Compensation for unlawful administrative refusal of insurance guarantee payment: scope of liability under Law 554/2004 and exclusion of insolvency interest rules

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX -a de contencios administrativ şi fiscal, sub numărul x/2021, reclamanta, A. S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, constatarea existenţei unui refuz nejustificat cu privire la soluţionarea cererii de plata înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta A. Sa a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat, ca în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 5955.02 RON, calculate până la data de 9/13/2021 şi în continuare până la data plăţii efective, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1221 de la data de 14 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii invocate de pârât.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca nefondată.

A fost respinsă cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca nefondată.

3. Cererea de recurs formulată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 1221 de la data de 14 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casarea sentinţei civile atacate şi admiterea acţiunii.

În dezvoltarea recursului promovat, recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

A susţinut că a formulat o cerere de plată adresată pârâtului care a fost respinsă prin decizia nr. 14452/03.05.2018. Ulterior, în cadrul demersului judiciar din dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14452, ca nelegală, fiind obligat FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la reanalizarea pe fond a cererilor de plată.

A mai precizat faptul că, ulterior soluţionării pe fond a cererilor de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a dispus plata despăgubirilor solicitate de recurenta - reclamantă iar susţinerea primei instanţe în sensul că acţiunea de faţă este neîntemeiată, nu face decât să valideze comportamentul ilicit al pârâtului.

Ulterior, a mai invocat recurenta - reclamantă prevederile art. 1535 C. civ.. cu referire la prejudiciul ce i s-a produs, rezultat din lipsa de folosinţă asupra sumelor de bani precum şi aplicarea greşită de prima instanţă a disp. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, a susţinut faptul că este evidentă legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu în condiţiile în care lipsa de folosinţa sumelor de bani s-a datorat soluţionării cu întârziere a cererii de plată. Faptul că legea nu prevede un termen în care FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR să soluţioneze o cerere de plată nu înseamnă că pârâtul putea să procedeze după bunul său plac. Mai mult, din dispoziţiile legii ce reglementează acordarea despăgubirilor, rezultă caracterul de celeritate al procedurii.

Referitor la culpa pârâtului, a menţionat recurenta că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a acţionat contrar scopului pentru care acesta a fost creat motiv pentru care este evidentă vinovăţia acestuia.

Pentru toate aceste considerente, a precizat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. pentru neplata creanţei de asigurare.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat recurs incident pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., casarea hotărârii instanţei de fond deoarece este data cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, în motivare, a menţionat cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii că soluţia primei instanţe este greşită.

Cererea de plata disputată în prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestata în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin Decizia pronunţată de ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părţilor, sentinţa civila nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Prin urmare, s-a decis cu putere de lucru judecat ca trebuie sa fie analizate cererile de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, aceasta decizie emisa în baza primei analize a Fondului fiind desfiinţată de instanţă în mod definitiv.

A precizat că intimata A. a susţinut eronat că Fondul De Garantare A Asiguraţilor îi datorează penalităţi sau dobânzi la despăgubirile solicitate prin cererea de plata ce a făcut obiectul Deciziei 14452/2018, aceasta soluţionată cu întârziere.

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu are obligaţia să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusa, ci doar sa analizeze cererea de plata pe fond, emiţând o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

În temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula instituita de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea in anularea actului administrativ trebuie sa conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cat si "repararea pagubei cauzate".

Totodată, având în vedere soluţia instanţei de judecată pronunţată în dosarul nr. x/2018 prin care a obligat FGA să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR urma să analizeze cererile de plată şi în funcţie de această analiză să admită la plată sau să respingă pretenţiile A.. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004 cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, cu condiţia esenţială ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător. Or, în cazul de faţă cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluţia definitivă pronunţată de instanţele de judecată în dosarul nr. x/2018.

La acest moment A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea 554/2004 pe care A. a înţeles să îşi întemeieze acţiunea.

Cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii, a arătat că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum si principiul specialia generalibus derogant.

Reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţa de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Procedura administrativa de plata, necontencioasa, prevăzuta de Legea nr. 213/2015 este completata de lege si cu o procedura contencioasa, cu caracter derogatoriu in privinţa deciziilor de respingere emise de Fondul de garantare a asiguraţilor.

În raport de dispoziţiile art. 19 din Legea 503/2004 şi având în vedere faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicita în prezenta cauza aplicarea de penalităţi/dobânzi, precum şi faptul ca nu exista niciun motiv sa nu solicite aceste daune moratorii totodată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosar x/2018, a apreciat că acţiunea de faţă este tardiva, în raport de dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei a arătat că în mod eronat instanţa de fond a considerat faptul ca acţiunea de faţă ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia prescripţiei raportat la faptul reclamantei nu i se comunicase un act administrativ de refuz al plaţii, termenul prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004 fiind un termen de decădere.

FGA a susţinut că o astfel de cerere neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor.

În ceea ce priveşte momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

În prezenta cauza reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plata nr. x/16.03.2016 şi până la plata debitului solicitat prin aceasta cerere. Cuantumul acestora este, în teza principala, de 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014, şi în subsidiar, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Susţinerea reclamantei ca prezenta acţiune nu putea fi depusa inainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti in materia acestui tip de cereri, sau de pronunţarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, este nereala deoarece, pe de-o parte, prezenta acţiune a fost depusa înainte de soluţionarea definitiva a dosarului nr. x/2018, si anume data de 13.10.2021, si, pe de alta parte, in Decizia ICCJ pronunţata in RIL cu numărul 22/2019 se arata foarte clar ca pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie speciala si nu poate fi legata in mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul si întinderea sa.

In speţă, intimata-reclamantă a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării către aceasta a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/16.03.2016.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi urm. ale Legii nr. 554/2004.

In concluzie, a arătat că intimata-reclamantă a depus prezenta acţiune pe rolul instanţelor mult după împlinirea acestor termene, astfel încât se impunea admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii formulată de reclamanta-intimată.

Pe fondul cauzei, a solicitat admiterea recursului incident, respingerea recursului formulat de reclamanta si, pe cale de consecinţa, respingerea contestaţiei ca nefondata.

Cererea formulata pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Întreaga reglementare a acţiunii în contencios administrativ subiectiv atrage concluzia potrivit cu care acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În fine, tot în legătură cu acest aspect, în lipsa îndeplinirii cerinţelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanţei de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operaţiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanţei de contencios administrativ.

Natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), în raport de dispoziţiile art. 52 din Constituţia României reportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimoniala de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezenţa aceloraşi condiţii generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 şi urm. din noul C. civ.. Astfel, pentru naşterea obligaţiei de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condiţiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condiţiilor obiective: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. în ce priveşte vinovăţia, ea nu este o condiţie necesară pentru admiterea acţiunii în repararea prejudiciului introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorităţii publice răspunzătoare.

În ipoteza de faţă reclamanta a indicat în mod expres drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Unicul motiv care a condus la respingerea de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Nici FGA, nici instanţa de judecată învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018, nu au apreciat dacă reclamanta deţine o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc.

Singura obligaţie care revenea FGA-ului după respingerea recursurilor formulate la data de 13.10.2021 era de aceea de reluare a analizării cererii de plată, iar în urma verificării dosarului de daună, fie să efectueze plata sumei solicitate, fie, în caz de respingere totală/parţială a pretenţiilor să emită o nouă Decizie, susceptibilă de asemenea de contestare în faţa instanţei de judecată.

Conform art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, FGA procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

Aşadar, efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârât nu este recunoaşterea dreptului pretins ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea în raport de prevederile legale în materie dacă reclamanta este îndreptăţită sau nu la suma solicitată.

A statua altfel înseamnă a contesta autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 care nu a dispus plata directă a sumelor care au făcut obiectul cererilor de plată, ci reanalizarea acestora din urmă.

În realitate dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ci doar o obligaţie de a face, de a efectua operaţiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, iar în caz de neaducere la îndeplinire în termen de 30 zile poate fi urmată calea instituită de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă nu are relevanţă faptul că in interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus in executare sentinţa civilă, prin aceasta a adus la îndeplinire obligaţia care îi revenea conform legii, executarea hotărârii presupunând însă cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către Comisia specială din cadrul FGA urmată apoi de plată sau de emiterea unei noi Decizii de respingere a cererii.

De aceea faptul că în urma verificării dosarului de daună autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are importanţa în litigiul de faţă în care reclamanta a înţeles să solicite daune interese moratorii constând in lipsa de folosinţă a unei despăgubiri care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, cauza juridică a acţiunii de faţă fiind expres indicată de reclamantă.

În ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a acţiunii în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 de esenţa sa, este înlăturarea efectelor juridice pe care decizia ce a făcut obiectul acţiunii în anulare le-a produs reclamantei-intimate şi are întotdeauna un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal, neputând fi acordate însă despăgubiri urmare a prejudiciului pretins cauzat prin operaţiuni care nu au făcut obiectul verificării instanţei de contencios administrativ.

Repararea pagubei în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este o latură intrinsecă a litigiului administrativ. Corelativ, acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa de judecată nu a analizat creanţa de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, aşadar nu a recunoscut dreptul pretins.

Chiar şi in ipoteza în care instanţa de judecată învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 ar fi admis în integralitate cererea de chemare în judecată şi ar fi dispus în consecinţă obligarea directă la plata sumei constând în creanţa de asigurare, solicitarea despăgubirilor constând în penalităţi de întârziere in cuantum de 0, 1 %/zi de întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 apare ca fiind lipsită de temei, Ordinul antemenţionat este inaplicabil în raport cu autoritatea pârâtă, acesta privind sancţiuni exclusiv în sarcina asigurătorilor în cazul nesoluţionării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres.

Faţă de faptul ca FGA nu este un ASIGURĂTOR si FGA nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deţine mai multe creanţe de asigurare, de consecinţele insolventei unui asigurător, a faptului că, FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit nu şi al cadrului procesual şi a faptului ca, legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si instrumenteze dosarele de dauna, ceea ce a dispus şi instanţa de fond şi ÎCCJ, pe cale de consecinţa apreciem ca, FGA a procedat in baza legii la analizarea si instrumentarea dosarului de dauna după îndeplinirea obligaţiei de către FGA dispusă de ÎCCJ în dosarul x/2018, in baza unei atente analize prin aplicarea legii.

Cu privire la solicitarea subsidiara de obligare a Fondului De Garantare A Asiguraţilor la plata dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, pe de o parte trebuie avute in vedere dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 85/2014 si, pe de alta parte, trebuie stabilit momentul la care creanţa de asigurare, respectiv debitul principal, in raport cu care se care obligarea la plata dobânzii, ar fi dobândit caracter cert, lichid si exigibil.

Aşadar, in măsura in care sumele solicitate cu titlu de "despăgubiri" ar fi clasificate drept accesorii ale unei creanţe născute anterior datei deschiderii procedurii, devin incidente prev. art. 80 din Legea 85/2014.

A solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta-recurenta şi admiterea recursului incident, cu casarea sentinţei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, urmând a se respinge acţiunea formulată de A. pe cale de excepţie, iar pe fond, ca nefondata.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurentul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a solicitat respingerea cererii de recurs principal formulată de A..

Prin concluziile scrise formulate, recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea cererii de recurs, reluând o parte din argumentele detaliate în cererea de declarare a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că cererea de recurs principal se impune a fi admisă iar cererea de recurs incident se impune a fi respinsă pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sub nr. x/16.03.2016, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata sumei de 11257,21 RON reprezentând despăgubiri, pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a respins această cerere de plată, emiţând Decizia nr. 14452/03.05.2018, decizie care a fost atacată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018 şi care a fost anulată în urma demersului judiciar respectiv, cu obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererilor de plată.

Ulterior analizei cererii de plată de către pârât, acesta a admis solicitarea recurentei - reclamante şi a dispus plata sumei de 8742lei către A. însă, pe calea prezentei acţiuni, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004(indicat în cererea de modificare a acţiunii aşa cum am precizat supra. Pct. I.1 Cadrul Procesual), reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat.

Astfel, a susţinut reclamanta că este îndreptăţită la acordarea sumelor de bani cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă generată de soluţionarea cu întârziere de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a cererilor de plată.

Prima instanţă a apreciat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, reţinând în motivare că cererea de plată a reclamantei cu privire la suma solicitată iniţial, nu a primit încă o soluţionare pe fond, pentru a se vedea dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită să primească acea sumă. Or, reclamanta a solicitat penalităţi de întârziere calculate prin raportare la suma solicitată iniţial prin cererea de plată, sumă care în acest moment nu poate fi apreciată ca fiind creanţă certă.

Acesta au fost considerentele primei instanţe care, învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a apreciat că pretenţia dedusă judecăţii se impune a fi respinsă.

II.1 Pornind la analiza cererii de recurs principale formulate de reclamanta A., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată.

Înalta Curte aminteşte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Recurenta a susţinut că în cauza dedusă judecăţii sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal.

În cauza de faţă acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este greşită.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită (cererea înreg. la FGA cu nr. x/16.03.2016), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 … nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

La data de 28.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv parţial cea vizată de cererea de plată nr. x/16.03.2016, anume suma de 8742lei, respectiv o parte din despăgubirea cerută de reclamantă.

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

Aşadar, creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul recurentei-reclamante, nu i se poate imputa acesteia omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că recurenta-reclamantă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu a fost învestită şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

În aceste condiţii, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităţii de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenţei sau inexistenţei dreptului ce face obiect al cererii de plată nr. x/16.03.2016.

Cu privire la fondul cererii deduse judecăţii, Înalta Curte constată că relevante sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ potrivit cărora:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", precum şi dispoziţiile art. 18 potrivit cărora:

"(1) Instanţa, soluţionând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (…) (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."

De asemenea, dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României statuează în mod expres că:

"Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei."

Reglementarea legală de rang constituţional şi organic recunoaşte în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obţine, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Înalta Curte constată că, natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condiţiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ.:

"(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Cu alte cuvinte, pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/16.03.20216, intimatul-pârât a conchis că recurenta-reclamantă era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând la data de 28.10.2021 suma de 8742lei reprezentând despăgubire parţială pentru dosarul de daună nr. x.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 28.10.2021 suma de 8742lei care i se cuvenea este reprezentat de respingerea cererii sale de plată nr. x/16.03.2016 prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/16.03.2016, achitând reclamantei suma de 8742lei. Astfel că, pentru intervalul 03.05.2018 - 28.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei de 8742lei, sumă pe care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a acordat-o cu titlu de despăgubire în dosarul de daună, la care reclamanta era îndreptăţită, ca urmare a actului nelegal emis de pârât.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/16.03.20216 în ceea ce priveşte suma de 8742lei a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 8742lei pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 28.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia intimatului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuţie sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât la data respectivă pârâtul şi-a îndeplinit competenţa legală vizând soluţionarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligaţiilor legale ce incumbă oricărei autorităţi publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 8742lei, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 28.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 8742lei către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, Curtea subliniază că prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă, întemeindu-se pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 8742lei, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 8742lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Conform dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 8742lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A. la momentul analizării cererii de plată nr. x/16.03.2016.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată de la fond şi din recurs, în cuantum de 929,65 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxa judiciară de la fond, respectiv 688,46 RON, reprezentând onorariul avocaţial şi taxa de timbru din recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga intimatul - pârât la plata către recurenta - reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat din fond şi din recurs, astfel cum au fost solicitate de A. S.A..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a avut în vedere culpa procesuală în care se află intimatul - pârât, acesta fiind partea procesuală căzută în pretenţii, prin admiterea cererii de recurs formulate de recurenta A. S.A., casarea sentinţei civile atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii.

II.2. În ceea ce priveşte recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), Înalta Curte constată prin cererea de recurs acesta a criticat modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, dar şi soluţia cu privire la fondul problemei de drept deduse judecăţii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, criticile părţii recurente-pârâte sunt nefondate, în condiţiile în care potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).", iar potrivit art. 11 alin. (2) din acelaşi act legislativ "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.".

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

De manieră eronată invocă recurentul-pârât aspecte privind competenţa sa exclusivă de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, câtă vreme acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă, ca urmare a cererii adiţionale, avea ca obiect acordarea unor despăgubiri pretinse potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004 ulterior anulării definitive a actului administrativ emis de FGA în soluţionarea cererii de plată ce a fost formulată în procedura administrativă.

Or, aparţine instanţei de contencios administrativ competenţa generală de soluţionare a unei astfel de acţiuni subsecvente în "repararea pagubei" prin acordarea unor despăgubiri.

În aceste condiţii, procedura administrativă descrisă de recurentul-pârât nu este de natură să argumenteze o inadmisibilitate a acţiunii analizate, existând în antecedenţa procesului de faţă o hotărâre judecătorească definitivă privind anularea unui act administrativ emis de FGA, în legătură cu care sunt formulate ulterior pretenţiile pecuniare ale recurentei-reclamante.

Altfel spus, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de societatea A. S.A., nu este reprezentat de acele despăgubiri solicitate în procedura administrativă de aceasta din urmă, spre a exista relevanţa conferită de recurentul-pârât normelor Legii nr. 213/2015.

Cum sumele litigioase constituie despăgubiri pretinse în condiţiile art. 1 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu exista vreo obligaţie legală a recurentei-reclamante de a fi adresat în prealabil vreo cerere de plată către partea recurentă-pârâtă, pentru ca aceasta din urmă să emită o decizie care să fie apoi dedusă controlului judecătoresc.

Dimpotrivă, acţiunea în discuţie prezintă caracter subsecvent cererii prin care a fost anulată decizia FGA iniţială, înscriindu-se în premisa esenţială a contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată." - fiind corespunzătoare ultimei teze a normei legale.

Creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească prin hotărârea definitivă pronunţată în precedent, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaştea existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-recurentă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

În aceste condiţii, presupunând că reclamanta-recurentă ar fi învestit în precedent Curtea de Apel Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât şi de plată a debitului principal plus dobândă legală, soluţia în legătură cu pretenţiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanţa principală însăşi nu a fost analizată de către instanţa respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-recurentă ar fi fost îndreptăţită la acordarea accesoriilor.

Or, ar fi excesiv a conchide în procesul de faţă că este inadmisibilă acţiunea modificată a reclamantei vizând acordarea despăgubirilor, din moment ce instanţa iniţial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deşi a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat şi la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanţa principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici şi cu privire la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei.

Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speţă, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 11.03.2021 şi modificată la data de 18.10.2021. Prin cererea modificatoare, recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/16.03.2016.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/16.03.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluţionată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/16.03.20216.

În acest context, dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 8742 RON, care de altfel a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine nici vreo tardivitate a cererii de chemare în judecată, formulate la data de 11.03.2021, şi nici prescrierea dreptului la acţiune.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, câtă vreme pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri recurenta-reclamantă trebuia să cunoască în concret întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Altfel spus, nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privind o creanţă - dobândă legală - care la data învestirii instanţei judecătoreşti nu este actuală, fiind condiţionată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 8742 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanţei cu acţiunea de faţă.

Nu este pertinentă pentru susţinerea pretinsei tardivităţi a acţiunii nici referirea la termenul instituit de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 pentru contestarea deciziei FGA, deoarece acţiunea de faţă nu priveşte anularea unui astfel de act administrativ, ci un efect juridic al hotărârii judecătoreşti definitive de anulare a actului respectiv.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acesta a susţinut în esenţă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede nu termen pentru soluţionarea cererilor adresate FGA, astfel că instanţa de fond nu putea să reţină nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 şi nici să oblige FGA la plata dobânzii legale de la împlinirea termenului de 30 de zile; că întrucât Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la plata daunelor moratorii, nu se poate stabili un termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalităţi de întârziere; că, deşi recurenta-reclamantă a invocat aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, acest text de lege nu este incident, în condiţiile în care FGA este o instituţie de drept public şi nu un profesionist.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 8742 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 şi până la data de 29.10.2021.

În acelaşi sens, se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care, dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 8742 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Date fiind aspectele de mai sus, instanţa de recurs constată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză şi condiţiile existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptăţită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 8742 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul-recurent a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate în limita sumei de 8742 RON, achitând-o la data de 29.10.2021.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 8742 RON ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul-recurent a procedat la analiza cererii de plată în discuţie, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 - 29.10.2021 societatea reclamantă-recurentă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei litigioase din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante-recurente, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în ceea ce priveşte suma de 8742 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuţie sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât pentru un observator obiectiv la data respectivă pârâtul-recurent şi-a îndeplinit competenţa legală vizând soluţionarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligaţiilor legale ce incumbă oricărei autorităţi publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte-recurente se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă-recurentă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 8742 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, în mod corect a arătat prima instanţă că nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 8742 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de recurenta-reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale, conform art. 13 din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte constată că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

Cu privire la criticile recurentului-pârât în sensul că în speţă nu este vorba de raporturi juridice ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, Înalta Curte reţine că art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 se referă în mod expres la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, astfel cum sunt acestea reglementate la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., astfel că susţinerile recurentului-pârât cu privire la acest aspect sunt nefondate.

În consecinţă, având în vedere că acordarea sumei de 8742 RON cu titlul de creanţă de asigurări intra în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 8742 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 şi până la data de 29.10.2021.

În ceea ce priveşte critica recurentului - pârât întemeiată pe disp. art. 80 din Legea nr. 85/2014, Înalta Curte reţine că acest text de lege nu este incident în cauză, dobânda acordată recurentei - reclamante fiind cea penalizatoare, aşa cum am arătat anterior, şi a fost stabilită ca urmare a vinovăţiei reţinute în dreptul recurentului - pârât, care a săvârşit o faptă ilicită, neavând nicio legătură cu procedura de insolvenţă a asigurătorului RCA.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul - pârât prin cererea de recurs incident nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul principal, va casa în parte, sentinţa recurată şi rejudecând, va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 8742lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 şi până la data de 29 octombrie 2021.

În raport de argumentaţia anterioară, va respinge cererea de recurs incident a recurentului - pârât împotriva sentinţei civile nr. 1221 din 14 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1221 din 14 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferentă sumei de 8742 RON, de la data de 3 mai 2018 şi până la data de 29 octombrie 2021.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată de 929,65 RON, reprezentând onorariul avocaţial şi taxă judiciară de timbru de la fond.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1221 din 14 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - pârât la plata către recurenta - reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 688,46 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru din recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.