000 RON lunar, de la data intrării în vigoare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 şi până la data plăţii efective şi că, faţă de răspunsul comunicat de această autoritate sub nr. x/06.07.2020, a formulat prezenta acţiune, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, care definesc refuzul nejustificat drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane" şi art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, care prevede că refuzul autorităţii publice de a soluţiona cererea solicitantului are natura unui act administrativ asimilat.
Raportat la modul în care reclamanta a configurat acţiunea în contencios administrativ, Înalta Curte constată că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor are legitimare procesuală pasivă în cauză, în calitate de autoritate emitentă a actului administrativ asimilat contestat, exprimat sub forma pretinsului refuz nejustificat de soluţionare a cererii de achitare a sumelor prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.
Cât priveşte argumentul recurentei-pârâte în sensul că procedura de achitare a sumei de 10.000 RON presupune verificarea, aprobarea solicitării la plată şi plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 de către direcţiile sanitar-veterinare judeţene, Înalta Curte reţine că, potrivit acestui text de lege, plata sumei se face din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor către beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii. Aşadar, titularul obligaţiei de plată este pârâta ANSVSA, iar atribuţiile delegate de legiuitor direcţiilor judeţene, în ceea ce priveşte formalităţile necesare achitării sumei lunare, nu justifică scoaterea din proces a autorităţii parte a raportului obligaţional.
Înalta Curte mai reţine că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâta ANSVSA luându-se în considerare calitatea sa de ordonator principal de credite. Raporturile de drept administrativ existente între Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman, născute în virtutea obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul bugetar, sunt nerelevante în analiza efectuată asupra calităţii procesuale pasive, pe care o justifică autoritatea cu care reclamanta are raporturi juridice conform temeiului legal pe care se sprijină acţiunea.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va menţine soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANSVSA, consecutiv respingerii recursului incident, ca nefondat.
II.4. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:
Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi a încadrat recursul în cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3-8 C. proc. civ., criticile reclamantei dezvoltă doar argumente subsumate pct. 5 şi pct. 8 ale acestui articol, nefiind regăsite susţineri privitoare la necompetenţa de ordine publică a instanţei de fond, la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, la nemotivarea ori insuficienţa motivării sentinţei atacate ori la prezentarea unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii şi nici la încălcarea autorităţii de lucru judecat.
În consecinţă, recursul va fi analizat din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea eronată de către prima instanţă a prevederilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 şi art. IV din Legea nr. 236/2019, din perspectiva condiţionării dreptului beneficiarilor la acordarea sumei lunare de elaborarea normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019.
Această problemă de drept a fost dezlegată, în timpul soluţionării recursului, prin Decizia interpretativă nr. 9 din 29.05.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.
Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 şi art. IV-V din Legea nr. 236/2019 sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 9/29.05.2023. Ca urmare, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei şi apărărilor pârâtelor cu privire la necesitatea sau nu a existenţei normelor metodologice pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar în perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020, anterior adoptării O.U.G. nr. 117/2020.
Astfel, prima instanţă şi-a justificat în mod esenţial soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată prin prisma considerentelor vizând lipsa unor norme metodologice prin care să se stabilească în mod clar procedura administrativă de acordare a acestei sume. Esenţa argumentaţiei primei instanţe este însă contrazisă de soluţia deciziei ÎCCJ - RIL nr. 9/2013, astfel cum reiese aceasta din considerentele şi dispozitivul hotărârii instanţei supreme.
Aşadar, este eronat modul în care s-a realizat de către Curtea de Apel Bucureşti aplicarea şi interpretarea în proces a normelor de drept substanţial reţinute în mod esenţial în scopul respingerii cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante prin care se susţine că, pentru a beneficia de suma lunară stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019, nu era necesar să facă dovada realizării activităţilor contractate, respectiv să depună documente justificative în acest sens.
După cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 9/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a fost dezlegată chestiunea referitoare la aplicarea art. IV din Legea nr. 236/2019 şi în perioada de absenţă a normelor metodologice, însă, pentru problema ce interesează, sunt relevante şi următoarele considerente:
"97. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. IV alin. (1) şi art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenţia de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestaţiilor medicilor veterinari constând în activităţile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploataţiile non-profesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor trebuie să le pună în aplicare.
98. Se poate observa că aceste activităţi sunt menţionate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât şi în cea ulterioară acestei modificări.
99. Într-adevăr, prin Anexa nr. 21 la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, obligaţiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate şi expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menţionate). Cu toate acestea, obligaţiile medicilor veterinari erau suficient conturate şi anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existenţa unui raport juridic, în conţinutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obţine suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât şi obligaţiile corelative acestui drept. (...)
112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004. (...)
137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 24 iulie 2020 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019 - 23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege, referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului."
Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operaţiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activităţi care trebuie dovedite.
Altfel spus, nu se poate susţine că reclamanta este îndeptăţită la plata sumei lunare fără o minimă dovadă a prestării serviciului public contractat sau că legiuitorul ar fi intenţionat să gratifice cabinetele veterinare.
În consecinţă, criticile recurentei-reclamante sunt nefondate în ceea ce priveşte condiţiile legale pentru a beneficia de plata sumei lunare, aceasta interpretând în sens greşit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.
Cu toate acestea, Înalta Curte constată că prima instanţă, pornind de la premisa eronată că lipsa elaborării normelor metodologice împiedică aplicarea legii, nu a analizat această împrejurare. În aceste condiţii, nu se identifică o analiză a primei instanţe cu privire la condiţia "realizării activităţilor" instituită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, din moment ce sarcina probei instituită de Curtea de Apel Bucureşti cu privire la obligaţia de dovedire a părţii reclamante s-a raportat la o normă juridică inaplicabilă procesului.
În acest context, Înalta Curte constată că pricina nu a fost lămurită sub toate aspectele deduse judecăţii, fiind încălcate inclusiv prevederile art. 22, art. 237 şi art. 397 C. proc. civ., ansamblul neregulilor subsumându-se cazurilor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., deoarece interpretarea eronată a normei de drept substanţial a avut şi efectul unei insuficinte stabiliri a situaţiei de fapt, deficienţă ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a sentinţei recurate şi, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.
Cu această ocazie, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de fond va dispune administrarea de probatorii în sensul celor anterior arătate şi va proceda la un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realităţii prestării serviciilor.
În plus, deşi judecătorul fondului a mai reţinut că partea reclamantă nu ar fi solicitat D.S.V.S.A. Teleorman plata vreunei sume de bani sau vreo cerere spre a fi analizată existenţa unui eventul refuz al părţii pârâte amintite, totuşi analiza Curţii de Apel Bucureşti nu s-a raportat şi la faptul că pârâta în discuţie avea calitatea de parte în acordul-cadru şi contractul subsecvent de servicii privind activitatea veterinară desfăşurată de reclamantă.
Soluţia de casare va afecta hotărârea atacată doar parţial, câtă vreme în recurs nu s-au formulat critici referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei netimbrării cererii, invocată de pârâta DSVSA Teleorman, acest aspect tranşat de prima instanţă căpătând caracter definitiv şi nemaiputând fi repus în discuţie, iar în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANSVSA, Înalta Curte a respins recursul incident vizând această excepţie, menţinând soluţia instanţei de fond, cu argumentaţia regăsită la pct. II.3 din prezenta decizie.
Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 20 alin. (3) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele expuse conform considerentelor prezentei decizii, menţinând soluţia din sentinţă referitoare la respingerea excepţiilor netimbrării cererii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 2032 din 04 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Menţine soluţia din sentinţă referitoare la respingerea excepţiilor netimbrării cererii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.