Challenge to Greenhouse Gas Emission Certificate Penalty Based on Emergency Decree Deadline Suspension

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea formulată la data de 24 septembrie 2021 sub nr. x/2021 pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu anularea Deciziei de impunere nr. x/14.05.2021 privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, prin care i-a fost impusă la plată suma de 12.448.830 RON şi a Deciziei nr. 31, înregistrată sub nr. x/26.07.2021, prin care a fost respinsa contestaţia sa administrativă, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 6/2022 pronunţată la 26 ianuarie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 6/2022 pronunţate la 26 ianuarie 2022 de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Motivele recursului sunt pe larg expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depuse la dosarul cauzei .

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

2.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu anularea Deciziei de impunere nr. x/14.05.2021 privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, prin care i-a fost impusă la plată suma de 12.448.830 RON şi a Deciziei nr. 31, înregistrată sub nr. x/26.07.2021, prin care a fost respinsa contestaţia sa administrativă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanta deţine Autorizaţia privind emisiile de gaze cu efect de seră nr. 44/02.02.2016, în temeiul căreia a obţinut un anumit număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră, iar, prin Decizia de impunere nr. x/14.05.2021 emisă de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, au fost aplicate societăţii reclamante penalităţi pentru nerestituirea unui număr de 23.469 de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020, fiind astfel stabilită în sarcina acesteia obligaţia de plată a sumei de 12.448.830 RON .

La baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/14.05.2021 a stat adresa nr. x emisă de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului la data de 11.05.2021, înregistrată la sediul pârâtei sub nr. x/11.05.2021, prin care au fost comunicate datele de identificare ale operatorilor economici care nu au restituit, în condiţiile legii, certificatele de emisii de gaze cu efect de seră aferente emisiilor de dioxid de carbon generate în anul 2020.

Prin Decizia nr. 31, înregistrată la pârâtă sub nr. x/26.07.2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de societatea reclamantă împotriva deciziei de impunere anterior menţionată, astfel că, reclamanta a promovat prezenta acţiune, în condiţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Motivele de nelegalitate invocate de reclamantă nu sunt însă întemeiate.

Prima critică de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. x/14.05.2021 se referă la nemotivarea în fapt a actului administrativ contestat, pârâta neindicând starea de fapt ce a determinat adoptarea lui, ci făcând trimitere la adresa din 11.05.2021 emisă de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, înregistrată la Administraţia Fondului pentru Mediu sub nr. x/11.05.2021, adresă necomunicată societăţii.

Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează cazurile de nulitate expresă a unui act administrativ-fiscal, respectiv stabilesc faptul că "actul administrativ este nul în oricare dintre următoarele situaţii:

a) este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competenţa;

b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 46 alin. (6), precum şi organul fiscal emitent;

c) este afectat de o gravă şi evidentă eroare. Actul administrativ este afectat de o gravă şi evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa".

Din interpretarea acestei norme, se constată că situaţiile în care intervine sancţiunea nulităţii sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, nulitatea fiind una expresă şi care se prezumă până la proba contrarie, astfel încât ori de câte ori sunt invocate alte motive decât cele menţionate anterior, partea care le invocă trebuie să dovedească producerea unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului.

Potrivit art. 46 alin. (2) lit. e) şi f) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: motivele de fapt; temeiul de drept".

Este adevărat că motivarea în fapt şi în drept a actului administrativ fiscal este de natură a face cunoscute cu claritate elementele de fapt şi de drept care permit înţelegerea deciziei şi aprecierea legalităţii sale şi reprezintă o premisă a realizării unui control al legalităţii şi temeiniciei acestuia. Cu toate acestea, numai lipsa totală a motivării în fapt şi în drept a actelor administrativ fiscale este de natură a provoca părţii o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actelor respective. Prin urmare, pentru îndeplinirea acestei condiţii, este suficientă motivarea care denotă aplicarea legilor în vigoare în momentul adoptării actului şi care este capabilă să explice soluţia aleasă de administraţie.

În concret, analizând menţiunile actului administrativ fiscal contestat, judecătorul fondului a apreciat că acesta este motivat atât în fapt, cât şi în drept, conform prevederilor art. 46 Codul de procedură fiscală, dar şi potrivit cerinţelor impuse de Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 1004/2011 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularului intitulat Decizie de impunere privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Referitor la motivarea în fapt a actului administrativ fiscal contestat, din analiza menţiunilor pct. II.1 şi II.2 din decizie, rezultă că aceasta constă în indicarea explicită a faptei de nerestituire a unui număr de 23.469 de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020, cu indicarea faptului că aceste date sunt cuprinse în adresa nr. x/11.05.2021 emisă de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, înregistrată la Administraţia Fondului pentru Mediu sub nr. x/11.05.2021, prin care s-a comunicat pârâtei situaţia operatorilor care nu au restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră aferente emisiilor de dioxid de carbon, generate în anul 2020.

Totodată, ca motivare în drept, au fost indicate dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. ş) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia "sumele încasate ca urmare a aplicării penalităţii de 100 de euro, echivalentă în RON, la cursul de schimb leu/euro al BNR, valabil la data de 1 mai a anului respectiv, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, plătită de către operator sau operatorul de aeronave care nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în anul anterior, penalitate care creşte anual în conformitate cu indicele european al preţurilor de consum, potrivit prevederilor legale în vigoare".

În plus, chiar denumirea actului administrativ-fiscal contestat este Decizie de impunere privind aplicarea de penalităţi prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Faţă de toate aceste elemente, curtea de apel a apreciat că actul administrativ fiscal cuprinde cerinţele obligatorii a căror lipsă este sancţionată expres cu nulitatea absolută şi este suficient motivat în fapt şi în drept, conform reglementărilor în vigoare, reclamanta nedovedind că, prin această modalitate de motivare, i s-a produs o vătămare care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, valoarea mare a creanţei neputând fi apreciată ca fiind o "vătămare" rezultată din maniera de întocmire a actului.

În plus, necomunicarea către societatea reclamantă a adresei nr. x/11.05.2021 emisă de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor nu produce nicio vătămare reclamantei, în condiţiile în care, nici prin contestaţia administrativă prealabilă, nici prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu a contestat nici numărul de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020, reţinute a fi nerestituite, nici modalitatea de calcul a penalităţilor stabilite prin decizia de impunere.

Nu are relevanţă nici aspectul invocat de reclamantă că în decizia de impunere s-a reţinut că "numărul de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020 şi nerestituite în anul 2020", deoarece, chiar dacă s-a indicat că certificatele nu au fost restituite în anul 2020, de vreme ce au fost avute în vedere emisiile de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020, termenul maxim de restituire este cel reglementat de legiuitorul unional, termen transpus şi în legislaţia naţională, respectiv 30 aprilie a anului următor celui în care au fost derulate activităţile generatoare de emisii de CO2, menţiunea din actul respectiv fiind, cel mult, o eroare materială.

A doua critică de nelegalitatea invocată de către reclamantă se referă la faptul că, la data emiterii actului administrativ contestat, nu se împlinise termenul pentru restituirea certificatelor, prevăzut de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, conform art. 62 din Decretul nr. 195/2020 şi Decretul nr. 240/2020, termenul fiind, în opinia sa, prelungit cu 60 de zile, respectiv până la data de 30.06.2021, însă nici această critică nu poate fi validată.

Curtea de apel a constatat că suma stabilită cu titlu de penalităţi în sarcina societăţii reclamante are la bază dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. ş) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu, motivat de nerespectarea termenului de restituire reglementat de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, care stabileşte expres că "operatorul fiecărei instalaţii are obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior".

Instanţa fondului a reţinut că H.G. nr. 780/2006 a fost adoptat în vederea transpunerii prevederilor Directivei 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii şi de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului. Astfel, articolul 16 alin. (3) din Directiv prevede că "Statele membre garantează că orice operator care nu restituie, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-şi reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depăşirea emisiilor. Amenda pentru depăşirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalaţia respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depăşirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligaţia de a restitui un număr de cote egal cu depăşirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic".

Prin urmare, data de 30 aprilie a fiecărui an reprezintă termenul stabilit explicit şi unitar la nivel unional, ca termen maxim pentru restituirea cotelor pentru reglementarea emisiilor din anul anterior, astfel că, deşi este cuprins într-un act normativ intern, urmare a transpunerii, nu poate fi întrerupt/suspendat/modificat de o altă dispoziţie de drept intern, în lipsa unei norme adoptate la nivelul Uniunii Europene, normă care, din verificarea site-ului https:/eur-lex.europa.eu/legal-content/RO, nu a fost identificată.

În plus, chiar trecând peste acest aspect, se constată că art. 62 din Decretul 195/2020, invocat de către reclamantă nu este aplicabil, deoarece vizează exclusiv prescripţiile, uzucapiunile şi termenele de decădere de orice fel, care fie au început anterior, fie ar fi trebuit să înceapă să curgă în intervalul 16.03.2020-15.05.2020, interval în care a fost decretată stare de urgenţă în România. Or, în cauză, termenul de restituire a certificatelor aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020 a început să curgă la data de 01.01.2021, deoarece numai la acest moment se poate determina cu certitudine întinderea obligaţiei de restituire.

Ultima critică de nelegalitate invocată de către reclamantă se referă la faptul că termenul pentru atribuirea noilor certificate a fost depăşit de autoritatea de mediu, astfel că, dacă ar fi fost respectat termenul de alocare, societatea ar fi putut restitui certificatele aferente anului 2020, din noile certificate atribuite. Curtea nu poate reţine această critică, deoarece reclamanta nu a furnizat nici un fel de probe cu privire la acest aspect.

În plus, nici argumentul invocat referitor la situaţia economică a societăţii reclamante pe anul 2020 nu poate constitui motiv pentru anularea actelor administrativ fiscale contestate, deoarece deciziile luate la nivelul societăţii sub aspect economic trebuie să fie corelate cu necesitatea îndeplinirii obligaţiilor legale pe care aceasta le are faţă de terţi, inclusiv faţă de autorităţile publice.

Înalta Curte apreciază că sentinţa atacată este legală, în raport cu motivele de casare invocate şi îşi însuşeşte considerentele acesteia.

Nu sunt întemeiate criticile formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. în condiţiile în care sentinţa atacată este motivată, soluţia de respingere a acţiunii find întrutotul reflectată de considerentele acesteia. Totodată, Înalta Curte nu poate reţine că instanţa de fond nu a analizat toate susţinerile reclamantei, atâta timp cât aceasta a invocat lipsa dovezilor privind depăşirea termenului de atribuire a certificatelor.

Oricum, Înalta Curte constată că nu a fost indicat un temei legal care ar permite recurentei să nu îşi îndeplinească obligaţia de restituire a certificatelor verzi în termenul legal, în măsura în care autoritatea competentă depăşeşte termenul de emitere a noilor certificate - într-o asemenea situaţie, reclamanta are la dispoziţie mijloacele procedurale prevăzute în Legea nr. 554/2004 pentru situaţia refuzului nejustificat al unei autorităţi publice de a-şi îndeplini o obligaţie legală.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că, după cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, actul administrativ-fiscal atacat este motivat. Nu poate fi primită teza vătămării reclamantei atâta timp cât, din analiza actului atacat, pot fi înţelese cu uşurinţă temeiurile de fapt şi de drept ale emiterii acestuia.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu există critici ale raţionamentului instanţei de fond cu privire la inaplicabilitatea Decretului privind instituirea stării de urgenţă, ci este doar exprimat dezacordul recurentei cu privire la acest argument. Recurenta nu a indicat dovezi care să susţină sesizarea Comisiei Europene cu exprimarea unui punct de vedere referitor la pretinsa necesitate de prelungire cu un an a termenului de restituire a certificatelor.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 6/2022 pronunţate la 26 ianuarie 2022 de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 28 februarie 2024.