Inadmissibility of salary discrimination claim for failure to exhaust mandatory administrative pre-litigation procedure under Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06 iulie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Buzău, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună:

1. recunoaşterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial.

2. revocarea Deciziei nr. 73/05.02.2019 emisă de Curtea de Apel Ploieşti, conform Hotărârii Colegiului de Conducere.

3. uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie.

4. repararea prejudiciului produs, până la data încetării stării de discriminare.

5. obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând diferenţele salariale începând cu 1.01.2018.

6. actualizarea sumelor stabilite mai sus.

Prin sentinţa civilă nr. 5395/16.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi funcţionale, excepţie invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Buzău şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr, x/2020, la data de 20.11.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea pronunţată la data de 10.03.2021 Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerului Justiţiei prin întâmpinare.

La termenul de judecată din 19.05.2021, din oficiu, Curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de prevederile art. 7, Capitolul 8, Anexa VI Legea nr. 284/2010 şi art. 7, Capitolul 8, Anexa V Legea nr. 153/2017 şi a dispus citarea părţilor cu menţiunea de a formula concluzii scrise cu privire la această excepţie.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 416 pronunţată la 2 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a cauzei ca neîntemeiată, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Buzău şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect "anulare act administrativ", ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 416 pronunţate la 2 martie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond să se admită acţiunea aşa cum a fost formulată.

În susţinerea căii de atac promovate a menţionat următoarele:

- Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă întrucât, pe lângă raportul juridic financiar ce derivă din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, este parte şi a unui raport obligaţional, care implică toţi ordonatorii de credite, raport care are ca obiect plata unor despăgubiri cauzate de o pretinsă discriminare pe care o invocă reclamanta, inclusiv prin modul în care i-a fost stabilită indemnizaţia.

Prin urmare, aceste pretenţii de ordin bănesc reprezintă despăgubirile cauzate de o faptă proprie, ilicită, astfel încât solicitarea de obligare a Ministerului Justiţiei la plata acestor sume, reprezintă consecinţa reparării prejudiciului cauzat prin fapta discriminatorie şi nu neapărat prin prisma calităţii de ordonator principal de credite.

- În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată arată că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor legale în ceea ce priveşte discriminarea din punct de vedere salarial, născută în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Mureş, încălcând astfel prevederile art. 6 lit. b) şi f) din Legea nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, respectiv la principiul ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

În cuprinsul motivelor de recurs arătă că prima instanţă nu a analizat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că la baza emiterii deciziei nr. 73/05.02.2019 s-au invocat prevederile hotărârii nr. 3/05.02.2019 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Ploieşti, care nu are atribuţii privind stabilirea salarizării personalului auxiliar şi conex si nici să emită hotărâri prin care să adauge la dispoziţiile cuprinse în legi.

Recurenta consideră că este îndreptăţită la un cuantum mai mare al sporurilor, având în vedere faptul că dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Capitolul VIII denumit Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei, Secţiunea I, nu prevăd că sporul se acordă în raport de atribuţiile fiecărei persoane în parte sau că sunt stabilite la nivel de autoritate.

Decizia nr. 73/05.02.2019 şi sentinţa atacată sunt criticabile şi din perspectiva neindicării în cuprinsul acestora a cuantumului fiecărui spor acordat în parte, dând astfel posibilitatea ordonatorului de credite să realizeze diferenţe între salariaţi.

4. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Curtea de Apel Ploieşti şi Ministerul Justiţiei au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar reţine că, prin cererea de recurs reclamanta a formulat şi critici ce vizează fondul cauzei, invocând încălcarea de către prima instanţă a unor norme de drept material referitoare la temeinicia acţiunii în anularea deciziei emise de Curtea de Apel Ploieşti, sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim stabilit pentru aceeaşi categorie profesională, existenţa discriminării din punct de vedere salarial în raport cu alţi colegi cu aceeaşi vechime din cadrul altor curţi de apel din ţară, înţelegând prin aceasta să-şi menţină susţinerile formulate în cererea de chemare în judecată şi solicitând, pe fondul cererii, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Sub acest aspect este de observat faptul că demersul judiciar al recurentei-reclamante vizează în principal verificarea legalităţii sentinţei nr. 416 din data de 2 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020, prin care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea, soluţie adoptată în considerarea faptului că a învestit instanţa exclusiv cu constatarea discriminării şi revocarea Deciziei nr. 73/05.02.2019 emisă de Curtea de Apel Ploieşti, iar nu cu anularea hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Ca urmare, în calitate de instanţă de control judiciar, Înalta Curte este învestită cu verificarea conformităţii soluţiei pronunţate de către curtea de apel asupra admisibilităţii acţiunii reclamantei, cu regulile de drept aplicabile, controlul de legalitate a soluţiei date asupra acesteia urmând a fi efectuat în aceste limite, iar aspectele ce ţin de fondul cererii de anulare a deciziei de salarizare contestat şi de verificare a discriminării rezultată în urma emiterii actului contestat excedează cadrului procesual astfel stabilit în cauza pendinte, având în vedere dispoziţiile art. 497 şi art. 498 alin. (2) din C. proc. civ.

În consecinţă, vor fi înlăturate criticile recurentei aduse sentinţei din această perspectivă.

Este nefondată prima critică adusă de către reclamantă prin motivele de recurs, respectiv că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă întrucât, pe lângă raportul juridic financiar ce derivă din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, este parte şi a unui raport obligaţional, care implică ordonatorii de credite, raport care are ca obiect plata unor despăgubiri cauzate de o pretinsă discriminare pe care o invocă reclamanta, inclusiv prin modul în care i-a fost stabilită indemnizaţia.

În mod legal judecătorul fondului a motivat că, în materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală pasivă reprezintă o reflectare în plan procesual a aptitudinii organului administrativ de a fi subiect în raporturile reclamate de realizare a competenţei sale, iar în cauză, raportat la obiectul principal al acţiunii, legitimarea procesuală pasivă în cauză o are Curtea de Apel Ploieşti care a emis actul contestat .

Sub acest aspect, Înalta Curte menţionează că, în speţă, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, această instituţie neavând atribuţii în legătură cu încadrarea, stabilirea, calcularea şi plata drepturilor salariale ale personalului instanţelor, reclamanta fiind, de altfel, încadrată prin decizia preşedintelui Curţii de Apel Ploieşti. Astfel dispoziţiile H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările ulterioare stabilesc clar că Ministerul Justiţiei îndeplineşte anumite atribuţii specifice, strict determinate de lege, iar în calitatea sa de autoritate de stat asigură controlul asupra aplicării unitare şi respectării reglementărilor legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor şi unităţilor care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa, neexistând un raport juridic direct între reclamantă şi ministerul pârât.

Pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reţine că demersul judiciar al recurentei-reclamante, grefier în cadrul Tribunalului Buzău, vizează revocarea Deciziei nr. 73/05.02.2019 emisă de Curtea de Apel Ploieşti, obligarea instituţiei să emită o nou decizie prin care drepturile sale salariale să fie identice cu ale colegilor de la alte curţii de apel din ţară, încetând astfel discriminarea la care este supusă.

În ceea priveşte critica reclamantei vizând faptul că instanţa de fond nu a analizat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că la baza emiterii deciziei nr. 73/05.02.2019 s-au invocat prevederile hotărârii nr. 3/05.02.2019 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Ploieşti, care nu are atribuţii privind stabilirea salarizării personalului auxiliar şi conex si nici să emită hotărâri prin care să adauge la dispoziţiile cuprinse în legi, instanţa de control judiciar arată următoarele:

Prezenta pricină se poartă între reclamantă, grefier în cadrul Tribunalului Buzău, şi ordonatorul de credite care are atribuţii în stabilirea drepturilor lor salariale, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, fiind incidente în speţă dispoziţiile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit textului de lege precizat anterior "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv nu a formulat contestaţie împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale la Curtea de Apel Ploieşti, însă s-a adresat instanţei de judecată cu o acţiune în anulare ce vizează exclusiv actul de stabilire a drepturilor salariale, contrar normei imperative cuprinse la alin. (2) al art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017.

Instanţa de control judiciar constată că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, indicate ca temei al cererii de recurs, potrivit cărora:

"Împotriva modului de soluţionare a contestaţiei persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluţionării contestaţiei. (...)", în condiţiile în care, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, se prevede în mod expres faptul că norma respectivă stabileşte modalitatea de contestare a actelor de salarizare emise categoriilor de personal din sistemul justiţiei, prin derogare de la norma cu caracter general cuprinsă la art. 37 din lege.

Înalta Curte reţine că, din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate mai sus, rezultă indubitabil intenţia legiuitorului în ceea ce priveşte procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale ale personalului din sistemul justiţiei, iar Hotărârea Curţii de Apel Ploieşti reprezintă actul administrativ emis de acesta, conform art. 7 din Legea nr. 153/2017, în cadrul procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 alin. (1) Secţiunea 1, Anexa V, Capitolul VIII privind reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi în aplicarea acestui text de lege.

În speţă, cum recurenta-reclamantă nu a atacat la organul de conducere al ordonatorului de credite decizia de stabilire a drepturilor salariale pentru a i se soluţiona contestaţia administrativă, ci, prin acţiunea formulată în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal a solicitat exclusiv anularea deciziei curţii de apel de stabilire a drepturilor sale salariale, nu se poate susţine că prima instanţă a pronunţat sentinţa cu interpretarea şi aplicarea greşită a cadrului legislativ incident, întrucât alegaţiile recurentei-reclamante reflectă propriul demers interpretativ al legii în vederea obţinerii soluţiei favorabile pretinse, fără a susţine însă motivul de nelegalitate invocat.

În virtutea argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge susţinerile recurentei-reclamante şi va constata că sentinţa instanţei de fond este legală în raport cu aceste susţineri, demersul părţii recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Faţă de toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare care să determine reformarea hotărârii primei instanţe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 416 pronunţate la 2 martie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 29 februarie 2024.