Challenging closure of asset verification: non-retroactivity of integrity law, single-report requirement for continuous public service, and administrative prescription applicability

Şedinţa publică din data de 4 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Primul ciclu procesual

I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a chemat în judecată pe pârâţii Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi A., solicitând în contradictoriu cu aceştia anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 1/16.02.2016 emisă de Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Constanţa privind averea pârâtului A..

Prin întâmpinarea depusă la data de 24 05 2018, pârâtul A. a invocat, în principal, apărări pe care le-a intitulat excepţii. Astfel, pârâtul a susţinut: excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată; excepţia nelegalei sesizări a Comisiei de cercetare a Averilor prin încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, referitor la evaluarea averii pârâtului A. pentru perioada 2005 - 04.09.2010; excepţia prescripţiei extinctive a răspunderii administrative a pârâtului pentru presupusele fapte reţinute prin Raportul de evaluare în anii 2007 şi 2010, prin împlinirea la 31.12.2010, respectiv la 31.12.2013, a termenului de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii acestora; excepţia decăderii ANI din dreptul de a efectua evaluarea averii pârâtului după trecerea unui termen de 3 ani de la încetarea fiecărei funcţii publice ocupate de acesta, conform art. 28 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 176/2010; excepţia nelegalităţii procedurii de evaluare a averii; excepţia nelegalei sesizări a Comisiei de Cercetare a Averilor de către ANI cu un singur Raport de evaluare, în timp ce pârâtul a deţinut 8 (opt) funcţii publice în perioada la care se referă Raportul (18.12.2005 - 31.12.2015); excepţia nulităţii absolute a tuturor actelor efectuate de reclamanta ANI în lucrarea nr. x/02.11.2015, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x/21.12.2016, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010, solicitând admiterea acestora.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.06.2018, curtea de apel a calificat excepţiile invocate de pârât prin întâmpinare ca fiind apărări de fond, iar prin încheierea de şedinţă din data de 02.07.2018 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii ca nefondată, pentru considerentele expuse în cuprinsul respectivei încheieri.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 170/CA/22 10 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat recurs atât reclamanta ANI, cât şi pârâtul A..

I.3. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 876/16 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis ambele recursuri, a casat sentinţa recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Constanţa.

Din considerentele deciziei amintite, rezultă că recursul declarat de Agenţia Naţională de Integritate a fost admis întrucât instanţa de fond a cercetat doar parţial fondul pricinii, o serie de critici din cererea reclamantului nefiind soluţionate prin sentinţa recurată.

Înalta Curte a reţinut că aprecierile instanţei de fond cu privire la limitele controlului de legalitate a ordonanţei de clasare a comisiei de cercetare a averilor nu au niciun suport legal, impunându-se analizarea tuturor motivelor din cadrul acţiunii, atât a celor de legalitate stricto sensu cât şi a celor de netemeinicie, întrucât rolul de filtru pe care îl are Comisia de Cercetare a Averilor nu exclude controlul deplin al activităţii acesteia de către instanţa de judecată, dată fiind calitatea de organ administrativ al acestei comisii.

Înalta Curte a mai observat că analiza instanţei de judecată trebuie să privească inclusiv modalitatea în care au fost apreciate probele în cadrul procedurii administrative or, instanţa de fond a lăsat o serie de critici din cadrul acţiunii neanalizate.

Instanţa de recurs stabileşte astfel că, în rejudecare după casare, instanţa de fond trebuie să facă o analiză proprie a tuturor aspectelor invocate în cadrul acţiunii.

Înalta Curte a constatat că şi recursul declarat de pârâtul A. este întemeiat şi se impune aceeaşi soluţie de casare cu trimitere, având în vedere că aspectele invocate prin întâmpinare cu titlu de excepţii reprezintă chestiuni procedurale prealabile analizei în fond şi, atât timp cât Comisia de Cercetare a Averilor a omis să analizeze chestiunile respective, revine instanţei de judecată sarcina verificării temeiniciei acestora, întrucât o soluţie în fondul sesizării nu este posibilă în situaţia în care există impedimente legale de natura celor susţinute de pârât.

II. Al doilea ciclu procesual

Pe rolul Curţii de Apel Constanţa, în rejudecare, cauza s-a reînregistrat la data de 30.03.2022 sub numărul de dosar x/2018

II.1. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 124 din 14 iunie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârâtul A. ca nefondate; a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta ANI în contradictoriu cu pârâta Comisia de verificare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi pârâtul A.; a anulat Ordonanţa nr. 1/16.02.2018 emisă de Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi a dispus trimiterea dosarului Comisiei de Verificare a Averilor în vederea reevaluării şi sesizării instanţei de judecată - Curtea de Apel Constanţa.

II.2. Calea de atac exercitată în cauză

Intimatul A. a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi în urma rejudecării cauzei sub toate aspectele: în principal, admiterea excepţiilor referitoare la nelegala sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor, prin încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin evaluarea averii intimatului pentru perioada 2005 - 04.09.2010; împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii administrative (3 ani) a intimatului pentru presupusele fapte reţinute prin Raportul de evaluare în anii 2007 şi 2010, la 31.12.2010, respectiv la 31.12.2013; decăderea ANI din dreptul de a efectua evaluarea averii intimatului după trecerea unui termen de 3 ani de la încetarea fiecărei funcţii publice ocupate de acesta, conform art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 176/2010; nelegalitatea procedurii de evaluare a averii; nelegala sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor de către Agenţia Naţională de Integritate (ANI) cu un singur Raport de evaluare; nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate - ANI în lucrarea nr. x/02.11.2015, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x/21.12.2016, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010; în subsidiar, respingerea acţiunii formulate de intimata ANI ca nefondată; obligarea intimatei ANI la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

II.2.1. Motive de casare întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II.2.1.1. În mod eronat, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, instanţa de fond a respins excepţia privind nelegala sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor, prin încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, referitor la evaluarea averii intimatului A. pentru perioada 2005 - 04.09.2010

Aşa cum a arătat şi cum rezultă cu evidenţă din cuprinsul Raportului de evaluare întocmit de ANI, în prezenta speţă, procedura de evaluare finalizată cu Raportul de evaluare nr. x/21.12.2016 s-a realizat în temeiul Legii 176/2010, act normativ intrat in vigoare la data de 5 septembrie 2010.

Conform Raportului de evaluare mai sus menţionat, în ceea ce-l priveşte pe recurent, evaluarea a fost efectuată pentru perioada 18.12.2005 -31.12.2015. Or, modificările intervenite în avere şi veniturile realizate de Intimatul A. până la data de 04.09.2010 (adică înainte de data intrării în vigoare a Legii 176/2010 la 05.09.2010), reprezintă în mod evident situaţii juridice încheiate sub imperiul legii vechi şi cărora nu li se mai poate aplica legea nouă, Legea 176/2010. Pe cale de consecinţă, procedând la evaluarea unor fapte săvârşite în perioada 18.12.2005 - 04.09.2010, pe baza unui act normativ intrat în vigoare la 5 septembrie 2010, intimata ANI a aplicat dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii.

Motivarea instanţei de fond este în primul rând incompletă; din simpla lecturare a sentinţei recurate se poate observa că motivarea instanţei de fond cuprinde fraze neterminate, ceea ce face greu/imposibil de înţeles raţionamentul acesteia. Acest fapt echivalează cu nemotivarea hotărârii şi încalcă dreptul recurentului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la dreptul la o hotărâre motivată. De asemenea, acest aspect are implicaţii şi în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de recurs/control judiciar de a analiza/verifica raţionamentul primei instanţe.

În al doilea rând, raţionamentul instanţei de fond este greşit, în neconcordanţă cu situaţia faptică/concretă a recurentului. Nu ţine cont de faptul că nicăieri în cuprinsul Raportului de evaluare emis către ANI nu se face nicio referire la dispoziţiile Legii nr. 115/1996 sau ale Legii nr. 147/2007, ci întregul raport de evaluare este întemeiat exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 176/2010.

În cuprinsul Raportului de evaluare, contrar motivării instanţei de fond, se reţine că Agenţia Naţională de Integritate este competentă să evalueze respectarea regimului declarării averii, pe durata exercitării funcţiei publice, de către A., întrucât acesta face parte din categoria de persoane prevăzute la art. 1 alin. (1) pct. 31 din legea nr. 176/2010. Astfel, rezultă în mod evident faptul că funcţia publică ocupată de recurent a atras competenta de evaluare intimatei ANI prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 176/2010, iar nu prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 115/1996.

Legea nr. 176/2010 nu conţine exclusiv norme de procedură (aşa cum reţine instanţa de fond), ci şi norme de drept material. Normele de drept material se referă chiar la stabilirea elementului material al abaterii administrative a dobândirii nejustificate a averii, respectiv existenţa/inexistenţa unei diferenţe semnificative, definită de art. 18 din Legea nr. 176/2010. Pe cale de consecinţă, este evident că art. 18 din Legea nr. 176/2010, norma de drept material, nu poate fi aplicată retroactiv unei situaţii de fapt - presupusa existenţă a unor diferenţe semnificative, determinate în conformitate cu Legea nr. 176/2010, dar apărute înainte de 05.10.2010 - definitivate înainte de intrarea în vigoare a legii.

Mai mult decât atât, referitor la recurent, ANI a fost sesizată la data de 02.11.2015, moment la care Legea nr. 115/1996 nu conţinea nicio prevedere de ordin material care să noţiunea de diferenţă nejustificată. Astfel, singurul temei de drept material avut în vedere de ANI la momentul emiterii Raportului de evaluare este reprezentat de art. 18 din Legea 176/2010. Pe cale de consecinţă, în mod evident Legea nr. 176/2010 nu poate fi considerată o lege de procedura, motiv pentru care nu poate fi aplicată retroactiv.

Alegaţia instanţei de fond conform căreia modificările intervenite în avere şi veniturile realizate până la data de 04.09.2010 nu pot fi considerate consolidate şi în afara cadrului normativ material atât timp cât este deschisă posibilitatea exercitării controlului este nejustificată.

În mod evident, diferenţele presupus nejustificate reţinute în ceea ce priveşte anii 2007 si 2010 sunt fapte/situaţii juridice încheiate sub imperiul legii vechi şi cărora nu li se poate aplica legea nouă. Acest aspect rezultă şi din raţionamentul instanţei de fond în sensul că o eventuală constatare a unor diferenţe semnificative nu se poate stabili decât în funcţie de momentul intrării unui bun sau avantaj material în patrimoniul funcţionarului public şi de veniturile obţinute până la acea dată.

Astfel, contrar raţionamentului primei instanţe, modificările intervenite în avere şi veniturile realizate de recurent până la data de 04.09.2010 reprezintă situaţii juridice încheiate/consolidate sub imperiul legii vechi, şi cărora nu li se mai poate aplica legea nouă, Legea nr. 176/2010.

II.2.1.2. În mod eronat, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, instanţa de fond a respins excepţia privind nelegala sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor de către Agenţia Naţională de Integritate (ANI) cu un singur Raport de evaluare, în timp ce intimatul a deţinut 8 (opt) funcţii publice în perioada la care se referă Raportul (18.12.2005 -31.12.2015) şi excepţia privind decăderea Agenţiei Naţionale de Integritate - ANI din dreptul de a efectua evaluarea averii după trecerea unui termen de 3 ani de la încetarea fiecărei funcţii publice ocupate de intimat, conform art. 28, alin. (3) din Legea 115/1996, aşa cum a fost modificat prin Legea 176/2010

A arătat in faţa instanţei de fond faptul că, în perioada avută în vedere de ANI la întocmirea raportului (23.08.2002 - 31.12.2015), intimatul a îndeplinit 8 (opt) funcţii publice, la diferiţi angajatori. Astfel, recurentul a fost pe rând angajat la I.J.P.F. Satu Mare, la S.P.F. Oradea, la S.P.F. Borş, la P.P.F. Aeroport Cluj Napoca; la P.P.F. Aeroport Constanţa şi la Grupul de Nave Constanţa din cadrul Gărzii de Coastă.

Instanţa de fond a respins aceste două excepţii, reţinând în mod nelegal, prin preluarea punctului de vedere exprimat de ANI că cele 8 funcţii publice menţionate de pârât nu sunt decât etape în evoluţia carierei în funcţia publică cu statut special de poliţist astfel, că nu se poate reţine încetarea raporturilor de serviciu prin acordarea unui grad profesional superior a unei trepte de vechime şi naşterea unor noi raporturi de funcţie publică întrucât ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publica nu s-au schimbat esenţial astfel încât sa implice o nouă funcţie publica.

Instanţa de fond, pentru a argumenta faptul că recurentul ocupă neîntrerupt aceeaşi funcţie (funcţionar public cu statut special - poliţist), face referire la ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor despre care afirmă că nu s-au schimbat esenţial. Or, în lipsa unor probe (ex.: fişele de post) de la dosarul cauzei, referirile la atribuţii şi responsabilităţi sunt simple afirmaţii nedovedite şi pe cale de consecinţă neîntemeiate.

Instanţa de fond nu ţine cont şi nu analizează faptul că recurentul a avut angajatori diferiţi, în diferite zone geografice ale tării. Or, acest aspecte este esenţial/definitoriu pentru a dovedi faptul că recurentul a deţinut mai multe funcţii şi nu doar mai multe grade în cadrul aceleiaşi funcţii. Mai mult decât atât acest aspect rezultă cu evidentă din Adresa nr. x/12.11.2015, emisă de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră -Garda de Coastă, aflată la dosarul cauzei. Această adresă a fost emisă ca răspuns la solicitarea expresă a ANI de a comunica funcţiile deţinute de recurent, dar instanţa de fond nu a ţinut cont, dar fără a menţiona de ce. Aşadar, exercitarea de către recurent, în mod consecutiv, a 8 (opt) funcţii publice impunea, potrivit legii, efectuarea a 8 evaluări distincte, o evaluare corespunzătoare fiecărei funcţii publice exercitate.

Coroborat cu acest fapt, ANI a procedat astfel tocmai pentru a încerca să eludeze prevederile art. 28 alin. (3) teza finală din Legea 115/1996, aşa cum a fost modificată prin Legea 176/2010:

"3) Cererea de cercetare a averii unei persoane, care a deţinut o demnitate sau o funcţie publică dintre cele prevăzute în prezenta lege, poate fi făcută în termen de cel mult 3 ani de la data încheierii mandatului ori a eliberării din funcţie".

II.2.1.3. În mod eronat, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, instanţa de fond a respins excepţia privind prescripţia extinctivă a răspunderii administrative a Intimatului pentru presupusele fapte reţinute prin Raportul de evaluare în anii 2007 şi 2010, prin împlinirea la 31.12.2010, respectiv la 31.12.2013, a termenului de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii acestora.

In susţinerea acestei excepţii, recurentul s-a întemeiat pe considerentele Deciziei nr. 449/2015 emise de Curtea Constituţională, care reţine în mod neechivoc "că textul conţinut de art. 11 din Legea 176/2010, potrivit căruia activitatea de evaluare a conflictelor de interese se efectuează de către Agenţia Naţională de Integritate "atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora", stabileşte numai termenul maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa amintită, fără a conţine vreo reglementare referitoare la prescripţia răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea.

Raţionamentul primei instanţe este eronat fiind grevat pe o interpretare şi aplicare greşită atât a dispoziţiilor legale incidente cât şi a considerentelor cuprinse în Decizia CCR nr. 449/2015.

Aşa cum a arătat anterior, Curtea Constituţională a statuat expres că termenul de 3 ani prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010 reprezintă doar un termen maxim în interiorul căruia se poate realiza activitatea de evaluare. Or, Recurentul nu a criticat aceste aspecte şi nu a invocat incidenţa prescripţiei prin raportare la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 ci s-a raportat la împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ., aplicabil şi în materie administrativă.

Mai multe decât atât, absenţa unui termen de prescripţie în materia procedurilor administrative a fost considerată de CEDO o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în Cauza Volkov c. Ucrainei, nr. 21722/11, Hotărâre din 9 ianuarie 2013.

În temeiul art. 20 din Constituţie, drepturile cetăţenilor români, cum este şi recurentul, trebuie interpretate în concordanţă cu CEDO, iar dacă există contrarietate, se aplică prevederile Convenţiei, aşa cum au fost interpretate de Curte.

Aşadar, interpretarea validată prin încheierea recurată, prin care practic se atestă că durata cercetării ANI nu este afectată de un termen de prescripţie/decădere şi poate dura practic la nesfârşit, este vădit nelegală, încălcând dreptul la un proces echitabil, aşa cum este garantat de CEDO prin jurisprudenţa Volkov. În consecinţă, în cauză, a intervenit prescripţia extinctivă a răspunderii administrative a recurentului pentru o parte din presupusele fapte avute în vedere prin procedura evaluării averii, drept pentru care Raportul de evaluare încheiat cu reţinerea acestor fapte este nelegal, Comisia fiind la rândul ei nelegal sesizată.

II.2.1.4. În mod eronat, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, instanţa de fond a respins excepţia privind nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate - ANI în lucrarea nr. x/02.11.2015, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x/21.12.2016, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată fără a avea în vedere garanţia procedurală instituită de art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează procedura de desfăşurare a evaluării ANI în privinţa averilor, împărţind-o în două etape: înainte şi respectiv după informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a formula un punct de vedere.

În cuprinsul sentinţei recurate, instanţa a reţinut că, prin adresa nr. x/21.11.2015, paratul a fost înştiinţat despre declanşarea procedurii de evaluare a averii si i s-a solicitat formularea unui punct de vedere, depunerea de documente justificative sau orice altei informaţii pe care acesta le consideră necesare în vederea clarificării aspectelor semnalate in lucrare. Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanţă, în cuprinsul sentinţei recurate, pe baza unui raţionament eronat se raportează strict la informarea iniţiala formulată de ANI, prin care se aduce la cunoştinţa recurentului faptul că s-a declanşat procedura de evaluare. Prin aceeaşi adresă i s-a solicitat recurentului formularea unui punct de vedere, depunerea de documente justificative sau orice informaţii pe care acesta le consideră necesare în vederea clarificării aspectelor semnalate în lucrare.

Cu toate acestea, adresa la care face referire instanţa de fond nu reprezintă o informare şi o invitare în sensul prevăzute de art. 13 din Legea nr. 176/2010, respectiv o aducere la cunoştinţă a faptului că există o diferenţă semnificativă (individualizată în concret) şi o acordare a posibilităţii reale de a se apăra, ci strict o încunoştiinţare că va urma o procedura de evaluare. Astfel, deşi aparent ANI l-a invitat pe recurent să formuleze un punct de vedere, nu l-a informat în mod concret cu privire la ce să formuleze acest punct de vedere. Din acest motiv, fără putinţă de tăgadă se poate concluziona că invitarea pentru a formula un punct de vedere cuprinsă în adresa din 21.11.2015 este una pur formala şi care nu se circumscrie dispoziţiilor legale incidente.

Mai mult decât atât, aspectele invocate anterior sunt confirmate chiar de către intimata ANI, care în cuprinsul raportului de evaluare, la secţiunea "Punctul de vedere al persoanei evaluare", se raportează la o altă adresă, respectiv adresa din 18.10.2016 prin care se menţionează:

"din activităţile de evaluare (...) a rezultat că există diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18 din legea 176/2010, între modificările intervenite în averea dobândită pe durata exercitării funcţiei publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă (...) vă invităm să prezentaţi un punct de vedere, orice date sau informaţii pe care le consideraţi necesare (...)".

Astfel, în mod evident, obligaţia de a proceda la o "informare şi invitare" în sensul art. 13 din Legea 176/2010 a fost îndeplinită prin emiterea adrese din data de 18.10.2016. Pe cale de consecinţă, înainte de această adresă ANI trebuia să desfăşoare procedura de evaluare prin raportare strict la informaţiile publice.

Cu toate acestea, chiar dacă se raportează la adresa din data de 21.11.2015, aşa cum a reţinut instanţa, nici prin raportare la aceasta, intimata ANI nu a respectat dispoziţiile legale, respectiv nu s-a limitat la a efectua evaluarea doar prin raportare la informaţiile publice, ci a solicitat şi colectat date şi informaţii private referitoare la persoana evaluată. În acest sens, recurenta ANI a solicitat date şi informaţii de la diverse entităţi de drept public şi de drept privat, după cum urmează: Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Galaţi, Garda de Coastă, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Direcţia Generală Regim Permise Auto şi Înmatriculare a Vehiculelor, Biroul de Credite S.A..

Datele despre veniturile obţinute şi impozitate, datele despre modificarea raporturilor de serviciu sau fişele postului sau datele deţinute de către ANAF - Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Galaţi nu sunt publice, pentru că nu pot fi obţinute de către orice persoană din surse publice, ci au fost obţinute de ANI în temeiul prerogativelor sale legale privind solicitarea de informaţii nepublice.

În legătură cu informaţiile obţinute de ANI de la Biroul de Credit S.A., informaţii nepublice, instanţa în mod greşit consideră că nu se impune aplicarea sancţiunii nulităţii absolute motivat de faptul că acestea nu au fost folosite la întocmirea raportului de evaluare; aceasta este o pura speculaţie/simpla afirmaţie a instanţei de fond; din moment ce intimata a solicitat aceste informaţii, indiferent de conţinutul acestora, informaţiile au făcut parte din procedura de evaluare, iar motivat de faptul că au fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor nelegale, se impunea aplicarea sancţiunii prevăzuta de lege, respectiv nulitatea absolută.

În concluzie, în prezenta speţă interpretarea corectă a dispoziţiilor legale care reglementează procedura evaluării averilor este cea data de recurent şi anume că pentru obţinerea oricăror informaţii personale/nepublice era necesară informarea prealabilă şi invitarea Recurentului să formuleze un punct de vedere, iar în prezenta speţă această obligaţie a fost îndeplinită de intimata ANI a fost îndeplinită prin adresa din 18.06.2016.

II.2.1.5. În mod eronat, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, instanţa de fond a respins excepţia privind nelegalitatea procedurii de evaluare a averii, având în vedere faptul că întreaga procedură de cercetare a averii intimatului, în urma căreia Agenţia Naţională de Integritate (ANI) a determinat existenţa unor diferenţe semnificative în averea acestuia s-a desfăşurat în mod nelegal.

În susţinerea acestei excepţii, recurentul a invocat considerentele deciziei CCR nr. 596/2016, considerente care în mod evident sunt obligatorii indiferent de soluţia pronunţată de instanţa constituţională cu privire la respectiva excepţie de neconstituţionalitate.

Instanţa de fond a respins această excepţie, reţinând că aceste considerente citate nu sugerează nulitatea procedurii de evaluare efectuată de Agenţie premergător sesizării Comisiei de cercetare a Averilor, cu atât mai mult cu cât declaraţiile de avere, în mod evident, au stat la baza investigaţiei reclamantului.

Nicăieri în cuprinsul Raportului de evaluare nu se menţionează faptul că inspectorul de integritate ANI a analizat declaraţiile de avere depuse de recurent, deşi acesta avea cunoştinţă despre acestea. Cu privire la declaraţiile de avere se menţionează doar că în perioada supusă evaluării, persoana evaluată a depus declaraţii de avere şi de interese cu respectarea termenelor legale de depunere.

Mai mult decât atât, din cuprinsul raportului de evaluare rezultă cu evidenţă actele/înscrisurile avute în vedere de inspectorul de integritate pentru a emite Raportul de evaluare, iar in această enumerare nu se regăsesc declaraţiile de avere. Faptul că ANI a sărit peste etapa analizării/comparării declaraţiilor de avere a Intimatului (etapă obligatorie în activitatea de cercetare a averilor) şi a procedat direct la solicitarea de date şi informaţii de la instituţii, autorităţi publice, persoane de drept public şi de drept privat, reprezintă fără putinţă de tăgadă o eludare a dispoziţiilor legale şi conduce în mod evident la nelegalitatea întregii procedurii de evaluare, iar instanţa de fond avea obligaţia să sancţioneze această conduită nelegală prin sentinţa recurată.

Astfel, în contradicţie cu motivarea instanţei (care reprezintă şi o denegare de dreptate, instanţa refuzând intenţionat să analizeze aspectele invocate) din interpretarea textelor de lege menţionate anterior, rezultă fără nici un dubiu procedura pe care inspectorii de integritate din cadrul ANI trebuie să o respecte în ceea ce priveşte activitatea de cercetare a averilor. Astfel, aceştia trebuie mai întâi să analizeze/să compare declaraţiile de avere completate şi depuse de către intimat şi doar în ipoteza în care din analiza acestora se identifică diferenţe semnificative, în sensul art. 18 din Legea 176/2010, aceştia urmează să solicite lămuriri de la intimat sau informaţii şi documente cu privire la aceasta de la instituţii, autorităţi publice, persoane de drept public sau de drept privat.

II.2.2. Sentinţa recurată este nelegală prin raportare la soluţia dispusă în cauză, soluţie care nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală (art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. şi art. 6 paragraf 1 CEDO)

Procedura de control a averilor este o procedură căreia i se aplică principiile şi garanţiile prevăzute de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin raportare şi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, între care şi dreptul la de a fi judecat de către o instanţă instituită de lege conform unei proceduri legale.

Soluţia pronunţată de prima instanţa de fond nu are temei juridic legal, neexistând în dreptul naţional nicio prevedere legală în baza căreia o instanţă de judecată să poată dispune trimiterea dosarului Comisiei de Verificare a Averilor în vederea reevaluării şi sesizării instanţei de judecată - Curtea de Apel Constanţa. Instituţia juridică a trimiterii spre rejudecare, conform dreptului naţional, poate fi dispusă de către o instanţa de apel sau de recurs. Aşadar, prima instanţă a soluţionat cauza pronunţând o soluţie care nu este prevăzută de lege.

Concluzia logică este că recurentul nu a beneficiat la judecarea cauzei sale, de o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege în conformitate cu dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Potrivit art. 6 paragraf 1 CEDO, instanţa trebuie să fie întotdeauna "instituită de lege", iar această expresie nu se referă doar la temeiul legal al însăşi existenţei "instanţei", ci şi la respectarea de către instanţă a normelor specifice după care se desfăşoară procedura în faţa sa (cauza Gorgiladzé împotriva Georgiei, nr. 4313/04, 20 octombrie 2009 şi cauza Sokurenko şi Strygun împotriva Ucrainei nr. 29458/04 şi 29465/04, 20 iulie 2006).

Mai mult decât atât, chiar dacă, prin absurd, ar accepta posibilitatea trimiterii cauzei înapoi la Comisia de Verificare a Averilor în vederea reevaluării, soluţia instanţei de fond tot este nelegală, având în vedere că prin acesta se pune în vedere Comisiei în mod expres sesizarea instanţei de judecată - Curtea de Apel Constanţa.

Pe cale de consecinţă, prin aplicarea directă în dreptul intern a dispoziţiilor art. 6 din CEDO, raportat la art. 53 din Cartă şi la jurisprudenţa Curţii, se solicită admiterea recursurlui şi casarea sentinţei, având în vedere că soluţia pronunţată este nelegală, reprezentând în fapt o interferenţă a instanţei de judecată în activitatea Comisie. Or, nu există nicio dispoziţie legală care să permită instanţei să oblige un organism jurisdicţional aşa cum este Comisia de cercetare a averilor să adopte o anumită soluţie. Cel mult, instanţa de fond putea să dispună trimiterea cauzei inapoi la Comisie în scopul reevaluării (soluţie de asemenea nelegală, prin raportare la argumentele anterioare), reevaluare care urmează să se facă de către Comisie în conformitate cu dispoziţiile legale şi lăsând acesteia libertatea de a dispune după propria convingere. In mod evident, comisia este/trebuie să fie suverană pe soluţiile pe care le dispune. O interpretare contrară în sensul celei făcute de către instanţa de fond duce la eludarea rolului comisiei (de filtru), respectiv la sesizarea instanţei de judecată în orice situaţie, aspect în mod evident nelegal.

II.2.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.2.3.1. Sentinţa recurată este pronunţată pe baza unor motivări contradictorii care afectează, în integralitate, raţionamentul instanţei de fond şi, totodată, elementele ce au stat la baza constatării abaterii disciplinare a dobândirii nejustificate a averii

Din analiza obiectivă a sentinţei recurate rezultă cu evidenţă faptul că prima instanţă oferă o motivare contradictorie pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată. Această motivare contradictorie vizează chiar dispoziţiile legale aplicabile evaluării averilor şi atribuţiile/scopul comisie de evaluare.

Astfel, într-o primă fază, prima instanţă reţine că, potrivit prevederilor art. 104 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea 115/1996, comisia dispune trimiterea cauzei spre soluţionare Curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se costată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat şi clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată.

Aşadar, iniţial, instanţa de fond identifica textele legale care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa Comisia, precum şi modalitatea de soluţionare a cauzelor, respectiv "pe baza probelor administrate".

Ulterior, în cuprinsul aceleiaşi sentinţe recurate, prima instanţă reţine contrariul, şi anume că, având în vedere că rolul comisiei in calitate de autoritate publica administrativa care nu «spune dreptul» (juris dictio) nu dă un verdict şi nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, prin acte proprii cu efecte jurisdicţionale specifice (...) instanţa de judecată trebuie sesizată pentru ca aceasta, în conformitate cu principiile ce guvernează procesul civil, în condiţii de contradictorialitate, să poată aprecia atât în fapt cât şi în drept asupra instituţiilor de drept aplicabile în cauză.

Prima instanţa continuă seria contradicţiilor şi, după ce afirma că modificările intervenite în avere şi veniturile realizate până la un anumit moment nu pot fi considerate consolidate, revine şi arată că "dobândirea în proprietate a unui bun la un moment dat nu se poate justifica cu veniturile obţinute ulterior, ci se apreciază în funcţie de veniturile obţinute până la data respectivă".

De asemenea, instanţa reţine că "este greşită o abordare în sensul cumulării tuturor veniturilor obţinute pe toată durata exercitării funcţiei până la momentul declanşării evaluării averii şi compararea acestora cu valoarea bunurilor sau sumelor dobândite în afara raporturilor de funcţie publică indiferent de fata intrării lor în patrimoniul celui cercetat" pentru ca apoi să reţină în sens opus că "identificarea unei diferenţe semnificative în sensul prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010 este (...) suficientă pentru analizarea tuturor operaţiunilor ulterioare în cadrul cărora, şi în raport de fiecare în parte chiar dacă nu s-a putea reţine de fiecare dată existenţa unei disproporţii semnificative, orice diferenţă se adaugă celei stabilite iniţiat".

Altfel spus, instanţa de fond reţine pe de o parte că nu se pot cumula veniturile pe întreaga perioadă de evaluare, iar pe de altă parte că diferenţele nejustificate se cumulează indiferent de cuantumul lor.

II.2.3.2. Sentinţa recurată este motivată pe baza unor motive străine de natura cauzei

In esenţă, prin acţiunea în anulare formulată de intimata ANI, acesta solicită anulare Ordonanţei de clasare motivat de faptul că acesta este netemeinică şi nelegală întrucât s-a raportat la susţineri orale ale persoanei evaluate şi martorilor audiaţi fără ca acestea să fie coroborate cu alte mijloace de probă. Aşadar, ANI susţine că în faţa comisiei s-au administrat probe (de altfel face referire expresă la acestea în cuprinsul acţiunii), dar critică activitatea de interpretare a acestora.

Instanţa de fond se pronunţă în sensul admiterii acţiunii, dar întreaga motivare vizează alte aspecte, neinvocate în prezenta cauză.

Elementul central al motivării instanţei de fond este reprezentat de faptul că, în accepţiunea acesteia, probele administrate în faţa Comisiei nu au valoare juridică, nefiind administrate în conformitate cu dispoziţiile C. proc. civ., Comisia neavând căderea să aprecieze jurisdicţional asupra chestiunilor de drept constatate, interpretabile ce presupun dificultate în executarea în concret a legii. In acelaşi sens, în cuprinsul sentinţei recurate, instanţa de fond reţine că incidenţa unor instituţii de drept cum ar fi darul manual sau imposibilitatea morală de a întocmi înscrisuri doveditoare trebuie evaluată de asemenea de instanţa de judecată.

Ceea ce omite însă să constate instanţa de fond este faptul că toate aceste aspecte au fost lămurite în fata comisiei prin probele administrate, dar pe care instanţa de fond nu le-a analizat.

În faţa Comisiei de cercetare a averilor, au fost administrate în contradictoriu toate probele solicitate atât de către recurent cât şi de intimata ANI, respectiv: ascultarea recurentului şi a soţiei acestuia, probă la administrarea căreia a participat şi intimata ANI, având posibilitatea (pe care de altfel a şi exercitat-o) de a adresa întrebări; proba testimonială - toţi martorii au dac declaraţie sub prestare de jurământ, iar intimata Ani a participat activ la audierea acestora, adresând întrebări şi solicitând informaţii; înscrisuri - ambele părţi au depus la dosarul cauzei înscrisurile pe care le-au considerat necesare; expertiza contabilă - atât recurentul, cât şi intimata au formulat obiective, iar ulterior depunerii raportului de expertiză au formulat obiecţiuni ce au fost discutate în contradictoriu.

Aşadar, în antiteză cu motivarea instanţei de fond, absolut toate probele au fost administrate în condiţii de contradictorialitate deplină, motiv pentru care instanţa de fond trebuia să ţină cont de ele şi să le analizeze în concret la momentul verificării legalităţii Ordonanţei de clasare. In schimb, instanţa s-a raportat doar la conţinutul Raportului de evaluare emis de Intimata ANI şi la conţinutul dosarului administrativ, întreaga motivare a sentinţei recurate fiind întemeiată pe aceste înscrisuri.

Revenind la motivarea sentinţei recurate, instanţa de fond, deşi afirma/recunoaşte rolul de filtru al comisiei, nu face altceva decât să-l golească de conţinut, negând practic toate atribuţiile/obligaţiile pe care această le are în virtutea legii, precum şi activitatea efectivă a acesteia desfăşurată în prezenta cauză. Instanţa de fond apreciază că activitatea comisiei (care de altfel este alcătuită din trei magistraţi) ar trebui să se limiteze doar la o analiză sumară pe baza dovezilor "scriptice"/"documentare", iar la prima diferenţă constatată în acest mod se impune sesizarea instanţei de judecată care are rolul de a verifica/analiza şi totalitatea operaţiunilor ulterioare. În mod evident, recurentul respinge această modalitate de interpretare şi de raportare la activitatea comisiei, pe care o apreciază nelegală şi nejustificată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

II.3. Apărările invocate în cauză

Intimata AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

II.3.1. În ceea ce priveşte criticile privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii

În ceea ce priveşte excepţia nelegalei sesizări a instanţei pentru perioada 2005 - 2010, aceasta a fost invocata de persoana cercetată prin prisma art. 15 alin. (2) din Constituţia României referitor la neretroactivitatea legii, raportat la faptul că Legea nr. 176/2010 a intrat in vigoare la data de 05.09.2010.

În speţă, conform informaţiilor transmise de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Române, persoana cercetată deţine funcţia publică cu statut special de ofiţer de poliţie de la data de 18.12.2005-31.12.2015

Astfel, din interpretarea coroborată a celor două texte de lege menţionate anterior, rezultă faptul că Agenţia Naţională de Integritate este competentă să evalueze modificările patrimoniale intervenite în averea persoanelor care exercită funcţii/demnităţi publice (categorie din care face parte şi persoana cercetată) evaluarea cuprinzând întreaga perioadă în care respectivele functii/demnităţi sunt exercitate, iar această activitate poate fi declanşată oricând în perioada exercitării lor sau în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Ca urmare, aplicând dispoziţiile menţionate anterior la speţa de faţă, rezultă în mod evident competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate de a evalua modificările patrimoniale intervenite în averea recurentului, începând cu anul 18.12.2005 - 31.12.2015 (data încheierii anului fiscal).

Prevederile Legii nr. 176/2010 reglementează competentele Agenţiei Naţionale de Integritate şi procedura de evaluare administrativă în ceea ce priveşte averea persoanei cercetate şi sesizarea Comisiei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (4) şi art. 19 din Legea nr. 176/2010, reiese foarte clar faptul că, activitatea de evaluare propiu-zisă, este efectuată de Comisia de Cercetare a Averilor care funcţionează în baza Legii nr. 115/1996.

Contrar susţinerilor persoanei cercetate, în cauză nu se află în prezenta unei aplicări retroactive a Legii nr. 176/2010 sau a Legii nr. 144/2007, atâta timp cât evaluarea averii se raportează la dispoziţiile Legii nr. 115/1996, iar aceste dispoziţii au fost respectate în cursul evaluării efectuate în prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea si funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum si pentru modificarea şi completarea altor acte normative, "dispoziţiile prezentei legi se completează cu cele ale Legii nr. 115/1996, cu modificările si completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, ale C. proc. civ., ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile altor acte normative, inclusiv ale celor care reglementează alte incompatibilităţi sau conflicte de interese, dacă acestea nu sunt contrare prezentei legi şi Legii nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, in conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 176/2010, Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, a fost modificată şi completată, astfel încât, pe lângă fiecare curte de apel a fost prevăzută funcţionarea unei comisii de cercetare a averilor.

Această concluzie reiese din dorinţa legiuitorului, exprimată foarte clar şi precis în dispoziţiile art. 32 şi art. 35 din Legea nr. 176/2010, în care s-a prevăzut că dispoziţiile acestei legi, care privesc competenţele Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua o evaluare administrativă, să fie completate cu prevederile Legii nr. 115/1996, în baza căreia, pe paliere mai largi şi cu instrumente mai complexe, Comisia de Cercetare a Averilor efectuează evaluarea averii persoanelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010.

Din analiza preverilor legale precitate, consideră că în mod corect s-a reţinut că perioada de evaluare a averii putea începe cu anul 1996 - data apariţiei Legii nr. 115/1996.

Prin prevederile art. 1 din Legea nr. 115/1996 - astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996 - s-a instituit "procedura controlului averilor acestora în cazul în care există dovezi certe ca unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit".

Rezultă faptul că obligaţia declarării averii şi dreptul de control al averii funcţionarilor publici a fost reglementată încă din anul 1996, anterior numirii recurentului în funcţia publică, acest control nefiind instituit prin Legea nr. 176/2010. Cu toate acestea, chiar dacă prevederile privind modul de efectuare a activităţilor de cercetare a averilor s-au modificat succesiv, inclusiv unele dintre cele prevăzute de legea nr. 115/1996, obligaţia declarării averii pentru demnitari, magistraţi, persoane cu funcţii de conducere şi funcţionari publici şi necesitatea efectuării controlului averilor acestora atunci când există indiciile unor diferenţe considerabile între avere şi veniturile declarate au rămas constante în fondul legislativ.

Prin urmare, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 115/1996 procedura de control a averilor se putea declanşa oricând şi se putea desfăşura în concordanţă cu prevederile legale procedurale instituite în acest scop în vigoare la data iniţierii procedurii de verificare faţă de orice persoană care are obligaţia declarării averii şi, atât timp cât nu există o dispoziţie legală contrară, procedura în vigoare la data sesizării se aplică şi perioadei în care persoana cercetată a deţinut o funcţie sau o demnitate publică anterior intrării în vigoare a noilor norme procedurale.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut faptul că, în perioada supusă evaluării, recurentul a exercitat o funcţie publică ce intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 115/1996 şi că pe întreaga durată a exercitării funcţiei publice acestuia i s-au aplicat prevederile Legii nr. 115/1996, atât din punct de vedere material cât şi procedural, iar de la data intrării lor în vigoare, prevederile legilor nr. 144/2007 şi nr. 176/2010 s-au aplicat/se aplică deopotrivă.

Pentru considerentele expuse, temeinic instanţa de fond a reţinut că procedura de evaluare a averii recurentului nu s-a realizat cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.

II.3.2. În ceea ce priveşte criticile recurentului potrivit cărora Comisia de Cercetare a Averilor ar fi fost nelegal sesizată cu un singur Raport de evaluare, întrucât persoana cercetată ar fi deţinut 8 funcţii publice în perioada supusă evaluării

În speţă, recurentul exercită profesia de poliţist, deţinând statutul de funcţionar public cu statut special începând cu data de 18.12.2005, în cadrul Gărzii de Coastă - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră;

Contrar criticilor recurentului, în speţă nu este vorba de mai multe funcţii publice distincte (cărora să le corespundă fiecăreia câte un raport de evaluare) ci de o singură funcţie publică cu statut special de poliţist. Cele 8 aşa zise "funcţii publice" invocate de către persoana cercetată nu sunt decât etape în evoluţia funcţiei publice cu statut special de poliţist deţinute de recurent, respectiv ridicări în grad profesional (dispuse în funcţie de stagiul în gradul profesional inferior) sau creşteri ale coeficientului de ierarhizare salarială (calculat în funcţie de vechimea totală în muncă).

Ca urmare, în mod corect inspectorul de integritate a emis un singur raport de evaluare fiind vorba de o singură funcţie cu statut special - de poliţist - exercitată de către recurent neîntrerupt, începând încă din anul 1999, funcţie în care, de-a lungul timpului, în baza dispoziţiilor Legii 360/2002, a urcat în grad profesional si salarial.

Temeinic instanţa de fond a reţinut că, în raport de susţinerile recurentului, acesta nu a îndeplinit mai multe funcţii publice distincte, iar în decursul carierei sale profesionale nu a trecut din funcţii de execuţie în funcţii de conducere $i nici nu a încetat la un moment dat raporturile de serviciu născute prin actul de numire în funcţie cu Inspectoratul de General al Poliţiei de Frontieră.

II.3.3. În ceea ce priveşte criticile recurentului privind încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia extinctivă

In ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a răspunderii administrative invocate de recurent în faţa instanţei de fond, aceasta a avut în vedere împrejurarea că a intervenit prescripţia extinctivă a răspunderii administrative a acestuia pentru faptele imputate până la data de 31.12.2010 inclusiv, prin împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii acestora.

Analizând susţinerile recurentului, este de reţinut că prin Decizia nr. 449/2015 Curtea Constituţională a avut în vedere dispoziţiile referitoare la un pretins conflict de interese, iar nu cele referitoare la controlul averii, instanţa de contencios constituţional a făcut o distincţie clară între procedura de verificare efectuată de Agenţia Naţională de Integritate şi alte consecinţe legale decurgând din acest control şi alte dispoziţiicare ar putea determina stabilirea eventuala a răspunderii penale, administrative sau civile a persoanei cercetate.

Astfel, referirea Curţii Constituţionale la o prescripţie distinctă a răspunderii administrative nu viza însăşi procedura reglementată de Legea nr. 115/1996 şi Legea nr. 176/2010 - care stau la baza evaluării averii - ci acele forme ale răspunderii administrative aplicabile încălcării regimului juridic al conflictului de interese.

În mod corect s-a reţinut faptul că, spre deosebire de aceste forme ale răspunderii, Legea nr. 115/1996 şi Legea nr. 176/2010 instituie o procedura de control al averii a persoanei cercetate, procedură care nu implică anularea unor acte juridice, ci confiscarea diferenţei considerate nejustificate din averea acelei persoane.

Legea nr. 176/2010 şi Legea nr. 115/1996 reprezintă cadrul legal privind evaluarea averii persoanelor prevăzute la art. 1 din Legea nr. 176/2010, cât si procedurile de evaluare si sancţiunile aplicabile in situaţia indentificării unor diferente ce nu pot fi justificate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, astfel cum aceasta a fost completată prin Legea nr. 54/20.03.2019:

"Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice este înlăturată, nemaiputand fi angajată în condiţiile depăşirii termenului general de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare."

Asa cum a precizat, legiuitorul a înţeles să identifice exact situaţiile când această prescripţie poate să intervină, şi anume pentru faptele care determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate.

O eventuală prescripţie a răspunderii administrative poate fi constatată doar de către instanţa investită în mod special cu o acţiune în răspundere administrativă, şi nicidecum, într-un dosar ce are ca obiect evaluarea averii unei persoane în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 115/1996.

Asupra unei eventuale prescripţii a răspunderii administrative nu se poate pronunţa decât o instanţă de judecată şi numai cu privire la cauzele în care s-a reţinut existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate.

Situaţia de mai sus este declanşată numai în condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive care statuează cu putere de lucru judecat asupra legalităţii Raportului de evaluare prin care s-a constatat o stare de incompatibilitate sau conflict de interese.

În ceea ce priveşte evaluarea averii, aceasta se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 115/1996; prevederile art. 10 din C. civ. a prevăzut faptul că legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Totodată, în cadrul controlului de legalitate, instanţa investită verifică legalitatea întocmirii raportului de evaluare şi din perspectiva respectării termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. înlăuntrul căruia Agenţia Naţională de Integritate are dreptul de a efectua activitatea de evaluare.

Din interpretarea istorico-teleologică a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, rezultă fără echivoc faptul că procedura de evaluare a averii se realizează atât în perioada exercitării funcţiei publice, cât şi la 3 ani după încetarea acesteia.

Potrivit normei juridice menţionate, reiese foarte clar intenţia legiuitorului ca Agenţia Naţională de Integritate să aibă la dispoziţie un interval de timp egal cu durata funcţiei publice sau mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii funcţiei sau mandatului, în care aceasta poate efectua activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice.

Termenul de prescripţie general ar începe să curgă de la momentul la care persoana evaluată nu mai deţine una dintre funcţiile prevăzute de lege - întrucât, pentru perioada deţinerii funcţiilor şi aplicabilitatea normelor referitoare la incidente de integritate există texte cu caracter special instituite prin Legea nr. 176/2010. Pe toată perioada deţinerii unei funcţii publice, cât şi pe durata a 3 ani după încetarea acestora, ANI era în termenul legal de a putea realiza activitatea de evaluare - astfel că termenul privind prescripţia răspunderii administrative nu putea începe să curgă - el era oprit o dată de deţinerea unor funcţii care permiteau desfăşurarea activităţii de evaluare, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, era întrerupt de debutul efectiv al activităţii de evaluare.

În contextul în care procedura evaluării s-a demarat în data de 2015, deci în perioada deţinerii funcţiei publice, condiţiile prevăzute de Legea nr. 176/2010 au fost întrunite, activitatea de evaluare demarându-se în termenul prevăzut de legiuitor.

Or, atâta timp cât, potrivit prevederilor art. 11 din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare se poate efectua atât pe durata exercitării funcţiilor publice (cum este şi cazul de faţă) cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora, raportul de evaluare a fost întocmit în intervalul de timp stabilit de dispoziţiile legale iar atâta timp cât legea stabileşte un termen în care se poate emite raportul de evaluare, în cauză nu putem vorbi despre intervenirea prescripţiei.

Aşadar, existenţa unor diferenţe nejustificate din averea persoanei evaluate şi atragerea răspunderii administrative are în vedere, cu precădere, termenele speciale instituite de legiuitor prin Legea nr. 176/2010, raportându-se, de fapt, la perioada în care ANI era în termen să desfăşoare activitatea de evaluare, asa cum reglementează art. 11 din Legea nr. 176/2010.

Astfel, atât timp cât evaluarea efectuată de către inspectorul de integritate din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate a început în termenul special impus de către legiuitor, rezultă că termenul general de prescripţie nu poate fi aplicat speţei.

Activitatea de evaluare a Agenţiei Naţionale de Integritate este supusă termenului general de prescripţie prevăzut de art. 2.517 C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 2.523 C. civ., care precizează faptul că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui", astfel că sancţiunea civilă este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic.

Dispoziţiile art. 2.537 C. civ. constituie dreptul comun în materia reglementării cazurilor de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, având aplicabilitate şi în materia evaluării incidentelor de integritate.

Dintre cazurile de întrerupere reglementate de această normă, pentru identitate de raţiune poate fi aplicată în materia specifică analizată, situaţia prevăzută la pct. 2 din norma anterior menţionată potrivit căreia "prescripţia se întrerupe (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată (...)", deci situaţia în care cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie declanşează procedurile corespunzătoare recunoaşterii dreptului său interesului său legitim pretins.

În conformitate cu prevederile art. 2.541 C. civ., sesizarea şi declanşarea cercetărilor de către Agenţia Naţională de Integritate, în realizarea competentelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripţia dreptului Agenţiei la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate si evaluate fiind ştearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ.

II.3.4. În ceea ce priveşte criticile recurentului privind pretinsa nulitate a Raportului de evaluare nr. x/21.12.2016 ca urmare a nerespectării garanţiei procedurale a informării si invitării persoanei evaluate de a prezenta un punct de vedere

După cum se menţionează în cuprinsul Raportului de evaluare nr. x/21.12.2016 sub aspect procedural, au fost îndeplinite prevederile Legii nr. 176/2010, în ceea ce priveşte informarea persoanei evaluate, după cum urmează:

- la data de 20.11.2015 - recurentul a fost informat în legătură cu declanşarea evaluării averii, în perioada exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice Informarea înregistrată sub nr. x/G/I I/20.11.2015 a fost transmisă la domiciliul persoanei evaluate

- la data de 18.10.2016 - recurentul a fost informat, prin adresa nr. x/18.10.2016 (confirmare de primire datată 26.10.2016), referitor la, despre faptul că din activitatea de evaluare au rezultat diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18 din acelaşi act normativ, şi invitat să prezinte un punct de vedere şi documente justificative.

- la data de 29.09.2016, persoana evaluată a transmis un punct de vedere exprimat prin adresa înregistrată la Agenţia Naţională de Integritate sub nr. x/11.11.2016 şi în adresele înregistrate la Agenţia Naţională de Integritate sub nr. x/04.12.2015 şi nr. x.

Astfel, procedura de informare a fost îndeplinită de către inspectorul de integritate, fiind respectate toate etapele şi procedurile activităţii de evaluare aşa cum sunt acestea prevăzute de Legea nr. 176/2010 în conformitate cu prevederile art. 13, 14 şi 20 din Legea nr. 176/2010.

După informarea persoanei evaluate, în temeiul art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, s-a procedat la solicitarea de date, documente si informaţii care nu sunt publice, de la instituţii şi autorităţi publice, persoane fizice şi juridice, care sunt necesare desfăşurării activităţii de evaluare.

Art. 13 din Legea nr. 176/2010 prevede obligaţia inspectorului de integritate de a informa persoana evaluată cu privire la faptul că s-a început activitatea de evaluare de către Agenţia Naţională de Integritate.

Aşa cum a arătat anterior, această obligaţie impusă expres de legiuitor a fost respectată de inspectorul de integritate care, prin adresa x/20.11.2015 a adus la cunoştinţă persoanei cercetată faptul că s-a început activitatea de evaluare. Prin susţinerile formulate în acţiunea depusă, acesta încearcă inducerea în eroare a instanţei susţinând că nu a fost informat cu privire la declanşarea activităţii de evaluare, dar, la dosarul cauzei, se regăseşte confirmarea de primire semnată de către destinatar care atestă, pe de o parte existenţa adresei de informare iar pe de altă parte de comunicarea acestei adrese către reclamant.

Din momentul informării persoanei evaluate, inspectorul de integritate putea, conform legii, solicita date şi informaţii de le diferite entităţi pentru efectuarea si finalizare evaluării.

Inspectorul de integritate si-a îndeplinit obligaţiile cu privire şi la cea de a doua informare a persoanei prevăzute de Legea nr. 176/2010, în momentul identificării elementelor în sensul existenţei unei incompatibilităţi.

Astfel, prin adresa nr. x/18.10.2016, persoana evaluată a fost informată despre identificarea unor diferenţe semnificative şi a fost invitat să prezinte date şi informaţii, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris, şi, totodată, a fost informat că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat, confirmare de primire aflată la dosarul cauzei.

Nu se poate reţine nici că s-ar fi încălcat dreptul la apărare al reclamantului în cursul procedurii de evaluare, de vreme ce acestuia i-a fost expediată solicitarea de prezentare a unui punct de vedere, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în condiţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 176/2010.

Astfel, conform prevederilor Legii nr. 176/2010, procedura de înştiinţare a fost îndeplinită, persoana cercetată fiind informată prin intermediul unei scrisori recomandate despre declanşarea activităţii de evaluare.

II.3.5. În ceea ce priveşte criticile recurentului potrivit cărora întreaga procedură de cercetare a averii s-a desfăşurat în mod nelegal întrucât inspectorul de integritate nu ar fi procedat la analizarea declaraţiilor de avere depuse de către acesta

Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 176/2010: "Agenţia îndeplineşte activitatea de evaluare prevăzută la art. 8 din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice, cu respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 233/2002."

În cazul în care activitatea de evaluare este declanşată în urma unei sesizări venite din partea unei persoane fizice sau juridice, inspectorul de integritate, în virtutea prerogativelor conferite de prevederile actului normativ menţionat anterior, în vederea verificării aspectelor despre care se face vorbire în respectiva sesizare şi după informarea prealabilă a persoanei evaluate, solicită şi analizează date şi informaţii de la instituţiile si autorităţile competente.

Rezultatul acestei analize este comparat cu informaţiile furnizate de către persoana evaluată în cuprinsul declaraţiilor de avere şi de interese pe care acesta Ie-a depus, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordante care conduc la concluzia unei diferente semnificative în evoluţia averii - diferenţă pe care aceasta nu poate să o justifice prin punctul de vedere exprimat - este sesizată, printr-un Raport de evaluare Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel competentă.

Ca urmare, procedura de evaluare a averilor, desfăşurată de A.N.I, este o activitate complexă, care presupune analiza prin comparaţie atât a datelor şi informaţiilor obţinute de inspectorul de integritate precum cât şi a celor declarate de către persoanele evaluate în cuprinsul declaraţiilor de avere.

O situaţie reală a evoluţiei dintre veniturile obţinute de către persoanele evaluate si cheltuielile efectuate de către acestea nu poate fi obţinută decât prin compararea acestor elemente.

Susţinerile persoanei cercetate, potrivit cărora "analizarea declaraţiilor de avere depuse de persoana cercetată şi identificarea diferenţelor semnificative pe baza acestora reprezintă elementul declanşator al întregii proceduri de evaluare" ar avea relevanţă, eventual, doar în cazul în care procedura de evaluare s-ar declanşa din oficiu - când A.N.I. s-ar autosesiza în momentul in care, din analiza declaraţiilor de avere depuse de o persoană la diferite intervale de timp, ar rezulta inadvertenţe şi fluctuaţii nejustificate în evoluţia averii respectivei persoane.

Or, procedura de evaluare în cazul persoanei cercetate a fost declanşată în urma unei sesizări venite din partea unei persoane juridice.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 13 şi 14 din Legea nr. 176/2010, rezultă în mod evident faptul că, procedura de evaluare desfăşurată de inspectorii de integritate presupune nu numai o activitate de evaluare a declaraţiilor de avere, ci şi a tuturor datelor şi informaţiilor obţinute de către aceştia potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) şi b), în vederea obţinerii unei situaţii reale a modificărilor patrimoniale din averea persoanelor evaluate.

II.3.6. In ceea ce priveşte criticile recurentului potrivit cărora soluţia dispusă de către instanţa de fond nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală

În mod corect instanţa de fond a reţinut că a fost învestită cu o acţiune în anularea unui act administrativ ce presupune numai verificarea conformităţii actului respectiv cu prevederile legii.

Asa cum reiese şi din minuta întocmită ca urmare a întâlnirilor preşedinţilor secţiilor de contencios administrativ si fiscal ale înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie şi Curţilor de Apel, problema de drept analizată este dacă, în litigiile privind anularea Ordonanţei de clasare, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 16-18 din Legea nr. 115/1996 privind confiscarea averii. S-a reţinut prin minuta susmenţionată că, având în vedere că dispunerea confiscării averii neiustificate este o măsură prevăzută exclusiv de legea specială, în ipoteza sesizării curţii de apel de către Comisia de cercetare a averilor, iar în cazul de faţă curtea nu a fost învestită în temeiul legii speciale de către Comisia de cercetare a averilor, ci a fost învestită de A.N.I. cu o cerere în anularea ordonanţei de clasare, s-a constatat inadmisibilitatea capătului de cerere privind confiscarea directă, măsura confiscării averii neintrând în categoria reparaţiilor la care se referă art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Din practica instanţelor de judecată rezultă că, în discuţie, sunt două chestiuni susceptibile să dea naştere la practică judiciară neunitară în cazul soluţionării litigiilor având ca obiect plângere împotriva ordonanţei de clasare emise de comisia de cercetare a averilor în baza art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, respectiv cadrul procesual şi soluţiile pe care le poate dispune instanţa, în special dacă în acest caz se poate dispune confiscarea averii.

Referitor la soluţiile pe care le poate dispune instanţa, s-a reţinut că acţiunea este admisibilă, chiar dacă legea nu prevede explicit această soluţie. Într-adevăr, liberul acces la justiţie face ca, în principiu, orice acţiune să fie admisibilă chiar dacă nu este reglementată expres de lege, excepţiile fiind permise în situaţii limitate, spre exemplu, atunci când legea pune anumite condiţii de sesizare a instanţei, iar acestea nu sunt îndeplinite sau atunci când, deşt este reglementată legal o anumită cale procesuală, partea urmăreşte o altă cale.

Soluţiile pe care le poate da instanţa sunt cele uzuale: admiterea, admiterea în parte (spre exemplu, dacă se ajunge la concluzia că probele administrate în faţa comisiei justifică o confiscare parţială faţă de cea cerută de Agenţie sau cercetarea desfăşurată de comisie este incompletă ori anumite acte procesuale sunt nule sau anulabile) sau respingerea acţiunii.

În măsura în care trebuie urmată regula generală (instanţa de judecată nu se substituie autorităţii administrative în emiterea unui act administrativ, în efectuarea unei operaţiuni administrative sau a altei acţiuni ci, în caz de admitere sau admitere în parte a acţiunii, obligă autoritatea să emită actul, să efectueze operaţiunea administrativă sau orice altă acţiune), atunci soluţia va trebui să fie întotdeauna trimiterea cauzei la comisia de cercetare a averilor.

Într-o astfel de situaţie, potrivit aceleiaşi reguli generale, va trebui să fie expres precizat ce anume va trebui să facă autoritatea, respectiv, să sesizeze instanţa competentă (dacă cercetarea averii este completă şi legală) sau sau să reia cercetarea administrativă (dacă cercetarea este incompletă sau actele ori parte din actele efectuate în cadrul acesteia sunt viciate şi trebuie refăcute).

Eventuala anulare a ordonanţei de clasare emisă de Comisia de Cercetare a Averilor nu poate avea ca efect învestirea aceleiaşi instanţe cu cercetarea aspectelor ce rezultă din sesizarea subscrisei întrucât, pe de o parte, nici o dispoziţie legală nu prevede acest lucru, iar pe de altă parte, cercetarea legalităţii actului administrativ limitează cercetarea care nu poate purta în paralele şi asupra chestiunilor de fond cu administrarea de probe în contradictoriu şi prin dezlegarea chestiunilor de fond invocate de părţi cu participarea obligatorie a procurorului.

În materia contenciosului administrativ, instanţa, atunci când admite acţiunea, nu se poate substitui autorităţilor administrative şi nu poate emite actul sau să efectueze operaţiunea administrativă considerată necesară pentru protecţia unui drept sau a unui interes legitim.

Pornind de la premisa admiterii plângerii împotriva Ordonanţei de clasare, considerăm că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că urmează să retrimită cauza la Comisia de Cercetare a Averilor, deoarece instanţa de judecată nu figurează între titularii dreptului de sesizare a instanţei competente să dispună confiscarea averii nejustificate.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cazul anulării ordonanţei de clasare emisă de Comisia de Verificare a Averilor este posibilă numai soluţia trimiterii sesizării Agenţiei către Comisie în vederea reevaluării şi învestirii instanţei de judecată printr-o ordonanţă care va trebui să aibă în vedere cel puţin aspectele reţinute în hotărârea instanţei în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

II.3.7. În ceea ce priveşte criticile recurentului potrivit cărora sentinţa instanţei de fond este pronunţată pe baza unor motivări contradictorii

Aşa cum se poate observa din analiza considerentelor de fapt şi de drept ale sentinţei, aceasta este amplu motivată şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurentul doar afirmând acestea, fără să arate care sunt argumentele temeinice care să susţină astfel de afirmaţii.

Instanţa de fond a examinat cu maximă rigurozitate, efectiv şi concret, toate apărările formulate de părţile din proces, precum şi înscrisurile depuse în probaţiune de aceştia, constatând, faţă de dispoziţiile legale aplicabile în cauza dedusă judecăţii şi, în consecinţă, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamant.

Prin prezentarea în mod trunchiat a motivării instanţei de judecată, recurentul încearcă să formeze convingerea instanţei de recurs că judecătorul fondului nu ar fi analizat toate motivele de nelegalitate a actului administrativ contestat pe care Ie-a invocat, ori, aşa cum rezultă din analiza considerentelor de fapt şi de drept ale acestei sentinţe civile, instanţa de judecată şi-a structurat motivarea soluţiei date, raportat la susţinerile şi cererile formulate de către părţi

Astfel, nu se poate considera că simpla redare textuală şi trunchiată de către recurent a unor paragrafe din sentinţa civilă recurată, şi scoaterea din context a unor motivări ale instanţei de fond, ar reprezenta şi o argumentaţie temeinică care să justifice invocarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.3.8. În ceea ce priveşte criticile recurentului potrivit cărora sentinţa instanţei de fond este pronunţată pe baza unor motive străine de natura cauzei

În ceea ce priveşte acest motiv de casare invocat de recurent, acesta este nefondat, întrucât acesta este cel care interpretează greşit dispoziţiile legale incidente în cauza dedusă judecăţii şi, respectiv materialul probator administrat în cauză, şi nicidecum instanţa de fond, aşa cum în mod greşit susţine în cererea sa de recurs.

Instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauza dedusă judecăţii. Venficând susţinerile părţilor, materialul probator administrat în cauză - printre care si dosarul de evaluare administrat de către Comisia de Cercetare a Averilor, precum si dispoziţiile legale incidente, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, atât timp cât nu s-a făcut în nici un mod dovada realizării unor venituri substanţiale sau a unei situaţii financiare care să le permită părinţilor persoanei evaluate acordarea unor sume considerabile ca ajutor persoanelor cercetate, având în vedere şi faptul că tatăl recurentului a afirmat că a contribuit cu sume substanţiale şi în favoarea celuilalt copil (frate al recurentului) situaţia reţinută de Comisie este neconformă realităţii.

II.4. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

III. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

III.1. Aspecte preliminare

Deşi recurentul a invocat explicit în finalul memoriului de recurs motivele de casare de la punctele 5, 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., acesta indică în considerente şi motivul de casare de la punctul 1 (încadrabil, de fapt, în motivul de la punctul 4).

De asemenea, deşi recurentul a invocat cazul de casare de la punctul 5, referitor la respingerea excepţiilor invocate la fond, Înalta Curte constată că, astfel cum de altfel a considerat şi prima instanţă, ceea ce a invocat recurentul erau motive substanţiale de nulitate a actului atacat, iar nu excepţii procedurale ca atare, astfel că toate aceste motive de recurs vor fi reîncadrate în cazul de casare de la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de ordinea logică a motivelor de casare astfel cum este reglementată de C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul subsumat cazului de casare de la punctul 4 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., apoi cele subsumate punctelor 6 şi 8 ale art. 488 alin. 1din C. proc. civ.

III.2. Motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin raportare la soluţia dispusă în cauză, soluţie care nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală (art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. şi art. 6 paragraf 1 CEDO)

Înalta Curte constată că, deşi recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., aspectele invocate se încadrează în motivul de la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Recurentul a invocat faptul că soluţia pronunţată de prima instanţa de fond nu are temei juridic legal, neexistând în dreptul naţional o prevedere legală în baza căreia o instanţă de judecată să poată dispune trimiterea dosarului Comisiei de Verificare a Averilor în vederea reevaluării şi sesizării instanţei de judecată; nu există nicio dispoziţie legală care să permită instanţei să oblige un organism jurisdicţional să adopte o anumită soluţie; cel mult, instanţa de fond putea să dispună trimiterea cauzei înapoi la Comisie în scopul reevaluării, lăsând acesteia libertatea de a dispune după propria convingere.

În drept, în conformitate cu prevederile art. 104 alin. (1) din legea nr. 115/1996, comisia de cercetare a averilor poate dispune:

a)trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b)clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată;

c)suspendarea controlului şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţa este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni.

Potrivit prevederilor alin. (2) din acelaşi articol, în cazul clasării, comisia de cercetare a averilor emite o ordonanţă.

Cum această ordonanţă a fost calificată act administrativ în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar comisia de cercetare a averilor are calitatea de autoritate publică potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, în limitele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ trebuie să verifice dacă actul administrativ - ordonanţa de clasare - emis de comisie în regim de putere publică este nelegal din perspectiva prevederilor normelor aplicabile.

Fiind învestită cu o acţiune în anularea unui act administrativ ce presupune numai verificarea conformităţii actului respectiv cu prevederile legii, în mod corect a statuat prima instanţă că, în cazul anulării ordonanţei de clasare emisă de Comisia de Verificare a Averilor, este posibilă numai soluţia trimiterii sesizării Agenţiei către comisie în vederea reevaluării şi învestirii instanţei de judecată printr-o ordonanţă care va trebui să aibă în vedere aspectele reţinute în prezenta hotărâre în soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.

Cu alte cuvinte, conform prevederilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ, de vreme ce evaluarea (aprecierea) organului administrativ a avut loc, iar instanţa chemată să verifice a constatat netemeinicia/nelegalitatea acestei evaluări, instanţa de contencios administrativ este în drept să oblige organul administrativ să dispună o soluţie în conformitate cu cele dezlegate de instanţă, pentru că altfel controlul judecătoresc al actelor administrative ar fi derizoriu, în situaşia în care organul administrativ ar putea relua procedura administrativă de evaluare fără a fi în vreun fel legat de cele reţinute în considerentele hotărârii judecătoreşti.

Ca urmare, nu se poate reţine caracterul fondat al motivului de casare invocat, nici din perspectiva legii interne şi nici din perspectiva eventualei încălcări a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin neasigurarea unui proces echitabil, deoarece nu se indică în concret care este încălcarea comisă; cât timp partea are acces la o instanţă şi la dublul grad de jurisdicţie, principiile europene ale CEDO sunt respectate.

III.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

III.3.1. Criticile referitoare la motivarea contradictorie a sentinţei

În cadrul acestui motiv de casare, recurentul a invocat ca fiind o primă contradicţie aceea legată de reţinerea, pe de o parte, a faptului că o Comisie de cercetare a averilor poate pronunţa soluţii pe baza probelor administrate, dar apoi a reţinut că rolul comisiei in calitate de autoritate publica administrativa nu este acela de a «spune dreptul», de a da un verdict şi de a îndeplini o activitate de înfăptuire a justiţiei, prin acte proprii cu efecte jurisdicţionale specifice, motiv pentru care instanţa de judecată trebuie sesizată.

Or, Înalta Curte nu poate identifica contradicţia invocată de recurent, cât timp prevederile art. 10 indice 4 din Legea nr. 115/1996 stabilesc că această comisie de cercetare a averilor poate dispune trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat; cu alte cuvinte, cele două susţineri incriminate ca fiind contradictorii acoperă două etape diferite ale procedurii.

O altă contradicţie sesizată de recurent se referă la faptul că prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că dobândirea în proprietate a unui bun la un moment dat nu se poate justifica cu veniturile obţinute ulterior, ci se apreciază în funcţie de veniturile obţinute până la data respectivă, iar pe de altă parte, că nu se pot cumula veniturile pe întreaga perioadă de evaluare, dar şi că diferenţele nejustificate se cumulează indiferent de cuantumul lor.

Cu privire la această susţinere, se constată prezentarea trunchiată a motivării instanţei de judecată, simpla redare textuală şi trunchiată de către recurent a unor paragrafe din sentinţa civilă recurată şi scoaterea lor din context nefiind de natură să justifice invocarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

III.3.2. Criticile referitoare la motivele străine de natura cauzei din considerentele sentinţei

In esenţă, recurentul a invocat faptul că, în antiteză cu motivarea instanţei de fond, absolut toate probele au fost administrate în condiţii de contradictorialitate deplină, motiv pentru care instanţa de fond trebuia să ţină cont de ele şi să le analizeze în concret la momentul verificării legalităţii ordonanţei de clasare; în schimb, instanţa s-a raportat doar la conţinutul Raportului de evaluare emis de intimata ANI şi la conţinutul dosarului administrativ, întreaga motivare a sentinţei recurate fiind întemeiată pe aceste înscrisuri.

Înalta Curte constată că modalitatea de evaluare a probatoriului reprezintă o chestiune de fapt necenzurabilă în cadrul recursului, cale de atac ce permite invocarea exclusiv a aspectelor de drept; dincolo de acest aspect, nu rezultă care sunt aspectele străine de cauză în baza cărora prima instanţă a motivat hotărârea.

Ca urmare, toate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

III.4. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III.4.1. Motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale cu ocazia respingerii excepţiei privind nelegala sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor, ca urmare a încălcării principiului neretroactivităţii legii civile, referitor la evaluarea averii intimatului A. pentru perioada 2005 - 04.09.2010

Recurentul a invocat faptul că procedând la evaluarea unor fapte săvârşite în perioada 18.12.2005 - 04.09.2010, pe baza unui act normativ intrat în vigoare la 5 septembrie 2010, ANI a aplicat dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii, iar soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia invocată este nelegală, raportul ANI fiind încheiat cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.

În esenţă, prin acest motiv de casare, recurentul a invocat o aplicare retroactivă a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, faţă de data intrării acesteia în vigoare.

Ca atare, recurentul pune în discuţie competenţa ANI de a evalua modificările patrimoniale intervenite în averea persoanelor care exercită funcţii/demnităţi publice (categorie din care face parte şi persoana cercetată) pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (4) şi art. 19 din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare propriu-zisă este efectuată de Comisia de Cercetare a Averilor care funcţionează în baza Legii nr. 115/1996, dispoziţiile din acest act normativ fiind cele care guvernează raportul de drept material, iar cele din Legea nr. 176/2010 care guvernează raporturile procedurale.

Ca urmare, nu se poate reţine o aplicare retroactivă a Legii nr. 176/2010, atâta timp cât evaluarea averii se raportează la dispoziţiile Legii nr. 115/1996.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 176/2010:

"Dispoziţiile prezentei legi se completează cu cele ale Legii nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, ale C. proc. civ., ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002,cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile altor acte normative, inclusiv ale celor care reglementează alte incompatibilităţi sau conflicte de interese, dacă acestea nu sunt contrare prezentei legi şi Legii nr. 161/2003, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 176/2010, Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control si a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, a fost modificată şi completată, astfel încât pe lângă fiecare curte de apel a fost prevăzută funcţionarea unei comisii de cercetare a averilor.

Această concluzie reiese din dorinţa legiuitorului, exprimată foarte clar şi precis în dispoziţiile art. 32 şi art. 35 din Legea nr. 176/2010, în care s-a prevăzut că dispoziţiile acestei legi, care privesc competenţele Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua o evaluare administrativă, să fie completate cu prevederile Legii nr. 115/1996, în baza căreia, pe paliere mai largi şi cu instrumente mai complexe, Comisia de Cercetare a Averilor efectuează evaluarea averii persoanelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010.

Ca urmare, Înalta Curte reţine că aspectul de nelegalitate privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat constituţional, de către intimată, este nefondat.

În cauză, autoritatea intimată avea competenţa materială şi funcţională de a realiza activitatea de evaluare a modificărilor patrimoniale intervenite în averea recurentului, verificări începute de ANI la data de 02.11.2015, după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Prin urmare întreaga perioadă s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au analizate şi încadrate din punct de vedere al dreptului material în prevederile Legii nr. 115/1996, în vigoare în întreaga perioadă supusă evaluării 2005-2015, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Pe de altă parte, critica legată de retroactivitatea Legii nr. 176/2010 a fost analizată de Curtea Constituţională în mai multe rânduri, fiind relevante sub acest aspect cele statuate prin Decizia nr. 333/2019 din 21 mai 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8, art. 25 şi ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010:

"23. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 34 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, potrivit căreia aplicarea dispoziţiilor de lege criticate unor situaţii de conflict de interese săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010 contravine principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată netemeinicia acestei susţineri, având în vedere jurisprudenţa în materie.

24. Astfel, prin Decizia nr. 1.606 din 15 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 9 februarie 2012, şi Decizia nr. 309 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 4 august 2014, Curtea a observat că "dispoziţiile constatate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 ar fi trebuit să fie puse de acord cu Legea fundamentală până la data de 20 iunie 2010. În condiţiile în care Parlamentul nu a respectat acest termen, Legea nr. 176/2010 fiind publicată la data de 2 septembrie 2010 şi intrând în vigoare la data de 5 septembrie 2010, Curtea a constatat incidenţa prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (1), potrivit cărora "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...] nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei." Prin urmare, la data de 20 iunie 2010, dispoziţiile neconstituţionale din Legea nr. 144/2007 şi-au încetat efectele juridice, nemaiputându-se aplica, iar prevederile criticate din Legea nr. 176/2010 nu retroactivează, ele aplicându-se doar începând cu 5 septembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Curtea a mai reţinut că prevederile de lege criticate nu fac decât să reglementeze - pe cale legală - efectele Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 referitoare la actele efectuate în cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010 în Monitorul Oficial al României, Partea I, acte care rămân valabile, deoarece, potrivit art. 147 alin. (4) teza finală din Constituţie, "De la data publicării, deciziile [...] au putere numai pentru viitor". Distinct de acestea, Curtea a constatat că normele cu caracter tranzitoriu cuprinse în art. 34 din Legea nr. 176/2010 clarifică situaţia verificărilor aflate în curs de desfăşurare la Agenţia Naţională de Integritate, a actelor şi lucrărilor efectuate în cadrul acesteia, a probelor administrate şi a actelor procesuale efectuate la instanţe şi organe de urmărire penală, precum şi a declaraţiilor de avere şi de interese depuse, fără a putea fi considerate contrare, sub niciun aspect, principiului neretroactivităţii legii.

De asemenea, prin Decizia nr. 789 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 3 decembrie 2012, Curtea a reţinut că "a accepta susţinerea autorilor excepţiei în sensul că toate cercetările cu privire la averile, conflictele de interese şi stările de incompatibilitate, efectuate în temeiul prevederilor Legii nr. 144/2007, declarate neconstituţionale, au devenit, la rândul lor, neconstituţionale, înseamnă a conferi efecte retroactive deciziei Curţii Constituţionale, ceea ce, în raport cu art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, este de neconceput."

25. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii, stabilirea în concret a stării de incompatibilitate a alesului local revine instanţei judecătoreşti, care, cu prilejul soluţionării acţiunii formulate împotriva raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, analizează particularităţile fiecărei speţe, în lumina dispoziţiilor legale incidente în materie, astfel încât soluţia pronunţată să corespundă scopului legii de asigurare a imparţialităţii, protejare a interesului social şi evitare a conflictului de interese (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 167 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 12 iunie 2015, Decizia nr. 114 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 13 mai 2016, şi Decizia nr. 774 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 16 martie 2017)."

Deşi această decizie analizează în concret aspecte legate de conflictul de interese/de incompatibilitate, dispoziţiile sale sunt perfect valabile şi în ceea ce priveşte procedura de constatare a dobândirii ilicite a averii.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 176/2010, scopul Agenţiei Naţionale de Integritate este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de mere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele care îndeplinesc funcţii şi demnităţi publice, pe perioada îndeplinirii acestora.

Potrivit art. 11 alin. (1) din actul normativ amintit, activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi, cea de evaluare a conflictelor de interese/şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Prin urmare, se constată că intenţia reală a legiuitorului a fost necesitatea verificării averii persoanelor, atât pe durata exercitării funcţiilor prevăzute la art. 1 din legea nr. 176/2010, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Astfel, rezultă faptul că, Agenţia Naţională de Integritate este competentă să evalueze modificările patrimoniale intervenite în averea persoanelor care exercită funcţii/demnităţi publice (categorie din care face parte şi persoana cercetată) evaluarea cuprinzând întreaga perioadă în care respectivele funcţii/demnităţi sunt exercitate, iar această activitate poate fi declanşată oricând în perioada exercitării lor sau în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Ca urmare, aplicând dispoziţiile menţionate anterior la speţa de faţă, rezultă în mod evident competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate de a evalua modificările patrimoniale intervenite în averea recurentului, începând cu anul 2005 (şi până la data de 31.12.2015 (data încheierii anului fiscal 2011). Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte susţinerea în sensul că modificările intervenite în avere şi veniturile realizate de intimat până la data de 04.09.2010 (adică înainte de data intrării în vigoare a Legii 176/2010 la 05.09.2010), reprezintă în mod evident situaţii juridice încheiate sub imperiul legii vechi şi cărora nu li se mai poate aplica legea nouă, Legea 176/2010, acest argument decurge din cele de mai sus, referitoare la aplicarea retroactivă a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, faţă de data intrării acesteia în vigoare şi faţă de perioada deţinerii funcţiei de către reclamant (2005-2015).

Cum în mod similar s-a statuat anterior, activitatea de evaluare propriu-zisă este efectuată de Comisia de Cercetare a Averilor care funcţionează în baza Legii nr. 115/1996, dispoziţiile din acest act normativ fiind cele care guvernează raportul de drept material, iar Legea nr. 176/2010 este cea care guvernează dispoziţiile procedurale aplicabile.

Cu alte cuvinte, abaterea administrativă e consacrată prin dispoziţiile Legii nr. 115/1996, în timp ce procedura administrativă concretă de verificare şi constatare a acesteia a fost reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 176/2010. Ca urmare, nu se poate reţine o aplicare retroactivă a normelor de drept material privind răspunderea administrativă în materia dobândirii averii, atâta timp cât evaluarea averii se raportează la dispoziţiile Legii nr. 115/1996.

Recurentul invocă în cadrul acestui motiv de recurs şi vicii ale motivării sentinţei, de natură a fi încadrate la punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Faptul că, din eroare, sentinţa conţine o frază neterminată nu poate afecta raţionamentul larg expus de prima isntanţă cu privire la acest motiv de nulitate invocat de intimat referitor la aplicarea retroactivă a Legii nr. 176/2010; în niciun caz, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, cum invocă recurentul, iar instanţa de control judiciar poate verifica raţionamentul expus în restul considerentelor, care apar ca fiind suficient de lămuritoare din perspectiva silogismului juridic ce a stat la baza soluţiei.

Faptul că în cuprinsul Raportului de evaluare emis către ANI nu se face nicio referire la dispoziţiile Legii nr. 115/1996 sau ale Legii nr. 144/2007, singurele referiri fiind la dispoziţiile Legii nr. 176/2010 nu poate înlătura aplicabilitatea cadrului legislativ amintit; nu este necesară invocarea automată a tutror dispoziţiilor aplicabile (material sau procedural) în cazul emiterii unui act administrativ, iar neinvocarea explicită nu determină automat neaplicabilitatea acestora.

Similar, reţinerea faptului că ANI era competentă raportat la încadrarea reclamantului în categoria de persoane prevăzute la art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea nr. 176/2010 nu poate conduce la concluzia greşită sugerată de recurent, mai ales prin prisma faptului că stabilirea competenţei se face raportat la norme procedurale cuprinse în Legea nr. 176/2010, astfel că nu era necesară referirea la conţinutul Legii nr. 115/1996.

În fine, faptul că Legea nr. 176/2010 nu conţine exclusiv norme de procedură, ci şi norme de drept material nu contrazice cele de mai sus; prevederile Legii nr. 176/2010 reglementează majoritar competentele Agenţiei Naţionale de Integritate şi procedura de evaluare administrativă în ceea ce priveşte averea persoanei cercetate şi sesizarea Comisiei, în timp ce, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (4) şi art. 19 din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare propiu-zisă, este efectuată de Comisia de Cercetare a Averilor care funcţionează în baza Legii nr. 115/1996. De altfel, legiuitorul a realizat o coordonare între cele două acte normative la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, aceasta din urmă modificând Legea nr. 115/1996.

Recurentul a mai invocat faptul că ANI a fost sesizată la data de 02.11.2015, moment la care Legea nr. 115/1996 nu conţinea nicio prevedere de ordin material care să definească noţiunea de diferenţă nejustificată, iar singurul temei de drept material avut în vedere de ANI avut în vedere la momentul emiterii Raportului de evaluare este reprezentat de art. 18 din Legea 176/2010.

Or, aşa cum s-a subliniat deja anterior, art. 32 şi art. 35 din Legea nr. 176/2010 au prevăzut ca dispoziţiile acestei legi, care privesc competenţele Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua o evaluare administrativă, să fie completate cu prevederile Legii nr. 115/1996, în baza căreia Comisia de Cercetare a Averilor efectuează evaluarea averii persoanelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 176/2010; astfel, perioada de evaluare a averii putea începe cu anul 1996 - data apariţiei Legii nr. 115/1996, deoarece obligaţia declarării averii şi dreptul de control al averii funcţionarilor publici a fost reglementată încă din anul 1996, anterior numirii recurentului în funcţia publică, acest control nefiind instituit prin Legea nr. 176/2010.

Nu se poate reţine că diferenţele presupus nejustificate reţinute în ceea ce priveşte anii 2007 si 2010 sunt fapte/situaţii juridice încheiate sub imperiul legii vechi şi cărora nu li se poate aplica legea nouă, deoarece legea nouă, din punct de vedere al efectelor pe planul raportului juridic material dedus judecăţii, este reprezentată de Legea nr. 115/1996, care era deja în vigoare la data producxerii faptelor analizate în prezenta cauză.

În concluzie, acest motiv de casare este nefondat.

III.4.2. Motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii de către prima instanţa prin respingerea excepţiei privind nelegala sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor de către Agenţia Naţională de Integritate (ANI) cu un singur Raport de evaluare

În cadrul acestui motiv de casare, recurentul a reiterat motivul de nulitate invocat la fond, referitor la nelegala sesizare a Comisiei cu un singur raport de evaluare, cât timp intimatul a deţinut 8 (opt) funcţii publice în perioada la care se referă Raportul (18.12.2005 -31.12.2015) şi decăderea Agenţiei Naţionale de Integritate - ANI din dreptul de a efectua evaluarea averii după trecerea unui termen de 3 ani de la încetarea fiecărei funcţii publice ocupate de intimat, conform art. 28, alin. (3) din Legea 115/1996, aşa cum a fost modificat prin Legea 176/2010.

Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a legii referitor la acest aspect, constatând că cele 8 "funcţii publice" menţionate de pârât nu sunt decât etape în evoluţia carierei în funcţia publică cu statut special de poliţist, astfel că nu se poate reţine încetarea raporturilor de serviciu prin acordarea unui grad profesional superior a unei trepte de vechime şi naşterea unor noi raporturi de funcţie publică; de asemenea, cât timp cele 8 "funcţii diferite" au fost exercitate consecutiv neîntrerupt de la data numirii în prima dintre acestea, argumentul este nerelevant.

Ca urmare, în mod corect inspectorul de integritate a emis un singur raport de evaluare, în cauză fiind în analiză o singură funcţie cu statut special - de poliţist - exercitată de către recurent neîntrerupt, începând încă din anul 1999, funcţie în care, de-a lungul timpului, în baza dispoziţiilor Legii 360/2002, a urcat în grad profesional si salarial.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în raport de susţinerile recurentului, acesta nu a îndeplinit mai multe funcţii publice distincte, iar în decursul carierei sale profesionale nu a trecut din funcţii de execuţie în funcţii de conducere şi nici nu a încetat la un moment dat raporturile de serviciu născute prin actul de numire în funcţie cu Inspectoratul de General al Poliţiei de Frontieră.

În mod subsecvent, nu se poate reţine caracterul fondat al criticii privind decăderea ANI din dreptul de a efectua evaluarea averii, pentru aceleaşi considerente expuse anterior. Ca urmare, motivul de recurs invocat este nefondat.

III.4.3. Motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale prin respingerea excepţiei privind prescripţia extinctivă a răspunderii administrative

Recurentul a invocat faptul că pentru presupusele fapte reţinute prin Raportul de evaluare în anii 2007 şi 2010, s-au împlinit la 31.12.2010, respectiv la 31.12.2013, termenele de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii acestora.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentului se întemeiază pe considerentele Deciziei nr. 449/2015 pronunţate de Curtea Constituţională, recurentul referindu-se la paragrafele în care instanţa constituţională a reţinut că "textul conţinut de art. 11 din Legea 176/2010, potrivit căruia activitatea de evaluare a conflictelor de interese se efectuează de către Agenţia Naţională de Integritate "atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora" stabileşte numai termenul maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa amintită, fără a conţine vreo reglementare referitoare la prescripţia răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea. Recurentul nu a criticat aceste aspecte şi nu a invocat incidenţa prescripţiei prin raportare la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 ci s-a raportat la împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ., aplicabil şi în materie administrativă. În plus, s-a invocat faptul că absenţa unui termen de prescripţie în materia procedurilor administrative a fost considerată de CEDO o încălcare a dreptului la un proces echitabil în Cauza Volkov c. Ucrainei.

Cum în mod corect a observat prima instanţă, prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a analizat compatibilitatea cu prevederile Constituţiei a unor prevederi din Legea nr. 176/2010 din perspectiva evaluării conflictelor de interese sau incompatibilităţilor, fapte pentru care dacă se constată definitiv existenţa lor, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (3) din lege, se poate, fie angaja răspunderea disciplinară, fie impune eliberarea din funcţie. În privinţa răspunderii disciplinare, textul arată explicit că abaterea se va sancţiona potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau activităţii respective.

Pe de altă parte, aceeaşi decizie statuează în par. 27 că activitatea de evaluare a declaraţiei de avere şi a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează de către Agenţia Naţională de Integritate "atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora". Astfel, reţine Curtea, "textul fixează un termen înlăuntrul căruia Agenţia are dreptul de a efectua evaluarea" şi că " . . . . . . . . . . .aceasta are la dispoziţie un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activităţile amintite". Curtea continuă raţionamentul şi arată că "...textul menţionat stabileşte numai termenul maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa amintită, fără a conţine vreo reglementare referitoare la prescripţia răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea" întrucât "normele, regulile şi termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii".

Cu referire la termenul general de prescripţie în materie civilă, care acoperă şi sfera administrativă, Curtea Constituţională a reţinut că se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 din C. civ., sau, după caz, în funcţie de momentul săvârşirii faptei şi implicit a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Înalta Curte constată justeţea reţinerilor primei instanţe, în sensul că interpretarea ce reiese din considerentele citate nu se poate extinde şi asupra situaţiei cercetării declaraţiilor de avere, întrucât procedura prevăzută de art. 13 şi următoarele din Legea nr. 176/2010 nu are drept consecinţă angajarea unei forme de răspundere administrativă şi cu atât mai puţin penală, în condiţiile în care procedura administrativ în sine se poate derula numai în condiţiile în care persoana cercetată nu este acuzată de săvârşirea unor fapte de natură penală(într-o astfel de situaţie devenind necesară sesizarea parchetului şi, eventual a instanţei penale).

În condiţiile în care legea a prevăzut în sarcina persoanelor ce exercită o funcţie/demnitate publică obligaţia de transparenţă cu privire la averea pe care o deţine, iar această obligaţie se menţine pe întreaga perioadă a îndeplinirii funcţiei/demnităţii respective şi se extinde, în limitele unui termen de 3 ani, şi după încetarea raporturilor respective, funcţionarul public/demnitarul are obligaţia de a declara anual situaţia averii sale ori de actualiza declaraţiile respective în condiţiile legii în raport de care se poate declanşa oricând procedura de cercetare, din oficiu sau la sesizare.

Argumentul legat de neconvenţionalitatea imprescriptibilităţii unei asemenea verificări nu poate fi reţinut, cât timp ceea ce implică textul legal nu este o imprescriptibilitate, ci o "prelungire" în timp a posibilităţii de verificare a averii câtă vreme funcţionarul public îndeplineşte situaţia premisă, respectiv se află în exercitarea unei funcţii ori demnitate publică sau în perioada de 3 ani după încetarea acestora; se poate constata o încetare a dreptului de verificare după expirarea termenului de 3 ani de la data încetării funcţiei/demnităţii publice.

Pe de altă parte, cauza invocată (Cauza Volkov c. Ucrainei) se referă la procedurile pentru eliberarea din funcţie a unui judecător pentru încălcarea jurământului (săvârşirea de fapte similare abaterilor disciplinare), fără legătură rezonabilă cu procedura de constatare a averilor dobândite nejustificat.

În concluzie, motivul de recurs invocat de recurent este nefondat.

III.4.4. Motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010

Recurentul a invocat faptul că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată fără a avea în vedere garanţia procedurală instituită de art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează procedura de desfăşurare a evaluării ANI în privinţa averilor, împărţind-o în două etape: înainte şi respectiv după informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a formula un punct de vedere.

În drept, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) din legea nr. 176/2010:

"După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice".

Conform prevederilor art. 14 alin. (1):

"Dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18, inspectorul de integritate informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere."

În fapt, la data de 02.11.2015, reclamantul a declanşat procedura de evaluare, iar prin adresa nr. x/20.11.2015, pârâtul a fost înştiinţat despre declanşarea procedurii de evaluare a averii şi i s-a solicitat formularea unui punct de vedere, depunerea de documente justificative sau orice informaţii pe care acesta le consideră necesare în vederea clarificării aspectelor semnalate în lucrare; în cuprinsul adresei, se precizează că punctul de vedere poate fi prezentat personal (caz în care poate fi asistat de un avocat), prin avocat ori transmis prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Conform procesului-verbal din data de 04.12.2015, pârâul s-a prezentat la sediul Agenţiei şi a fost informat în legătură cu declanşarea procedurii de evaluare; prin punctul de vedere exprimat în scris şi datat 04.12.2015, pârâtul a confirmat primirea în data de 27.11.2015 a notificării de mai sus şi a arătat, indicând expres prevederile art. 13 lit. b) din Legea nr. 176/2010, care este situaţia bunurilor dobândite şi sursele acestora.

După înregistrarea lucrării în legătură cu care a fost informat pârâtul în data de 04.12.2015, reclamantul a procedat la emiterea de adrese către instituţii publice ale statului în vederea culegerii de informaţii pe baza cărora ar fi putut stabili că există diferenţe semnificative în sensul prevederilor art. 18 din lege. Astfel, până în data de 04.12.2015, reclamantul a emis adrese către Garda de Coastă (02.11.2015); către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi (02.11.2015); către Serviciul Fiscal al Oraşului Năvodari (20.11.2015); către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (20.11.2015); către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (20.11.2015); către Direcţia Generală Regim Permise Auto şi Înmatricularea Vehiculelor (20.11.2015); către Biroul de Credit S.A. (20.11.2015).

La data de 18.10.2016, recurentul a fost informat, prin adresa nr. x/18.10.2016 (confirmare de primire datată 26.10.2016), referitor la faptul că din activitatea de evaluare au rezultat diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18 din acelaşi act normativ, şi invitat să prezinte un punct de vedere şi documente justificative.

La data de 29.10.2016, persoana evaluată a transmis un punct de vedere exprimat prin adresa înregistrată la Agenţia Naţională de Integritate sub nr. x/11.11.2016 şi în adresele înregistrate la Agenţia Naţională de Integritate sub nr. x/04.12.2015 şi nr. x.

Recurentul consideră că procedura prevăzută de art. 13 alin. (1) nu a fost respectată de reclamant, astfel că devine incidentă sancţiunea prevăzută de alin. (2) - nulitatea absolută a actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14; pârâtul susţine că a fost informat şi invitat să prezinte un punct de vedere după ce ANI a solicitat date şi informaţii ce-l privesc de la autorităţi publice.

Înalta Curte îşi însuşeşte punctul de vedere al primei instanţe, în sensul că prevederile art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 176/2010 nu pot fi interpretate în sensul instituirii unor formalităţi excesive contrare necesităţii îndeplinirii scopului normelor adoptate în vederea asigurării transparenţei modului de dobândire a averii în timpul exercitării funcţiilor/demnităţilor publice.

Astfel, reţinerea primei instanţe în sensul că informaţiile pe care reclamantul le deţinea deja sau pe care le-a obţinut până la data emiterii adresei de informare a pârâtului din data de 20.11.2015 erau publice şi suficiente pentru a reţine indiciile existenţei unei diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18 din legea nr. 176/2010 şi putea să informeze rezonabil pârâtul în legătură cu necesitatea exprimării unui punct de vedere.

Astfel, declaraţiile de avere ale pârâtului furnizate Agenţiei consemnau existenţa în patrimoniul exclusiv al pârâtului a unui apartament de 50 mp dobândit în anul 2007 şi a unui apartament de 76 mp dobândit în anul 2010. De asemenea, preţurile de achiziţie a celor două imobile rezultau din înscrisurile depuse de pârât iar situaţia veniturilor obţinute de acesta în temeiul raporturilor de serviciu de funcţie publică a fost furnizată de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră - Garda de Coastă ataşat adresei de răspuns din data de 12.11.2015.

În consecinţă, chiar dacă reclamantul, în consideraţia aspectelor rezultate ulterior datei de 04.12.2015 în continuarea investigaţiei pentru a lămuri în concret dacă indiciile unei diferenţe semnificative se confirmă, a notificat din nou pe pârât pentru a oferi explicaţii suplimentare, nu se poate reţine că informaţiile obţinute din surse nepublice ulterior datei menţionate ar putea atrage sancţiunea nulităţii raportului de evaluare (actul de sesizare a Comisiei de Cercetare a Averilor), singurul act care se poate considera întocmit de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, întrucât scopul prevederilor art. 13 alin. (1) şi art. 14 din legea nr. 176/2016 a fost îndeplinit în data de 04.12.2015.

Astfel, procedura de informare a fost îndeplinită de către inspectorul de integritate, fiind respectate toate etapele şi procedurile activităţii de evaluare aşa cum sunt acestea prevăzute de Legea nr. 176/2010 în conformitate cu prevederile art. 13, 14 şi 20 din Legea nr. 176/2010.

După informarea persoanei evaluate, în temeiul art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, s-a procedat la solicitarea de date, documente si informaţii care nu sunt publice, de la instituţii şi autorităţi publice, persoane fizice şi juridice, care sunt necesare desfăşurării activităţii de evaluare.

Art. 13 din Legea nr. 176/2010 prevede obligaţia inspectorului de integritate de a informa persoana evaluată cu privire la faptul că s-a început activitatea de evaluare de către Agenţia Naţională de Integritate.

Această obligaţie impusă expres de legiuitor a fost respectată de inspectorul de integritate care, prin adresa x/20.11.2015 a adus la cunoştinţă persoanei cercetată faptul că s-a început activitatea de evaluare. Din momentul informării persoanei evaluate, inspectorul de integritate putea, conform legii, solicita date şi informaţii de le diferite entităţi pentru efectuarea si finalizarea evaluării.

În mod corect a înlăturat prima instanţă aplicarea consecinţei prevăzute de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, raportat la solicitarea de informaţii de la Biroul de Credit S.A. anterior notificării din 18.10.2016, nefiind demonstrată vătămarea adusă (cum în mod corect a subliniat prima instanţă, vătămarea persoanei cercetate putea consta în faptul că faţă de aceasta se desfăşoară o activitate investigativă ce ar putea avea consecinţa confiscării unor bunuri sau a unei cote-părţi din avere fără a i se oferi posibilitatea, prealabil sesizării comisiei de cercetare a averilor, să se apere şi să ofere explicaţiile pe care le consideră necesare înlăturării oricărei suspiciuni ce ar putea rezulta din informaţiile publice aflate la dispoziţia Agenţiei). Cât timp raportul de evaluare nu a avut la bază o informaţie furnizată de Biroul de Credit S.A., în mod corect a apreciat prima instanţă că nu poate opera sancţiunea nulităţii actului de sesizare în virtutea prevederilor art. 13 alin. (2) din legea nr. 176/2010.

III.4.5. Motivul de casare referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale prin respingerea excepţiei nelegalităţii procedurii de evaluare a averii

În susţinerea acestei excepţii, recurentul a invocat considerentele deciziei CCR nr. 596/2016, din care s-ar deduce obligaţia ANI de a analiza declaraţiile de avere ale recurentului, obligaţie ce nu pare a fi fost îndeplinită (nu sunt enumerate în cadrul înscrisurilor avute în vedere în cuprinsul raportului de evaluare); ca urmare, faptul că ANI a sărit peste etapa analizării/comparării declaraţiilor de avere ale intimatului şi a procedat direct la solicitarea de date şi informaţii de la instituţii, autorităţi publice, persoane de drept public şi de drept privat, reprezintă o eludare a dispoziţiilor legale.

Înalta Curte constată că, în decizia invocată, Curtea Constituţională a statuat următoarele:

"26. În final, referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, care stabilesc înţelesul noţiunii de "diferenţe semnificative", formulată în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că normele de lege menţionate sunt redactate cu suficientă precizie şi claritate, astfel încât destinatarul lor să îşi poată conforma conduita. Potrivit textului de lege criticat, prin "diferenţe semnificative" se înţelege diferenţa mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă. În sensul legii, diferenţele respective nu ar putea să provină decât din neconcordanţa dintre informaţiile înscrise în declaraţiile de avere completate şi depuse la diferite intervale de timp, pe parcursul exercitării funcţiei, de către persoana verificată. Or, în principiu, aceasta cunoaşte exact conţinutul declaraţiilor sale, astfel că poate să explice menţiunile din cuprinsul acestora. De altfel, din prevederile legii în sensul că inspectorul de integritate are obligaţia de a invita persoana verificată pentru a prezenta un punct de vedere nu se înţelege că aceasta se limitează la o singură prezentare a persoanei verificate, ci, aflând care sunt informaţiile pe care trebuie să le clarifice, aceasta va putea să revină cu date şi lămuriri suplimentare. Relevante sub acest aspect sunt, de asemenea, şi prevederile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, care prevăd că persoana supusă evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat şi are dreptul de a prezenta orice probe, date ori informaţii pe care le consideră necesare, dar şi cele ale art. 16 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, potrivit cărora, pentru lămurirea tuturor aspectelor privind diferenţele semnificative, poate fi efectuată o expertiză extrajudiciară, potrivit legii, cu acordul persoanei a cărei avere este supusă evaluării, aceasta având dreptul să îşi aleagă un expert asistent (a se vedea în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 29 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 11 martie 2013)."

Pornind de la paragraful subliniat mai sus, recurentul susţine că în lipsa unei dovezi certe referitoare la analiza declaraţiilor de avere de către Comisie, raportul este lovit de nulitate.

Pe de o parte, dincolo de caracterul generic al argumentului, subliniat de prima instanţă, Înalta Curte constată că recurentul porneşte de la prezumţia simplă că nemenţionarea declaraţiilor de avere în cuprinsul raportului de evaluare înseamnă neanalizarea acestora; or, faptul că declaraţiile de avere se află în dosarul întocmit de Comisie naşte prezumţia inversă, că au fost analizate, chiar în lipsa menţionării lor exprese în Raport.

Pe de altă parte, în cazul unei sesizări, inspectorul de integritate solicită şi analizează date şi informaţii de la instituţiile si autorităţile competente; rezultatul acestei analize este comparat cu informaţiile furnizate de către persoana evaluată în cuprinsul declaraţiilor de avere şi de interese pe care acesta le-a depus, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordante care conduc la concluzia unei diferente semnificative în evoluţia averii - diferenţă pe care aceasta nu poate să o justifice prin punctul de vedere exprimat - este sesizată, printr-un Raport de evaluare Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel competentă. Ca urmare, procedura de evaluare a averilor, desfăşurată de A.N.I, este o activitate complexă, care presupune analiza prin comparaţie atât a datelor şi informaţiilor obţinute de inspectorul de integritate precum cât şi a celor declarate de către persoanele evaluate în cuprinsul declaraţiilor de avere.

Cum în mod corect subliniază intimata, analizarea declaraţiilor de avere depuse de persoana cercetată şi identificarea diferenţelor semnificative pe baza acestora reprezintă elementul declanşator al întregii proceduri de evaluare în cazul în care A.N.I. s-ar autosesiza ca urmare a faptului că, din analiza declaraţiilor de avere depuse de o persoană la diferite intervale de timp, ar rezulta inadvertenţe şi fluctuaţii nejustificate în evoluţia averii respectivei persoane. Or, în cauză, procedura de evaluare în cazul persoanei cercetate a fost declanşată în urma unei sesizări venite din partea unei persoane juridice. Astfel, şi acest motiv de recurs este nefondat.

III.5. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva sentinţei civile nr. 124 din 14 iunie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 4 martie 2024.