Application of new clawback contribution rates to pending liabilities despite post-notification legislative amendment

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 23 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, a solicitat:

- anularea comunicării primite prin e-mail la data de 14 mai 2020, Adresei nr. x/13.05.2020, emisă de CNAS şi primită de A. în data de 14 mai 2020, Adresei de răspuns a CNAS nr. P/6430/03.07.2020 referitoare la contestaţia depusă de A. împotriva Notificărilor;

- obligarea CNAS la emiterea unei noi notificări către reclamantă pentru Trimestrul I 2020, care să prevadă procentul "p" în conformitate cu dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 77/2011 şi datele de consum rectificate, şi anume:

(1) cu stabilirea valorii procentului "p" aferent trimestrului I al anului 2020 pentru medicamentele B., diferenţiată în funcţie de clasificarea prevăzută de art. 37 din O.U.G. nr. 77/2011, după cum urmează: (a) 25% pentru medicamentele de tip I şi (b) 20% pentru medicamentele de tip III şi

(2) cu observarea valorii corecte aferent consumului de medicamente pentru trimestrul I al anului 2020 pentru medicamentele B.;

- obligarea ANAF - DGAMC la restituirea sumei plătite de reclamantă cu titlu de contribuţie clawback aferentă Trimestrului I 2020, în temeiul Notificărilor contestate;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată privind soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea recurată în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 1091 din 30 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF-DGAMC;

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;

- a anulat adresa nr. x/13.05.2020 în ceea ce priveşte valoarea procentului "p" aferent trimestrului I 2020, precum şi adresa nr. x/03.07.2020 prin care a fost soluţionată contestaţia;

- a obligat pe pârâta CNAS la emiterea unei noi notificări către reclamantă pentru Trimestrul I 2020, cu stabilirea valorii procentului p în conformitate cu prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările ulterioare şi a respins, în rest, acţiunea, ca nefondată;

- a admis în parte cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată şi a obligat pe pârâta CNAS la plata către reclamantă a sumei de 15150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1091 din 30 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs principal pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi recurs incident reclamanta A. S.R.L.

3.1 Pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a învederat faptul că legislaţia aplicabilă pentru trimestrul I 2020 este O.U.G. nr. 31/2020 pentru completarea O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli in domeniul sănătăţii publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 255 din 27 martie 2020, şi nicidecum Legea nr. 53/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 85/2019 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, cum a reţinut instanţa de fond în motivarea hotărârii.

Legea nr. 53/2020 a intrat în vigoare la data de 18 mai 2020, iar prin art. 3^7, articol nou introdus prin Legea nr. 53/2020, se reglementează o altă modalitate de calcul a contribuţiei trimestriale începând cu trimestrul I 2020, respectiv "începând cu trimestrul I al anului 2020, contribuţia trimestrială se calculează şi se datorează diferenţiat pentru medicamente de tip I, II şi III, prin aplicarea unor procente fixe de 25% (medicamente de tip I), 15% (medicamente de tip II) şi 20% (medicamente de tip III)".

Recurenta-pârâtă a criticat motivarea instanţei de fond, în sensul că modul de calcul diferenţiat pentru medicamente de tip I, II, şi III, a fost introdus începând cu data intrării in vigoare a Legii 53/2020, adică 18 mai 2020, însă din conţinutul dispoziţiilor legale reiese că se aplică "începând cu trimestrul I al anului 2020".

Prin raportare la motivarea instanţei de fond, a mai susţinut şi faptul că, Legea nr. 53/2020, care a intrat în vigoare la data de 18 mai 2020, nu se poate aplica speţei deduse judecăţii întrucât noua lege nu poate afecta situaţiile juridice definitiv formate şi nici efectele produse de acestea înainte de intrarea sa în vigoare.

Recurenta-pârâtă a mai criticat motivarea instanţei de fond, întrucât prin O.U.G. nr. 31/2020 s-a reglementat, tot pentru trimestrul I al anului 2020. plafonarea valorii procentului aferent contribuţiei trimestriale clawback la valoarea trimestrului IV al anului 2019, respectiv la valoarea de 27,65%, astfel CNAS a emis cu respectarea cadrului legal Adresa nr. x/13.05.2020, respectiv O.U.G. nr. 31/2020 şi dispoziţiile art. 5 alin. (7^1) din O.U.G. nr. 77/2011, adresa care a intrat în circuitul civil.

Prin urmare, deşi dispoziţiile Legii nr. 53/2020 reglementează o altă modalitate de calcul a contribuţiei trimestriale, începând cu trimestrul I 2020, acest act normativ nu indică modul de aplicare retroactivă a dispoziţiilor art. 37din O.U.G. nr. 77/2011, articol nou introdus prin Legea nr. 53/2020. Astfel, nu înţelege cum a dat valoare juridică instanţa de fond acestor prevederi legale în trimestrul de referinţă.

Astfel, instanţa de fond în mod greşit a dispus anularea notificării aferente trimestrului I 2020, cu nerespectarea principiului nerotroactivităţii legii civile, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, nu şi situaţiilor anterioare acestei date, în ceea ce priveşte prevederile Legii nr. 53/2020. Astfel, a arătat că trimestrul I al anului 2020 s-a încheiat la data de 31 martie, iar legea mai sus aminitită a intrat în vigoare la data de 18 mai 2020.

Totodată, abia începând cu trimestrul II 2020, Ministerul Sănătăţii a aprobat clasificarea medicamentelor potrivit prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 77/2011. Astfel, prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1333/2020 pentru aplicarea art. 37din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli in domeniul sănătăţii, publicat în Monitorul Oficial nr. 679 din 30 iulie 2020, Partea I, a fost publicată lista aferentă trimestrului II 2020, ce conţine clasificarea medicamentelor de uz uman autorizate de punere pe piaţă şi care au preţ în România, în medicamente de tip I, tip II şi tip III.

Având în vedere că la data emiterii notificărilor aferente trimestrului I 2020, CNAS a respectat cadrul legal incident de la data emiterii acestora, respectiv O.U.G. nr. 31/2020 pentru completarea O.U.G. nr. 77/2011, motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a mai susţinut şi că, raportat la speţa de faţă, cuantumul cheltuielilor de judecată este nejustificat, având în vedere obiectul litigiului şi complexitatea cauzei.

3.2 Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs incident, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând ca, în raport de argumentele expuse prin cererea de recurs, menţinând soluţia de anulare în totalitate a actelor contestate, să se constate caracterul nelegal al acestora şi în raport de faptul că Datele Comunicate menţionate în Notificări sunt incorecte şi nu au fost calculate în conformitate cu legea.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că Datele Comunicate prevăzute în Notificări pentru Trimestrul I 2020 sunt incorecte, prin raportare la cantităţile totale de medicamente introduse pe piaţa din România de către A. - societatea care face parte din grupul B. şi de la care se aprovizionează distribuitorii români terţi, precum şi faptul că CNAS a recunoscut diverse erori în legătură cu Datele Comunicate către A. şi cu sistemul de raportare al consumului de medicamente din România.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa fondului a prevederilor art. 3 lit. b) din Codul fiscal, în ceea ce priveşte principiul predictibilităţii şi certitudinii sarcinii fiscale.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L., sunt nefondate pentru considerentele următoare:

La data de 14 mai 2020 pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a comunicat reclamantei Adresa nr. x prin care a stabilit valoarea procentului "p" pentru trimestrul I al anului 2020 (27,65% valoare plafonată la nivelul procentului "p" calculată pentru trimestrul IV al anului 2019) şi valoarea aferentă consumului de medicamente pentru trimestrul I al anului 2020 suportat din Fondul naţional unic de asigurări de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii pentru medicamentele din lista depusă pentru care se datorează contribuţia trimestrială.

La data de 22 mai 2020 reclamanta a formulat contestaţie împotriva adresei menţionate, însă prin Adresa nr. x/2020 pârâta şi-a menţinut punctul de vedere.

II.1 Recursul principal declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este nefondat, instanţa de control judiciar constatând că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii, deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Ceea ce se critică recurenta-pârâtă prin recurs este faptul că prima instanţă a aplicat în cauză noul act normativ, respectiv Legea nr. 53/2020, deşi acest act a intrat în vigoare la data de 18 mai 2020, ulterior emiterii notificării aferente trimestrului I 2020 de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011 (forma în vigoare în trimestrul I al anului 2020):

"Deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor, care sunt persoane juridice române, precum şi deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor, care nu sunt persoane juridice române, prin reprezentanţii legali ai acestora, au obligaţia de a plăti trimestrial pentru medicamentele incluse în programele naţionale de sănătate, pentru medicamentele cu sau fără contribuţie personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripţie medicală prin farmaciile cu circuit deschis, pentru medicamentele utilizate în tratamentul spitalicesc, precum şi pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, contribuţiile trimestriale calculate conform prezentei ordonanţe de urgenţă".

Art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011 a suferit modificări prin Legea nr. 53/2020, privind aprobarea O.U.G. nr. 85/2019 pentru completarea O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, nemaifiind valabil modul de calcul al procentului "p" din reglementarea anterioară.

Astfel, prin art. 37 din O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările şi completările ulterioare, articol nou introdus prin Legea nr. 53/2020, începând cu trimestrul I/2020, se reglementează o altă modalitate de calcul a contribuţiei trimestriale, respectiv, pentru trimestrul de referinţă, contribuţia trimestrială se calculează şi se datorează diferenţiat pentru medicamente de tip I, II, şi III, prin aplicarea unor procente fixe de 25% (medicamente de tip I), 15% (medicamente de tip II) şi 20% (medicamente de tip III).

Conform alin. (2) lit. d) al aceluiaşi articol "lista medicamentelor de tip I, tip II şi tip III" se aprobă trimestrial prin ordin al ministrului sănătăţii, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare încheierii unui trimestru", astfel încât, prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1333/2020 pentru aplicarea art. 37 din O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii a fost aprobată lista aferentă trimestrului II/2020, ce conţine clasificarea medicamentelor de uz uman autorizate de punere pe piaţă şi care au preţ aprobat în România, în medicamente de tip I, tip II şi tip III.

Se constată, astfel, că anterior expirării termenului de exigibilitate (potrivit art. 5 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2011 este data de 25 mai 2020) al taxei clawback aferente trimestrului I al anului 2020, respectiv la data de 18 mai 2020, noua modificare legislativă, Legea nr. 53/2020, a prevăzut, pentru acest trimestru, un nou procent defalcat pe tipuri de medicamente şi o nouă formulă de calcul, modificare legislativă care ar fi trebuit să determine o conduită administrativă adecvată din partea recurentei pârâte în sensul aplicării noului text de lege şi nu ignorării sale.

Legea 53/2020 a instituit, de la data de 18 mai 2020, o altă metodă de calcul a contribuţiei datorate pentru aceeaşi unitate de timp pentru care anterior, fusese în vigoare O.U.G. nr. 31/2020.

Principiul neretroactivităţii legii civile, care semnifică interdicţia aplicării legii noi unor efecte definitiv produse ale unei situaţii juridice născute şi definitivate sub imperiul vechii legi, nu este incident în speţă.

Nu se poate vorbi despre o retroactivitate a acestui act normativ aşa cum eronat apreciază recurenta-pârâtă, ci chiar despre respectarea principiului activităţii acestuia întrucât la data de 18 mai 2020 situaţia juridică fiscală a reclamantei nu era una definitivată.

Între momentul naşterii şi cel al definitivării sale, conţinutul obligaţiei parafiscale a reclamantei a fost evident modificat. Astfel, până la data exigibilităţii taxei parafiscale, legiuitorul primar a intervenit şi a statuat explicit că pentru trimestrul I al anului 2020 contribuţia se calculează după o altă formulă decât cea anterioară.

Faţă de specificul materiei fiscale în care există posibilitatea intervenirii unor modificări legislative între data de debut a raportului juridic fiscal (perioada de raportare a obligaţiei fiscale) şi cel al definitivării sale (data scadenţei obligaţiei), Înalta Curte reţine că actului normativ care reglementează în acest domeniu şi care modifică obligaţiile fiscale născute înainte de intrarea sa în vigoare dar neajunse la scadenţă, se impune a-i fi recunoscut un efect imediat.

Noul text de lege se referă în speţă la o facta pendentia, respectiv la o situaţie juridică născută sub legea veche dar nefinalizată la momentul intervenirii noii legi, termenul de scadenţă al calculului şi virării contribuţiei aferente trimestrului I fiind la data de 25 mai 2020.

Argumentul recurentei-pârâte conform căruia noul act normativ nu poate fi aplicat întrucât, la data intrării sale în vigoare, CNAS deja emisese notificările aferente trimestrului I 2020 plătitorilor taxei, nu poate fi primit întrucât, pe de o parte, echivalează cu refuzul explicit al unei autorităţi administrative de respectare a unei norme legale emise la nivel superior şi, pe de altă parte, întrucât, de facto, a existat totuşi un interval temporal în perioada 18-25 mai 2020 în care voinţa Parlamentului exprimată în aceste noi prevederi legale să poată fi dusă la îndeplinire.

Conduita CNAS, ulterioară datei de 18 mai 2020, ar fi trebuit să fie în sensul conformării la Legea 53/2020 şi emiterii unei noi notificări reclamantei care să cuprindă noua formulă de calcul a taxei clawback.

În aplicarea imediată a legii noi, Înalta Curte are în vedere şi jusrisprudenţa Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 181/2014 a statuat că "înlăturarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, şi deci ultra-activitatea legii vechi, nu poate fi admisă decât dacă este expres prevăzută de legea nouă. Totodată, prin Decizia nr. 658 din 11 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 17 iunie 2010, Curtea a mai reţinut că, în cazul în care legea nouă îşi limitează incidenţa exclusiv la situaţii juridice cu persistenţă în timp, aşadar integrate domeniului său temporal legitim de aplicare, nu contravine principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile".

În ceea ce priveşte criticile referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte le va respinge, având în vedere faptul că a fost dovedită efectivitatea, necesitatea şi rezonabilitatea acestora sub aspect valoric, în raport de complexitatea cauzei, valoarea şi întinderea litigiului.

Aşa cum chiar recurenta-pârâtă a susţinut, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii, ce rezultă din împrejurarea că a pierdut procesul, iar partea vinovată trebuia să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare.

Iar în acest context, se reţine că nici faptul că recurenta CNAS este instituţie publică nu prezintă relevanţă atunci când în urma unui litigiu este obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate de recurenta-pârâtă sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii iar hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

II.2 Recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, instanţa de control judiciar constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la criticile reclamantei vizând faptul că datele comunicate prin notificare sunt incorecte şi nu au fost calculate în conformitate cu legea se reţine, dincolo de împrejurarea inexistenţei unor dispoziţii legale care să stipuleze că sarcina probei legalităţii actului administrativ îi revine emitentului acestuia, că dispoziţiile O.U.G. nr. 77/2011 nu prevăd că notificarea prin care este comunicat deţinătorului APP consumul trimestrial de medicamente ar trebui însoţită de documente de contabilitate primară, precum facturile de achiziţie a medicamentelor de către farmacii şi spitale.

După cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, consumul de medicamente comunicat este cel centralizat, înregistrat pe baza datelor din sistemul de asigurări sociale de sănătate. Aceste date au la bază raportările prevăzute de art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ, respectiv cele ale farmaciilor cu circuit deschis (în condiţiile Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate) şi cele ale unităţilor sanitare cu paturi şi centrelor de dializă (pe baza formularelor de raportare aprobate prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate). Centralizarea acestor raportări se face de către casele de asigurări de sănătate care raportează lunar consumul centralizat către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate până la data de 20 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se datorează contribuţia, pe baza unei machete de raportare aprobate prin ordin al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Înalta Curte reţine că la dosar nu există dovezi potrivit cărora notificarea atacată ar conţine alte date decât cele obţinute conform procedurii mai sus descrise şi că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a confirmat în mod constant constituţionalitatea dispoziţiilor legale care reglementează această procedură (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 701/2018), reţinându-se că acestea nu contravin prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (2) şi (3) care consacră accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) cu privire la dreptul de proprietate privată, art. 52 care consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 56 alin. (2) referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale şi nici prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu se susţine încălcarea prevederilor ordinelor la care fac referire alin. (4) lit. b) şi alin. (6) din art. 5 al O.U.G. nr. 77/2011 şi nici nu s-a dovedit că acestea ar fi fost anulate într-o procedură jurisdicţională, astfel că ordinele menţionate se bucură de prezumţia de legalitate specifică oricărui act administrativ.

Totodată, este de menţionat că potrivit art. 2 din Ordinul comun MS/CNAS nr. 1518/890 din 3 noiembrie 2011 pentru aprobarea formularului de raportare a consumului de medicamente, "furnizorii de servicii medicale răspund de corectitudinea şi exactitatea datelor raportate caselor de asigurări de sănătate." Prin urmare, se constată că notificarea ce conţine comunicarea către deţinătorul APP a consumului de medicamente are la bază raportări însuşite şi asumate pentru corectitudinea lor de către furnizorii de servicii medicale, validate de casele de asigurări de sănătate şi transmise Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Înalta Curte apreciază şi că, prin motivele cererii de chemare în judecată, reclamanta invocă temeri şi îndoieli in abstracto cu privire la corectitudinea consumului de medicamente comunicat, fără să arate, în mod concret şi punctual, cu excepţia câtorva medicamente, împrejurările de fapt care au condus-o la concluzia incorectitudinii datelor comunicate. Ca urmare, se constată că susţinerile reclamantei referitoare la lipsa de corectitudine a datelor comunicate nu sunt decât simple aprecieri personale, care nu pot avea drept consecinţă lipsirea de efecte a unui act administrativ emis cu respectarea procedurilor instituite de legiuitor pentru emiterea sa.

Totodată, existenţa unor erori de raportare a consumului de medicamente în anii precedenţi, invocată de recurenta-reclamantă, nu poate constitui o prezumţie de nelegalitate a actului în discuţie, nulitatea actului neputând fi dispusă decât în condiţiile dovedirii certe a nerespectării dispoziţiilor legale prescrise pentru emiterea sa valabilă.

În consecinţă, în mod corect instanţa de fond nu a reţinut acest motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate.

Referitor la Adresa din 18 februarie 2019, emisă de C. S.R.L. şi un tabel comparativ între datele comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru consumul în circuit deschis (farmacii) privind medicamentul Detralex şi datele certificate de C. cu privire la acelaşi medicament, pentru trimestrul II 2018, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit menţiunilor din adresa depusă la dosar, grupul C. este o companie de tehnologie şi servicii inovatoare în domeniul managementului fluxului de date digitale pentru sistemele de îngrijire a sănătăţii şi pentru B2B şi un dezvoltator de software pentru profesioniştii din domeniul sanitar şi sistemele de asigurări de sănătate. În adresă sunt prezentate date cu privire la medicamentul Detralex, rezultate dintr-un studiu D. în perioada 2016-2018, studiu privind reţetele eliberate prin farmaciile de circuit deschis, cu referire la ponderea produselor compensate pe nivele de compensare, pacienţi şi patologii, la nivelul unui segment de aproximativ 3.000 de farmacii, printre care şi aproximativ 2.000 farmacii de retail echipate cu softul E.. Datele din acest studiu provin din prelucrarea informaţiilor din aproximativ 15 milioane de reţete pe an, ceea ce reprezintă o treime din numărul total de prescripţii raportat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, conform rapoartelor anuale de activitate (2016 şi 2017).

Recurenta-reclamantă susţine că din aceste înscrisuri rezultă, pentru trimestrul II 2018, diferenţe de peste 2.400.000 RON între consumul pe circuit deschis (farmacii) comunicat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi consumul pe circuit deschis decontat conform C., în legătură cu medicamentul Detralex.

Înalta Curte apreciază că datele rezultate din acest studiu nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a recursului, din moment ce ele reprezintă date estimate furnizate de companii de analiză şi studii de piaţă privind industria farmaceutică.

Or, stabilirea cuantumului contribuţiei clawback se face pe baza datelor furnizate în temeiul legii, conform procedurii la care s-a făcut referire anterior, şi nu pe baza unor date estimate, cuprinse în studiile de piaţă privind industria farmaceutică, studii ce pot prezenta relevanţă pentru strategiile de vânzări, deci pentru strategia de marketing a unui DAPP.

Potrivit legii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate transmite fiecărui DAPP, respectiv reprezentantului legal al acestuia, consumul centralizat la nivel naţional pentru medicamentele incluse în programele naţionale de sănătate, precum şi pentru medicamentele cu sau fără contribuţie personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripţie medicală prin farmaciile cu circuit deschis, în tratamentul spitalicesc şi pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă, suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii. Este vorba despre date din sistemul de asigurări sociale de sănătate, astfel că datele estimative menţionate în studii de piaţă, care au ca scop obţinerea unor informaţii utile pentru stabilirea unor strategii de marketing eficiente nu pot fi avute în vedere la analizarea legalităţii actelor administrative prin care Casa Naţională de Asigurări de Sănătate transmite datele necesare pentru calcularea cuantumului contribuţiei clawback.

Aşa fiind, cu atât mai puţin s-ar putea accepta ca aceste date de piaţă să poată justifica eventuala aplicare în cauză a principiului in dubio contra fiscum.

Referitor la medicamentele F. şi G., instanţa de control judiciar remarcă faptul că reclamanta nu susţine absenţa acestor medicamente de pe lista depusă conform art. 4 alin. (21) din O.U.G. nr. 77/2011, ci lipsa lor de pe lista medicamentelor compensate. Această din urmă împrejurare nu exclude însă folosirea respectivelor medicamente în tratamentul spitalicesc, caz în care, conform art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011, există obligaţia de plată a contribuţiei trimestriale aferente acestor medicamente. Aceste medicamente au fost raportate de unităţile sanitare cu paturi şi de centrele de dializă rezultând că au fost utilizate fără ca pacienţii să achite contravaloarea lor, fiind suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii.

În cererea de recurs se face referire la discrepanţele enorme între valorile comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru medicamentele B. ca fiind consumate şi suportate din FNUASS şi bugetul Ministerului Sănătăţii în trimestrul de referinţă şi cantităţile de medicamente care au fost introduse şi existau efectiv pe piaţa din România.

În privinţa acestora, se reţine că asemenea comparaţii nu se pot face, întrucât pot apărea decalaje între momentul vânzării medicamentelor de către reclamantă către distribuitori sau direct către farmaciile cu circuit deschis, unităţile sanitare cu paturi şi de centrele de dializă şi momentul eliberării lor către pacienţi.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că medicamentele în discuţie au fost raportate de către canalele de eliberare menţionate la art. 5 alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 77/2011 la casele de asigurări de sănătate ca medicamente eliberate pacienţilor la nivelul trimestrului de referinţă, caz în care consumul de medicamente aferent acestui trimestru poate proveni şi din stocurile anterioare. Întrucât consumul de medicamente raportat de canalele de eliberare poate proveni din achiziţia curentă, dar şi din stocurile anterioare, rezultă că între datele de vânzare (comercializare) şi datele de consum a medicamentelor există în mod obişnuit un decalaj de timp, iar ceea ce contează este data consumului de medicamente (data eliberării efective de către consumatorul final - pacientul) şi nu data comercializării lor în lanţul de distribuţie (distribuitori angro, farmacii cu circuit deschis şi/sau farmacii cu circuit închis).

Sunt nefondate şi criticile reclamantei referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa fondului a prevederilor art. 3 lit. b) din Codul fiscal, privind principiul predictibilităţii şi certitudinii sarcinii fiscale.

Înalta Curte observă că principiul certitudinii impunerii este reglementat de art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 (vechiul Codul fiscal). Potrivit acestui text legal, certitudinea impunerii presupune elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

În opinia Înaltei Curţi, actele atacate nu pot fi anulate pe motiv că ar încălca principiul certitudinii impunerii, în condiţiile în care nu există niciun temei pentru a se conferi caracter supra-legal acestui principiu. Altfel spus, instanţa de judecată nu poate să înlăture de la aplicare texte dintr-un act normativ cu putere de lege, precum O.U.G. nr. 77/2011, cu motivarea că ar încălca principiul certitudinii impunerii, întrucât aceasta echivalează cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Totodată, trebuie menţionat şi faptul că principiul certitudinii impunerii se aplică, într-o interpretare literală, impozitelor şi taxelor reglementate de Legea nr. 571/2003, iar nu unei taxe parafiscale, aşa cum este contribuţia trimestrială prevăzută de O.U.G. nr. 77/2011. De asemenea, nu se poate reţine existenţa unui conflict între dispoziţiile O.U.G. nr. 77/2011 şi cele ale Legii nr. 571/2003, atât timp cât acest din urmă act normativ nu reglementează contribuţia clawback.

Chiar dacă s-ar accepta aplicabilitatea principiului certitudinii impunerii şi unei taxe parafiscale, Înalta Curte apreciază că acest principiu nu a fost încălcat prin actele atacate, dat fiind faptul că reclamanta putea urmări şi înţelege sarcina fiscală ce îi revine. Aceasta în condiţiile în care consumul de medicamente comunicat prin notificarea atacată se referă chiar la medicamentele pentru care reclamanta a depus lista prevăzută de art. 4 alin. (21) din O.U.G. nr. 77/2011, text legal potrivit căruia deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor au obligaţia să depună la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate lista actualizată a medicamentelor pentru care se datorează contribuţia trimestrială, până la data de 15 inclusiv a lunii următoare încheierii trimestrului pentru care se datorează contribuţia.

Instanţa de control judiciar constată că această listă este un element de bază în procedura stabilirii contribuţiei trimestriale şi nu o simplă formalitate. În măsura în care este real, caracterul inexact al acestei liste este imputabil exclusiv reclamantei, fiind de principiu că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine ocrotirea unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Altfel spus, responsabilitatea corectitudinii listei medicamentelor pentru care se datorează taxa clawback aparţine deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă (APP), în speţă reclamantei, aceasta având interesul depunerii unei declaraţii corespunzătoare realităţii.

De altfel, instanţa de recurs reţine că aceste critici nu pot fi primite, întrucât faptul că recurenta nu poate verifica în concret, datele primare pe care intimata le-a folosit la stabilirea procentului "p" şi modalitatea în care s-a ajuns la datele comunicate, reprezintă, în realitate o critică la adresa cadrului legislativ, care nu poate fi pus în discuţie, în prezenta cauză.

Astfel, nu poate fi analizată pe calea unui litigiu în anularea unui act administrativ individual, legalitatea unui sistem normativ de raportare al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, întrucât instanţa de contencios şi-ar depăşi atribuţiile jurisdicţionale.

În acest context, instanţa de recurs are în vedere şi faptul că, la introducerea pe piaţă a unui medicament, titularii contribuţiei cunoşteau condiţiile de plată a taxei, respectiv faptul că nu vor plăti o contribuţie raportată doar la preţul de producător. În acest sens sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 484 din 25 septembrie 2014, potrivit cărora:

"În aplicarea prevederilor legale de referinţă este stabilit aşadar modul de calcul al preţurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuţie şi cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuţia, cunoscând preţurile maximale ale medicamentelor, precum şi influenţa maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecţii care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că şi-au asumat că vor plăti o contribuţie raportată nu doar la preţul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deţinătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecinţa plăţii unei contribuţii într-un cuantum cât mai redus."

Totodată, Curtea Constituţională a reiterat faptul că această contribuţie trimestrială a fost instituită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestor deţinători li se decontează din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilităţi), ceea ce nu este cazul celorlalţi subiecţi care desfăşoară o activitate comercială, fără a beneficia de alte avantaje. Aceştia vând atât medicamente compensate, cât şi medicamente cumpărate liber de populaţie, neavând un avantaj efectiv din vânzarea medicamentelor compensate.

Înalta Curte va avea în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 249 din 21 mai 2013:

"taxa de clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituţie, în virtutea cărora "impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege", Aşadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituţiilor şi/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare. Ca atare, este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească plătitorii taxelor parafiscale, în speţă ai taxei de clawback, respectiv agenţii economici care sunt vizaţi în mod expres de reglementările Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011".

Prin urmare, în cauză nu a fost reliefată o situaţie de încălcare a principiului predictibilităţii, respectiv a certitudinii sarcinii fiscale.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că sentinţa recurată este legală, judecătorul fondului pronunţând o soluţie cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 1091 din 30 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi va respinge recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 1091 din 30 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2024.