Refusal to refer preliminary questions to CJEU: Appeal held inadmissible due to lack of statutory right of appeal against the interlocutory order

Şedinţa publică din data de 30 aprilie 2024

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 04 martie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2018, la pct. I. s-a respins solicitarea de sesizarea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de apelantul inculpat A..

II. S-a respins solicitarea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept formulată de apelantul inculpat A..

III. S-a admis solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 156 C. pen., formulată de apelantul inculpat A..

În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 156 C. pen.

IV. S-a respins solicitarea apelantului inculpat de acordare a unui nou termen de judecată pentru dezbateri.

V. În temeiul art. 391 alin. (1) C. proc. pen.., s-a stabilit termen pentru deliberare, redactare şi pronunţarea hotărârii la data de 02 aprilie 2024, aceasta urmând a fi pusă la dispoziţie prin mijlocirea grefei instanţei.

Curtea de apel a constatat că la data de 20 februarie 2024, apelantul inculpat, prin intermediul apărătorului ales, a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1) Dacă, dreptul la informare prevăzut de articolul 6 din Directiva 2012/13 citit în lumina art. 47 CDFUE, include şi dreptul persoanei de a solicita clarificări privind întinderea acuzaţiei şi cauza acesteia (calificarea juridică) aduse împotriva sa, în măsura în care, în mod rezonabil, susţine că un element al acuzaţiei (precum întinderea acesteia) îi este neclar.

2) Dacă răspunsul este afirmativ la această întrebare, subsecvent se pune întrebarea dacă o cerere de lămurire formulată în acest sens poate fi refuzată, în măsura în care neclaritatea este una rezonabilă.

3) Dacă, dreptul la informare prevăzut de articolul 6 şi 7 din Directiva 2012/13 trebuie a fi recunoscut, pe tot parcursul desfăşurării procedurii judiciare (nu doar la momentul declanşării procedurii penale) şi vizează toate detaliile privitoare la acuzaţie şi întinderea acesteia.

În motivarea solicitării formulate s-a arătat că dreptul uniunii recunoaşte în mod expres minimele garanţii ce trebuie asigurate de către statele membre, persoanelor acuzate de săvârşirea unei infracţiuni în cadrul procesului penal, referindu-se în esenţă la drepturile prevăzute de art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 şi de art. 47 din CDFUE.

Potrivit apelantului - inculpat, prin Hotărârea din 21 octombrie 2021, CJUE a decis în cauza C-282/20 că este contrar dreptului european legislaţia naţională care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după şedinţa preliminară într-o cauză penală erorile din conţinutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului inculpatului de a i se comunica lămuriri cu privire la acuzare, respectiv că instanţa este obligată să interpreteze legislaţia naţională astfel încât să se permită modificarea acuzării chiar dacă s-a depăşit etapa camerei preliminare.

În acest context, a arătat că se ridică întrebarea dacă dreptul la informare cuprinde şi dreptul persoanei acuzate ca în măsura în care consideră în mod rezonabil că aspecte esenţiale ale acuzaţiei îi sunt neclare se solicite lămuriri, cu indicarea în mod concret a diferenţei de viziune privind acuzaţia.

Apelantul inculpat a arătat că ipoteza expusă de acesta se deosebeşte în mod evident de cea analizată de către CJUE cu ocazia soluţionării cauzei din 21 octombrie 2021 întrucât în acel caz instanţa considera necesare lămuririle, iar în speţa de faţă aceste lămuriri sunt considerate necesare de către inculpat care în mod rezonabil susţine că are neclarităţi esenţiale privind acuzaţiile aduse respectiv cu privire la întinderea acesteia.

În concret, cu trimitere la cauza de faţă s-a arătat că apelantul inculpat A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei singure infracţiuni de instigare, faţă de autorul B.. Cu ocazia rejudecării apelului, şi ca urmare a unor elemente reliefate de către instanţa care a judecat recursul privitoare la acte materiale săvârşite şi faţă de un alt autor, respectiv C., apelantul inculpat a arătat că, în percepţia acestuia, este acuzat de săvârşirea unei singure infracţiuni, respectiv de participaţie faţă de B., aceasta chiar dacă în expozeul rechizitorului se vorbeşte şi de un alt autor C., unde deşi se face referinţă la unele activităţi conjugate (ajutor acordat de A.) totuşi, prin actul de trimitere în judecată nu se formulează o acuzaţie şi pentru aceste pretinse activităţi.

Altfel spus, potrivit acestuia, indiferent de contextul factual prezentat în rechizitoriu, acuzaţia vizează exclusiv participaţia cu B., fără a se reţine o eventuală faptă continuată, în care eventual, să se include şi o acţiune de instigare directă sau indirectă faţă de C., ori eventual o faptă concurentă, în care caz discutam despre doua fapte de instigare.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că solicitarea formulată este inadmisibilă, întrucât o cerere de sesizare a Uniunii Europene se poate face numai în situaţia în care în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unor norme comunitare, nu pentru a completa sau interpreta articole din legislaţia naţională, sau pentru a lămuri aspecte pe care inculpatul consideră că nu le-a înţeles.

În drept, Curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În acelaşi sens, s-a reţinut că art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009 stipulează că instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză. Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

Din dispoziţiile anterior menţionate rezultă că întrebările preliminare adresate în cadrul procedurii reglementate de art. 267 din TFUE trebuie să se refere la interpretarea sau validitatea legislaţiei Uniunii Europene (UE) şi decizia C.J.U.E. să fie necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauza dedusă judecăţii. Procedura prezintă utilitate atunci când vizează o nouă chestiune de interpretare ce prezintă interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului UE sau atunci când jurisprudenţa existentă nu prezintă claritatea necesară pentru abordarea unei situaţii juridice noi, rolul de a analiza şi constata necesitatea sesizării CJUE cu o cerere de pronunţare a unei decizii preliminare, precum şi pertinenţa întrebărilor revenind instanţei pe rolul căreia se află cauza.

Analizând solicitarea formulată de apelantul inculpat, Curtea de apel a constatat că aceasta nu întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate anterior menţionate.

Cererea a fost într-adevăr formulată în cadrul unui litigiu pendinte pe rolul unei instanţe ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac, iar întrebările formulate vizează interpretarea unor dispoziţii din Directiva 2012/13 a Parlamentului European şi a Consiliului din 22.05.2012.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că o decizie în această privinţă nu este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză întrucât vizează caracterul echitabil al procedurii desfăşurate în faţa instanţelor naţionale şi nu problema de drept dedusă judecăţii, respectiv angajarea sau nu a răspunderii penale a inculpatului apelant.

Drept consecinţă, Curtea a apreciat că nu se impune sesizarea C.J.U.E. cu întrebările preliminare formulate de apelantul inculpat.

Împotriva dispoziţiei de respingere a solicitării privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din cuprinsul încheierii din 04 martie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2018, inculpatul A. a formulat recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2018*/a1 la data de 29 martie 2024, acordându-se termen aleatoriu la data de 02 aprilie 2024, când s-a amânat constatându-se întemeiată cererea de amânare formulată de recurentul inculpat A., în vederea angajării unui apărător ales.

La termenul din data de 16 aprilie 2024, constatând că procedura de citare nu este legal îndeplinită cu recurentul inculpat A., care a fost încarcerat anterior termenului de judecată, Înalta Curte a amânat cauza în vederea citării acestuia la locul deţinere, menţionând dispoziţia privind prorogarea punerii în discuţie a excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, pentru următorul termen.

La termenul din 30 aprilie 2024, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, analizându-se admisibilitatea căii de atac formulate din perspectiva principiului echivalenţei, apreciind că nu ar trebui să se creeze un tratament de inferioritate într-o procedură întemeiată pe dreptul Uniunii Europene.

Examinând hotărârea atacată, în raport, cu dispoziţia de respingere a solicitării privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cuprinsul încheierii din 04 martie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 18 noiembrie 2009, potrivit cărora "Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă." Aşadar, ipoteza normativă prevăzută de art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 (calea de atac a recursului) este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării şi nu priveşte soluţia pe care instanţa a pronunţat-o cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că, în cauză, prin încheierea atacată, printre altele, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de inculpatul A., astfel încât Înalta Curte constată că, potrivit textului de lege sus menţionat, aceasta nu este supusă niciunei căi de atac.

Aşa cum s-a arătat anterior, legiuitorul a stabilit, în art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, că recursul poate fi promovat doar împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii, în ipoteza admiterii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, situaţie ce nu se regăseşte în speţă.

În ceea ce priveşte principiul echivalenţei invocat de apărare, în cauza C-69/2014, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că principiul echivalenţei impune un tratament egal între cereri comparabile întemeiate, pe de o parte, pe dreptul naţional şi, pe de altă parte, pe dreptul Uniunii, iar nu o echivalenţă între diferite forme de procedură în temeiul dreptului naţional. Prin aceeaşi decizie, Curtea a menţionat că (...) egalitatea în faţa legii este o normă juridică diferită de principiul echivalenţei (pct. 52).

Or, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, principiului privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, dar şi exigenţelor stabilite prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice. Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. Aşadar, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

În concluzie, se constată că recurentul inculpat a formulat recurs împotriva unei hotărâri definitive, învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei căi de atac care nu întruneşte cerinţele art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 şi, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pentru considerentele expuse, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a solicitării privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cuprinsul încheierii din 04 martie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial pentru apărătorul din oficiu în cuantum de 85lei va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a solicitării privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cuprinsul încheierii din 04 martie 2024 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial pentru apărătorul din oficiu în cuantum de 85lei rămân în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 aprilie 2024.