RCA insurance late payment penalties and judicial costs excluded from FGA guarantee as non-insurance claims under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 aprilie 2021 sub nr. x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 26044 din 30.03.2021 solicitând instanţei de judecată anularea în parte a deciziei contestate, ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 1488,44 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2015 şi de asemenea plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 410 pronunţată la 2 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR - FGA a anulat în parte decizia nr. 26044/30.03.2021 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.488,44 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei sentinţa civilă nr. 410 pronunţată la 2 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor - FGA.

Reclamanta A. S.A., a criticat hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate, în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Sub un prim aspect, a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, valorificând dezlegările date prin considerentele decizie, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este pur exemplificativă şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

A considerat că penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu de persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalităţi şi/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcţie de care se califică o sumă ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

Recurenta-reclamantă susţine că hotărârera recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Hotărârea de fond este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a reţinut că cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 se ajunge la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege şi că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare.

În aceste condiţii, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) şi la art. 64 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanţe de asigurare.

Respingând contestaţia formulată de A. pe motiv că sumele reprezentând cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Concluzionând pe aspectul evidenţiat, a arătat că art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi şi/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi şi cheltuieli de judecată. Prin urmare, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, poate plăti şi penalităţi de întârziere.

În final, a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea acesteia cu încălcarea dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, în acest sens arătând că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată. Aşadar, este evident că instanţa de judecată s-a pronunţat asupra penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanţe de asigurare datorate de asigurător.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a menţionat următoarele:

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în esenţă, în motivare, a susţinut, contrar celor reţinute de prima instanţă de judecată, că Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este aplicabilă în cauza de faţă deoarece prin această decizie interpretativă nu s-a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, s-a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

A invocat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014 cu menţiunea că sumele plătite creditorilor de asigurare din disponibilităţile Fondului nu reprezintă datorii ale Fondului, căci nu Fondul a fost parte in contractul de asigurare, ci reprezintă datorii ale asigurătorului in faliment.

Fondul nu este un garant al asigurătorului ci reprezintă un garant sui generis, care răspunde doar pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, act normativ care nu instituie si obligaţia Fondului sa plătească penalităţile de întârziere datorate de asigurător sau cheltuielile de judecata.

Legea speciala nu a prevăzut o garanţie legala si in ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, astfel încât ca instanţa de fond nu putea institui in sarcina Fondului alte obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, in contextul in care FGA nu preia toate drepturile si obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Cu privire la penalităţile de întârziere a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale in cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări (Art. l alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;)

Analizând noţiunea de creanţe de asigurări care face trimitere directa la despăgubiri sau indemnizaţii, este evident ca penalităţile constituie o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor-sancţiuni gândite ca daune moratorii, ce isi au izvorul in Ordinul CSA 14/2011/Norma ASF nr. 23/2014 si nicidecum in contractul de asigurare.

Ca şi temei de drept a invocat prevederile art. 2214 C. civ., art. 2223 C. civ., art. 3 Legea nr. 213/2015, art. 12 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015 coroborat cu dispoziţiile art. 16 din aceeaşi norma.

FGA trebuie să preia si sa plătească doar prejudiciul pentru care asiguratul si nu asigurătorul răspunde fata de terţele persoane păgubite.

Nu orice sancţiuni aplicate B. sunt opozabile Fondului, care, venind in sprijinul asiguraţilor trebuie sa achite doar despăgubiri, nu si orice alte datorii B. ca penalităţi de întârziere, onorarii experţi/avocaţi, care deşi au fost generate de litigiile purtate de B., nu cad in sarcina Fondului.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul B., nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terţ garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar, iar debitele privind penalităţile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

În plus, activitatea FGA este prevăzuta prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile FGA textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere.

Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalităţile de întârziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie.

Este evident, ca in cazul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, legiuitorul a optat pentru plata despăgubirilor si nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul in faliment, ba chiar reglementează in mod expres ca Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege. (art. 11 din Legea 213/2015).

Conform art. 24 alin. (3) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiara nr. 16/2015 şi art. 6 din Legea nr. 213/2015, este evident ca sumele plătite creditorilor de asigurări ai societăţilor aflate in faliment sunt suportate de către ceilalţi asigurători din piaţa si resimţite de toţi consumatorii finali(asiguraţii de RCA) care se vad nevoiţi sa suporte prime mai mari, pentru a fi posibila plata acestor contribuţii, e de altfel de notorietate haosul generat in piaţa de falimentul B. si C., unii consumatori arătând expres ca le este imposibil sa mai suporte alte majorări ale primelor RCA.

4. Apărări formulate în cauză

Recurenta-reclamantă şi recurentul-pârât au depus întâmpinări fiecare solicitând respingerea recursului celeilalte părţi ca nefondat.

II. Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi recursul pârâtului este fondat.

a) Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat în susţinerea recursului formulat, în primul rând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect este de observat că recurenta a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, din dezvoltarea argumentelor expuse în cererea de recurs rezultă că partea nu a arătat concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentinţa de fond, neindicându-se astfel care dintre ipotezele cazului de casare invocat, ce vizează nemotivarea hotărârii, este întrunită în cauză.

În concluzie, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

b) În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambii recurenţi, Înalta Curte, constată următoarele:

Prin Decizia FGA nr. 26044/30.03.2021 a fost admisă parţial cererea de plată formulată de reclamantă cu nr. x/16.03.2016, a fost admisă cererea de plată pentru suma de 4864,18 cu privire la debitul principal, iar suma de 1688,44 RON reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere a fost respinsă la plată, reţinându-se, în esenţă, că nu se justifică acordarea lor întrucât acestea nu reprezintă creanţe de asigurare.

În fapt, prin cererea de plată nr. x/16.03.2016 societatea reclamantă a solicitat pârâtului să aprobe plata despăgubirii totale în cuantum de 6552,62 RON, din care 4864,18 RON debit neachitat, penalităţi de întârziere aferente în cuantum de 1488,44 RON, calculate cu respectarea prevederilor legale aplicabile, la valoarea debitului neachitat, cu respectarea art. 80 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a constatat că suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă creanţă de asigurare în sensul legii, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurare, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea parţial cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizaţii", precum şi la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispoziţiile legale neputând fi interpretate extensiv.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

Această concluzie nu este infirmată nici de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", întrucât sancţiunile în discuţie ar fi aplicabile exclusiv asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Aşa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A.., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

Totodată, instanţa de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Aceleaşi argumente sunt valabile şi în cazul invocării dispoziţiilor art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În concluzie, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât instituţia - pârâtă să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod greşit că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă creanţe de asigurări, în condiţiile în care răspunderea pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de recurentul - pârât în calea de atac a recursului vor conduce la reformarea hotărârii de fond, pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către recurentul - pârât, reprezentând taxa de timbru achitată în recurs, Înalta Curte reţine faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviinţa.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 410 pronunţate la 2 martie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 410 pronunţate la 2 martie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 410 pronunţate la 2 martie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

Respinge cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR - FGA, ca neîntemeiată.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurentul pârât.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 29 februarie 2024.