Negligent homicide in healthcare: distinguishing professional duties of admitting versus on-duty doctors to establish objective typicity and causal nexus under Art. 192(2) Penal Code.

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 32 din 13.02.2023, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a I-a şi a II-a din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. , sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a I-a şi a II-a a fost achit inculpatul B. , sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uciderea din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

În temeiul art. 26 din C. proc. pen., a fost disjunsă acţiunea civilă promovată de persoanele vătămate C., şi D., ambii cu domiciliul procesual ales Cabinet de avocat "E." în Bucureşti, B-dul x, nr. 29.

S-a dispus formarea unui nou dosar, având ca obiect acţiune civilă disjunsă, cu aceleaşi părţi ca şi în prezenta cauză şi termen în data de 03 septembrie 2023 pentru când se vor cita părţile.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, inculpaţii A. şi B. au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul emis la data de 10.02.2020 în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Potrivit art. 192 alin. (2) din C. pen., uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea.

Instanţa de fond a reţinut că, pentru a putea fi antrenată răspunderea penală a inculpaţilor este necesar să se constate întrunite toate elementele care caracterizează latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii tip (să se reţină tipicitatea infracţiunii de uciderea din culpă).

În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, ar trebui să se constate că acţiunile sau inacţiunile inculpaţilor au fost, în tot sau parte, contrare dispoziţiilor legale ori măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii ori pentru desfăşurarea unei activităţi.

Mai precis, ar trebui să se constate că inculpaţii nu au respectat obligaţiile stabilite în sarcina lor prin lege, ordine sau regulamente şi că această nerespectare a avut loc în timpul exercitării profesiei.

Urmarea imediată constă în moartea victimei. Astfel, ar trebui să se constate că, anterior momentului desfăşurării acţiunilor imputate inculpaţilor victima era în viaţă, iar ulterior a intervenit decesul acesteia.

În sfârşit, ar trebuie să se dovedească existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunile/inacţiunile imputate inculpaţilor şi urmarea imediată.

Sub aspectul laturii subiective, ar trebuie să se reţină ca şi formă de vinovăţie culpa fie cu prevedere (imprudenţa), fie fără prevedere (neglijenţa). În caz contrar, s-a reţinut că răspunderea penală nu poate fi antrenată (dacă nu există vinovăţie) sau nu poate fi antrenată pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 din C. pen. (în cazul intenţiei ca şi formă a vinovăţiei sunt incidente alte prevederi ale legii penale).

Instanţa de fond a cercetat, în primă fază, existenţa urmării imediate, ulterior elementul material - eventualele acţiuni sau inacţiuni ilicite ale inculpaţilor, urmând ca în măsura în care aceste două cerinţe se constată a exista să verifice şi existenţa legăturii de cauzalitate. În final, a analizat forma de vinovăţie a autorilor.

Astfel a subliniat că, pentru a fi antrenată răspunderea penală este necesar a se constata că a intervenit decesul victimei, iar această urmare a avut loc ulterior momentului la care au fost săvârşite presupusele acţiuni/inacţiuni.

Potrivit Concluziilor raportului de constatare medico-legală (autopsie) nr. x decesul victimei F., în vârstă de 8 ani a intervenit la data de 18.04.2015 şi s-a produs la Spitalul Municipal Curtea de Argeş.

Potrivit actelor administrate în cauză, minorul a fost internat în Spitalul mun. Curtea de Argeş cu aproximativ 24 de ore anterior intervenţiei decesului, iar în tot aceste interval de timp s-a aflat sub supravegherea directă a celor 2 inculpaţi.

S-a reţinut, aşadar, că urmarea imediată a avut loc în data de 18.04.2015, iar în continuare s-a analizat conduita inculpaţilor, anterior momentului intervenţiei decesului.

În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză că, în seară zilei de 17.04.2015 minorul F. a fost adus de către părinţii săi la Unitatea Primiri Urgenţe din cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeş, întrucât acuza dureri abdominale.

Minorul a fost dirijat către camera de gardă din cadrul secţiei de pediatrie a spitalului unde a fost primit de către medicul de gardă, inculpata A..

Inculpata a arătat că, iniţial a solicitat relaţii de la mama minorului care i-a precizat că minorul a început să prezinte dureri de burtă şi vărsături cu o zi înainte după care acestea au continuat şi în ziua prezentării la spital (ziua de vineri). S-a reţinut că afirmaţiile inculpatei se coroborează cu cele ale persoanei vătămate, mama minorului, care a arătat în faţa instanţei că, primele semne au apărut în noaptea de 16/17 aprilie 2015 când minorul a reclamat o stare de rău. A vomat şi s-a liniştit. A doua zi, în jurul orelor 15 a acuzat dureri de burtă însă după ce i s-a administrat Panadol s-a liniştit din nou pentru o perioadă scurtă de timp. Durerile au revenit în jurul orelor 19 când a luat hotărârea de a merge la spital.

Inculpata a arătat că, în continuare, a cules informaţii despre afecţiunile anterioare ale minorului chiar de la mama acestuia, spunându-i-se că minorul ar mai fi fost internat anterior la Budimex (Spitalul Clinic de Urgenta pentru copii Maria Sklodowska Curie din Bucureşti) pentru afecţiuni la plămâni. Instanţa de fond a constatat că şi aceste afirmaţii sunt reale, chiar partea civilă D. arătând în declaraţia din data de 01.10.2021 că fiul său ar fi răcit la plămâni în anul 2010 şi a fost internat cu el în Bucureşti la Budimex

În baza acestor informaţii furnizate chiar de către mama minorului, inculpata a reţinut în anamneza minorului pneumonie cu insuficienţă respiratorie.

Instanţa de fond a reţinut că anamneza a fost corect stabilită de către inculpată chiar dacă aceasta cuprindea date incomplete. Astfel, inculpata a arătat că, după ce a intervenit decesul minorului, contrariată fiind, a efectuat personal unele investigaţii în urma cărora a aflat că minorul a fost internat la Budimex pentru alte afecţiuni şi, mai mult, ar fi fost internat în urmă cu aproximativ 6 ani chiar la Spitalul mun. Curtea de Argeş unde a fost tratat chiar de inculpată pentru bronhopneumonie acută şi anemie severă. Însă, aceste antecedente medicale ale minorului nu au fost comunicate medicului de gardă la momentul internării lui, în culpă fiind mama minorului şi nicidecum medicul care a depus diligenţele necesare stabilirii anamnezei.

În acest sens, instanţa de fond a reţinut declaraţiile persoanei vătămate D. din data de 24.07.2015 potrivit cărora ar fi povestit medicului de gardă doar de internarea de la Budimex pentru o răceală la plămâni. S-a constatat că aceste declaraţii au fost date la scurt timp după producerea evenimentului negativ, când memoria părţii civile nu era afectată de procesul psihic al uitării; de altfel, aceste declaraţii ale persoanei vătămate/parte civilă nu au fost schimbate în cursul procesului penal pentru a fi puse la îndoială.

În continuare, s-a reţinut că, după stabilirea anamnezei, pe baza informaţiilor furnizate de către mama minorului bolnav, medicul de gardă a iniţiat primele proceduri de verificare a minorului.

Astfel, a fost ascultat cu ajutorul stetoscopului în zona plămânilor constatându-se că nu semne ale unei afecţiuni la nivelul acestor organe. În continuare au fost efectuate investigaţii asupra inimii, abdomenului, gât, meninge. S-a constat că nu sunt semne că ar avea probleme cardiace, nici meningene, abdomenul era suplu, moale, dureros difuz şi avea puţin roşu în gât.

Instanţa de fond a constatat că şi aceste afirmaţii ale medicului inculpat au fost reale, mama minorului confirmând în declaraţia din data de 24.07.2015 că medicul de gardă a ascultat copilul, cu stetoscopul în zona toracelui, faţă şi spate după care l-a întins pe spate şi l-a palpat pe abdomen.

Ulterior acestor prime investigaţii, medicul de gardă, inculpata A., a stabilit diagnosticul iniţial de "gastroenterocolită acuta, SDA, colică abdominală" recomandând internarea minorului.

Cu privire la acest diagnostic la internare, instanţa a reţinut că majoritatea probelor administrate în dosar sunt de natură a demonstra că a fost corect stabilit.

Astfel, potrivit concluziilor cuprinse în raportul de constatare medico-legală (autopsie) nr. x întocmit de SML Argeş "diagnosticul la internare a fost corect stabilit, în concordanţă cu simptomatologia şi datele examenului clinic obiectiv, tabloul clinic iniţial fiind dominat de manifestări gastro-intestinale" .

Concluziile SML Argeş au fost preluate şi în cuprinsul Raportului de nouă expertiză medico-legală întocmit de INML în data de 21.10.2016 unde la pct. 7 din concluzii s-a reţinut că "diagnosticul la internarea în Spitalul Municipal Curtea de Argeş a fost corect".

Singura lucrare de specialitate care nuanţează aceste aspecte este opinia expertală medico-legală judiciară întocmită de expertul parte G. unde s-a reţinut că, "diagnosticul de la internarea în Spitalul Municipal Curtea de Argeş a fost incorect şi incomplet, fără a fi obiectivat prin investigaţii clinice interdisciplinare, examene de laborator şi imagistice" .

Aceste concluzii, în urma analizării lor, au fost considerate ca fiind nesusţinute ştiinţific de către Comisia Superioară Medico-Legală din cadrul INML Mina Minovici .

Date fiind aceste aspecte precum şi faptul că opinia dr. G. nu este susţinută de nici o altă probă administrată în cauză, instanţa a reţinut că diagnosticul la internare a fost corect stabilit. S)-a) confirmat, astfel, şi concluzia la care a ajuns procurorul de caz, potrivit căreia diagnosticul la internarea în spital a fost corect stabilit (Rechizitoriu, fila x, alin. (5).

Instanţa de fond a reţinut, însă, pe baza lucrărilor de specialitate întocmite în cauză că, ulterior stabilirii diagnosticului de internare, se impuneau a fi efectuate mai multe investigaţii care să permită confirmarea acestui diagnostic, o eventuală completare a sa cu alte afecţiuni descoperite sau după caz stabilirea diagnosticului real, în măsura în care cel iniţial a fost greşit stabilit.

Potrivit actului de sesizare a instanţei, investigaţiile paraclinice (investigaţii de laborator şi imagistice) dispuse şi neefectuate pe parcursul internării minorului F. la Spitalul Municipal Curtea de Argeş sunt următoarele: ecografie abdominală, radiografie abdominală pe gol, exudat faringian, examen urină, examen coproparazitologic, hemoleucogramă, coagulogramă, calcemie, uree, TGP, TGO şi VSH.

Tot în actul de sesizare s-a reţinut că, potrivit Protocolului general privind setul minim de analize obligatorii pentru pacienţii care se internează, pentru internările de lungă durată, pe secţia de pediatrie, în cazul diagnosticului de gastroenterocolite sunt obligatorii următoarele analize: hemoleucograma cu tablou sanguin, coprocultura.

Analizând înscrisul de la filele x d.u.p., instanţa de fond a reţinut că, într-adevăr investigaţiile minime necesare pentru gastro-enterită cu deshidratare în formă uşoară sau medie erau coprocultura, examen coproparazitologic, urină, homoleucogramă completă, ionograma.

Pe de altă parte, s-a constatat că medicul de gardă, inculpata A. a dispus un examen chirurgical care a fost efectuat în chiar seara internării de către dr. H..

În urma examinării s-a reţinut că pacientul minor nu are abdomen acut, nefiind o urgenţă chirurgicală. Acelaşi medic chirurg a recomandat ecografie abdominală şi radiografie (în acest sens au fost avute în vedere menţiunile din FOGC, filele x d.u.p. şi declaraţia martorei H., dosar instanţă).

Din cuprinsul FOGC a rezultat că medicul de gardă şi medicul chirurg au dispus, respectiv recomandat următoarele investigaţii: examen chirurgical, efectuat în data de 17.04, urocultura, coprocultura, ecografie abdominală şi radiografie abdominală pe gol, examen faringian, examen coproparazitologic, HLG "TGP,TGO,VSH, calcemie, uree.

Instanţa de fond a apreciat ca fiind relevant şi faptul că, în data de 18.04.2015, au fost recoltate probe de exudat faringian şi urină pentru un examen bacteriologic, iar probele de sânge şi ecografia abdominală au fost amânate pentru data de 20 aprilie 2015.

Cu privire la această amânare a efectuării unor investigaţii, din declaraţia inculpatei A. a rezultat, în esenţă, că efectuarea lor în chiar seara internării era imposibil de realizat în cadrul spitalului municipal Curtea de Argeş întrucât laboratoarele nu funcţionau în intervalul vineri, orele 16:00 - luni, orele 08:00 din lipsă de personal, iar starea pacientului nu reclama o urgenţă în efectuarea lor.

Instanţa de fond a reţinut că, în cuprinsul Protocolului general privind setul minim de analize obligatorii pentru pacienţii care se internează, sunt menţionate analizele care se impun a fi efectuate însă nu şi perioada de timp/de reacţie a medicului .

Din declaraţia martorului H. a rezultat că nu toate analizele solicitate trebuie efectuate în regim de urgenţă, unele dintre acestea putând fi amânate: "am recomandat efectuarea unei ecografii abdominale, însă la rece, adică nu era urgentă", "dacă aveam pacienţi cu abdomen acut, în momentele în care medicul care deservea ecograful nu era de serviciu, îi direcţionam către alt spital" .

S-a reţinut că aceste afirmaţii sunt susţinute de cele ale inculpatei A. potrivit cărora "ecografia eu am cerut-o, eu am consemnat-o în fişă; nu am apreciat-o însă ca urgentă; mai mult copilul a fost văzut de către dna. Dr. H. care, fiind şi doctor chirurg, dacă ar fi considerat urgentă această ecografie, ar fi făcut-o/dispus-o dânsa" .

Trecând peste faptul că ambii doctori au susţinut că au solicitat ecografia abdominală, instanţa de fond a reţinut unitatea de opinie, potrivit căreia această analiză nu era urgentă.

Instanţa de fond a apreciat că toate aceste aspecte, precum şi concluziile din majoritatea expertizelor întocmite în cauză, potrivit cărora cei doi inculpaţi sau doar unul dintre aceştia, în calitatea lor de medici, nu ar fi avut o atitudine medicală incorectă sau neadecvată cazului, sunt aspecte de natură a genera concluzia că anumite investigaţii medicale pot fi amânate în situaţia în care pacientul nu prezintă o urgenţă medicală.

Aşadar, pentru a se stabili dacă atitudinea celor doi medici de a amâna efectuarea unor investigaţii a fost sau nu corectă s-a apreciat necesar a se stabili dacă existau indicii cu privire la o urgenţă medicală.

Prioritar, instanţa de fond a subliniat că nu are cunoştinţele necesare şi nici competenţa în a distinge între cauzele cu un grad de urgenţă ridicat şi unul scăzut, astfel că a analizat cu prioritate concluziile şi opiniile exprimate de instituţiile abilitate, respectiv specialiştii cooptaţi ca experţi parte.

Astfel, în primul raport de expertiză întocmit în cauză, respectiv Raportul de constatare medico-legală (autopsie) s-a reţinut că diagnosticul clinic de internare (diagnostic de etapă) necesită efectuarea unor investigaţii complementare pentru realizarea unui diagnostic complet, investigaţii ce ar fi putut evidenţia şi alte suferinţe organo-sistemice. Din documentaţia medicală rezultă paraclinic determinarea glicemiei (17 aprilie) precum şi recoltarea de exudat faringian şi urină pentru examen bacteorologic (recoltat în 18 aprilie). De asemenea, s-a indicat coprocultura, ecografie abdominală, radiografie abdominală cu ocazia examenului chirurgical şi examen de urină, coproparazitologic, hemoleucograma, TGO, TGP, HSV, coagulograma, calcemie, uree (pentru 20.04.2015), examinări recomandate dar neefectuate/rezultate neconsemnate în FO clinică. (...) S-au constat deficienţe prin neefectuarea investigaţiilor paraclinice uzuale, absolut necesare atât pentru confirmarea şi paraclinic a diagnosticelor sus amintite, cât şi, implicit, completarea diagnosticelor de la internare cu celelalte afecţiuni evidenţiate ulterior, în vederea punerii în evidenţă a complexităţii afecţiunilor şi implicit a conduitei terapeutice şi măsurilor medicale de urgenţă care se impuneau.

În continuare, expertul SML Argeş a făcut trimitere la evoluţia stării de sănătate a bolnavului minor în data de 18.04.2015, în intervalul 17,00-17,35. S-a reţinut că, începând cu orele 17:00 s-a consemnat apariţia semnelor de insuficienţă cardio-respiratorie acută (cianoză periorală şi a extremităţilor, tahicardie ulterior, bradicardie, scăderea saturaţiei sanghine a O2, încărcare bronşică cu evoluţie rapid nefavorabilă şi stop cardio-respirator la ora 17:35) care impuneau o monitorizare a funcţiilor vitale şi un tratament de terapie intensivă de urgenţă.

Instanţa de fond a reţinut că raportul de expertiză are rolul de a sublinia conduita care s-ar fi impus a fi abordată începând cu orele 17:00 când ar fi apărut primele semne de insuficienţă cardio-respiratorie acută, însă nu lămureşte în ce măsura starea de sănătate a minorului, pe durata internării, dar anterior acestui moment, impunea sau nu o altă conduită decât cea abordată de inculpaţi.

Într-adevăr, la ultimul alineat s-a susţinut că, în condiţiile unor limitări tehnice de investigare, monitorizare şi, implicit, de tratament medical adecvat afecţiunilor, era necesară îndrumarea pacientului către o altă unitate medicală de rang superior cu alte posibilităţi de investigaţii şi tratament medical.

Însă, acelaşi expert a subliniat anterior că diagnosticul la internare a fost stabilit corect, după cum şi tratamentul recomandat a fost corect indicat.

Apreciind informaţiile primite prin acest prim raport de expertiză întocmit de SML Argeş ca fiind incomplete, instanţa a analilzat celelalte rapoarte întocmite în cauză.

Astfel, a reţinut că al doilea raport de expertiză întocmit în cauză a fost "Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din data de 21.10.2016" al Comisiei din cadrul INML Mina Minovici .

Analizând pct. vechiul Concluzii din considerentele acestui raport s-a constatat că sunt reţinute, în linii mari, concluziile raportului de expertiză întocmit de către SML Argeş.

În acest sens, s-a subliniat că, "evoluţia rapid nefavorabilă cu dezvoltarea insuficienţei cardio-respiratorii acute şi deces, corelat cu lipsa rezultatelor examinărilor de laborator recomandate şi a unor investigaţii de urgenţă nu a permis stabilirea unor diagnostice complementare ulterioare".

Instanţa de fond a reţinut că nu s-a lămurit de către Comisia din cadrul INML Mina Minovici dacă toate examinările de laborator recomandate aveau caracterul unor investigaţii de urgenţă, doar o parte dintre acestea sau nici una.

De asemenea, nu s-a expus niciun criteriu obiectiv care să permită o înţelegere a termenului "urgent", respectiv dacă există situaţii generate de starea de sănătate stabilă a pacientului care permit amânarea efectuării unor investigaţii şi situaţii care justifică urgentarea lor sau dacă, dimpotrivă, indiferent de starea pacientului anumite investigaţii sunt urgente şi altele nu.

Or, s-a apreciat că aceste aspecte sunt cele care interesează în mod special instanţa în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat în actul de sesizare, investigaţiile nu au fost ignorate de inculpaţi, ci doar s-a stabilit un termen mai îndelungat în vederea efectuării lor, respectiv după momentul la care a intervenit decesul.

Rămânând în sfera concluziilor expuse în raportul menţionat anterior, s-a constatat că, potrivit pct. 9 din dispozitiv (denumit tot Concluzii), există elemente medico-legale care pledează pentru o conduită medicală deficitară privind investigarea pacientului.

Aşadar, instanţa de fond a apreciat că pot fi primite concluziile finale, care sunt un rezumat al concluziilor anterioare, doar în completarea celor din considerente.

Or, în considerente au fost reţinute aceleaşi aspecte ca şi în Raportul SML, respectiv faptul că, ulterior orelor 17:00 (data 18.04.2015), se impunea o monitorizare a funcţiilor vitale şi un tratament de terapie intensivă de urgenţă iar, ulterior, faptul că, în condiţiile unor limitări tehnice de investigare, monitorizare şi implicit de tratament medical adecvat afecţiunilor, era necesară îndrumarea pacientului către o altă unitate medicală de rang superior cu alte posibilităţi de investigaţii şi tratament medical.

Instanţa de fond a reţinut că, în mod cert, cele două deficienţe privesc perioade de timp diferite, fiind greu de admis că un eventual transfer al pacientului, la o altă unitate, s-ar putea realiza în timpul acordării tratamentului de terapie intensivă de urgenţă.

În continuare, instanţa de fond a constatat că, în cuprinsul Suplimentului la raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din data de 21.08.2017, în răspunsul la primul obiectiv sunt identificate, exhaustiv, investigaţiile paraclinice dispuse şi neefectuate pe parcursul internării minorului, respectiv: ecografie abdominală, radiografie abdominală pe gol, examen urină, examen coprocultură, hemoleucograma, TGP, TGO şi VSH

Aceste investigaţii, în măsura în care erau efectuate, ar fi permis o imagine parţială asupra echilibrului biologic prezentat de pacient, dar suficientă pentru a permite medicului să decidă dacă va menţine pacientul în acea unitate medicală sau dimpotrivă va solicita transferul său într-o unitate de rang superior, cu posibilităţi de evaluare, echilibrare şi de terapie intensivă superioară, în considerentele faptului că dotarea şi echipa medicală din cadrul spitalului mun. Curtea de Argeş ar fi considerat cazul peste posibilităţile de investigaţii şi terapeutice disponibile.

Răspunsurile la obiectivul 2 (B, în raport) sunt însă cele care justifică într-o bună măsură urgenţa investigaţiilor.

Astfel, s-a reţinut că, deşi existau premisele unui dezechilibru hidroelectrolitic şi acido-bazic al pacientului (prin febră, scaune diaretice, vărsături alimentare), s-a solicitat efectuarea analizelor la sânge pentru a 3-a zi de la internare.

În continuare, au fost detaliate aspectele reţinute anterior stabilindu-se că simptomatologia clinică, respectiv febra, scaunele diaretice şi vărsăturile alimentare puteau determina un dezechilibru hidroelectrolitic şi acido-bazic şi impunea investigaţii paraclinice şi imagistică chiar de la momentul internării, iar în caz de imposibilitate de efectuare a acestor investigaţii, transferul pacientului la o unitate medicală de rang superior care avea posibilitatea de a le efectua.

Aşadar, investigaţiile paraclinice (sânge şi urină) şi cele imagistice (ecografie şi radiografie) erau impuse în regim de urgenţă tocmai de simptomatologia pacientului, respectiv de febra, scaunele diuretice şi vărsăturile alimentare, din considerentul că toate acestea au ca şi efect eliminarea de lichide din corp (apă, săruri, etc..) şi pot genera dezechilibre hidroelectrolitic şi/sau acido-bazic.

Ultima lucrare întocmită de către comisiile din cadrul INML Mina Minovici este Avizul nr. x/2018 din data de 03.10.2018 .

Potrivit acestui aviz, întocmit de Comisia Superioară medico-legală "nu sunt elemente obiective care să ne permită să afirmăm că asistenţa medicală acordată la Spitalul Curtea de Argeş a fost neadecvată".

Astfel cum a remarcat şi procurorul de caz, aceste afirmaţii nu au fost motivate, susţinute în mod ştiinţific.

S-a reţinut anterior că simptomatologia pacientului putea determina un dezechilibru hidroelectrolitic şi acido-bazic şi impunea investigaţii paraclinice şi imagistică chiar de la momentul internării. Asemenea concluzii ale unei Comisii din cadrul INML Mina Minovici au fost înlăturate de către Comisia Superioară din cadrul aceleiaşi autorităţi fără însă a se specifica dacă sunt sau nu eronate şi fără a se fundamenta această opinie.

În cursul urmăririi penale s-a solicitat motivarea acestui punct de vedere, iar la data de 29.05.2019 au fost comunicate prin avizul x/2018 unele lămuriri. În ceea ce priveşte asistenţa medicală acordată de inculpaţi s-a reţinut doar că nu se pot face aprecieri certe cu privire la aportul rezultatelor investigaţiilor paraclinice asupra evoluţiei pacientului.

Instanţa de fond, apreciind că aceste din urmă lămuriri vizează în special legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată şi mai puţin aspectele care ţin de elementul material, a revenit cu adresă la Comisia Superioară solicitând completarea motivării avizului iniţial.

În data de 01.08.2022, s-a primit la dosar răspunsul Comisiei Superioare din cadrul INML Mina Minovici .

Potrivit acestui aviz, analizele de laborator ar fi putut aduce date suplimentare, fiind în măsură a dovedi prezenţa unui simptom inflamator sau a deshidratării.

Aceste lămuriri tind mai degrabă a susţine opiniile exprimate în Suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din data de 21.08.2017 potrivit cărora simptomatologia pacientului impunea, încă de la internare, efectuarea investigaţiilor paraclinice şi imagistice.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că, din analiza lucrărilor întocmite de experţii parte, sunt desprinse următoarele aspecte:

În raportul întocmit de către dr. G. s-a reţinut că, având în vedere bogatul istoric al patologiei pulmonare cu potenţial de acutizare şi riscul de afectare cardiacă, minorul a fost insuficient investigat, incomplet, incorect şi greşit diagnosticat .

Instanţa de fond a observat anterior că, din bogatul istoric al patologiei pulmonare cu potenţial de acutizare doar unele aspecte au fost aduse la cunoştinţă de către aparţinător medicului de gardă, respectiv acea internare la Budimex însă, şi cu privire la această internare nu s-a comunicat diagnosticul corect.

Incompleta investigare a minorului a fost reţinută şi în celelalte rapoarte de expertiză, iar în ceea ce priveşte greşita diagnosticare, s-a apreciat că nu pot fi reţinute concluziile expertului întrucât acestea nu se coroborează cu alte probe din dosar.

S-a mai reţinut că prezenţa unei saturaţii în oxigen a sângelui arterial (de 92% faţă de normal 100%) şi tahicardia, impunea extinderea investigaţiilor şi începerea de urgenţă a unui tratament de prevenire a decompresării cardio-pulmonare.

Instanţa de fond a constatat că, în cuprinsul Avizului Comisiei Superioare Medico-Legală din cadrul INML Mina Minovici din data de 01.08.2022 s-a reţinut că, din punct de vedere clinic, hipoxia se stabileşte la valori mai mici de 90%, dar răsunetul clinic semnificativ apare la valori mult mai mici.

În acelaşi sens sunt şi explicaţiile formulate de prof. dr. I. în cuprinsul Referatului privind asistenţa medicală a copilului F. .

Contraargumentele aduse de către Comisia Superioară care se coroborează şi cu opiniile altor experţi în domeniu au determinat instanţa să înlăture şi aceste aspecte semnalate de expertul parte.

În cuprinsul rapoartelor denumite "Opinie expertală medico-legală" din data de 18.05.2017 şi 19.10.2017, ambele semnate de dr. J. s-a reţinut că, pe parcursul celor 21 de ore de internare a minorului, tratamentul a fost instituit în conformitate cu diagnosticul clinic stabilit.

În continuare, expertul a reţinut că medicul de gardă, după stabilirea diagnosticului de internare, a dispus efectuarea investigaţiilor pe care le-a considerat necesare, parte dintre acestea rămânând neefectuate/rezultate neconsemnate în FOCG .

Evoluţia pe parcursul zilei de 18.04.2015, începând cu orele 08:00 când dr. B. a preluat garda a fost favorabilă, fără elemente de agravare care să poată fi constatate de către medicul de gardă, asistentele medicale şi mama copilului şi care să impună investigaţii suplimentare din partea medicului de gardă, dr. B..

Expertul a concluzionat că atitudinea medicală a medicului B., nefiind medicul curant al copilului, ci medicul de gardă din ziua de 18.04.2015, a fost corectă şi adecvată cazului.

Instanţa de fond a apreciat că raportul nu este de natură a aduce lămuriri suplimentare. Astfel, deşi s-a făcut trimitere la faptul că au existat investigaţii neefectuate sau al căror rezultat nu a fost trecut în FOCG nu s-a explicat dacă aceste investigaţii aveau un caracter urgent, respectiv se impuneau a fi efectuate în raport de simptomatologia pacientului sau de starea sa de sănătate ori, dimpotrivă, puteau fi amânate.

Mai mult, expertul a omis a depune concluzii asupra conduitei medicului A., limitându-se a caracteriza doar conduita medicului B.. Însă, nici aceste caracterizări nu au fost fundamentate ştiinţific, subliniindu-se că, în calitatea sa de medic de gardă, dat fiind faptul că exista un alt medic curant, a efectuat un act medical corect.

Instanţa de fond a apreciat că dr. B. putea să ia act de simptomatologia minorului fie din explicaţiile medicului de gardă, la schimbul gărzii, fie din FOCG sau chiar direct de la mama pacientului care era internată cu acesta.

Tot din FOCG dr. B. putea să observe care investigaţii au fost dispuse şi care au rămas neefectuate, majoritatea investigaţiilor stabilite de medicul curant având inserată în dreptul lor data efectuării.

Luând act de simptomatologie şi de investigaţiile dispuse, şi dr. B. putea să constate dacă există investigaţii urgente care nu au fost efectuate şi, în respectarea interesului superior dat de viaţa pacientului, ar fi putut dispune efectuarea lor sau transferul de urgenţă al pacientului chiar dacă această ingerinţă a sa ar fi contravenit regulamentelor, ordinelor sau doar cutumei.

De altfel, instanţa a apreciat că această concluzie este susţinută şi de concluziile expuse în Referatul privind asistenţa medicală a copilului F. întocmit de prof. Dr. I., referat în care se arată că medicul de gardă A. nu l-a orientat pe bolnav spre un alt spital şi nici nu şi-a alertat echipa (laborator, radiologie) să-i vină în ajutor, fapt ce nu s-a întâmplat nici a doua zi de la internare, la predarea gărzii.

În continuare, instanţa a reţinut că, în Referatul de specialitate semnat de conf. Dr. K., expertul arată în cadrul concluziilor de la pct. 8 - 10 că investigaţiile necesare au fost recomandate în concordanţă cu simptomatologia şi diagnosticul stabilit la internare şi că tratamentul şi conduita medicală pe parcursul internării au fost corecte şi adecvate diagnosticului stabilit.

Deşi expertul a recunoscut că au fost stabilite investigaţii medicale, nu a făcut trimitere la cele neefectuate şi nu a stabilit dacă această neefectuare a unora dintre investigaţii răspunde tipicităţii unei conduite medicale corecte.

Aşadar, ăn lipsa unei opinii întemeiate ştiinţific, instanţa de fond a reţinut că nu poate primi fără rezerve concluziile expertului.

Analizând Referatul privind asistenţa medicală a copilului F. întocmit de prof. dr. I., instaţa a constatat concluzia potrivit căreia dr. A. şi apoi dr. B. au instituit un tratament în conformitate cu diagnosticul stabilit, fără a face investigaţii biologice, care se puteau face în data de 17.04.2015 prin solicitarea laboratorului de la domiciliu sau în 18.04.2015, având în vedere faptul că sâmbătă erau în serviciu la laborator nu mai puţin de 1 biolog, 1 chimist şi 2 asistente

Ceea ce aduce în plus această opinie medicală este faptul că, în data de 18.04.2015, o parte din analizele dispuse pentru data de 20.04.2015 puteau fi realizate. Sub aspectul oportunităţii lor, prof. dr. I. a arătat că, dacă sindromul acut de deshidratare nu a fost sever (severitatea sa nefiind specificată) şi starea clinică a fost bună, nu era necesar transferul într-o altă unitate spitalicească, dar explorările ce se puteau face în laboratorul local era indicat să fie făcute, indiferent de severitatea deshidratării.

Instanţa de fond a observat o concluzie asemănătoare celei expuse în Suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din data de 21.08.2017 potrivit căreia, sindromul acut de deshidratare generat de simptomatologia pacientului (febră, scaune diaretice, vărsături alimentare), indiferent de severitatea sa, solicita efectuarea investigaţiilor paraclinice.

În concluzie, dând eficienţă concluziilor expuse în cuprinsul Suplimentului la raportul de nouă expertiză medico-legală nr. x din data de 21.08.2017, întocmit de Comisia din cadrul INML Mina Minovici care, se coroborează în parte şi cu concluziile expuse de către prof. dr. I. în cuprinsul Referatului privind asistenţa medicală a copilului F., întocmit în data de 03.05.2016, instanţa a reţinut că inculpaţii A. şi B. în calitatea lor de medici primari pediatrici nu au respectat dispoziţiile legale care reglementează activitatea de pediatrie şi protocolul existent la nivelul spitalului în sensul că:

- nu au efectuat investigaţiile paraclinice (sânge şi urină) şi cele imagistice (ecografie şi radiografie) care erau impuse de simptomatologia minorului şi nici nu au solicitat transferul pacientului minor, la o altă unitate medicală de rang superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor imediată era imposibil de realizat în cadrul Spitalului mun. Curtea de Argeş.

Instanţa a reţinut că, prin expertizele menţionate anterior s-a imputat inculpatului B. şi faptul că, ulterior orelor 17:00 (data 18.04.2015), nu a dispus o monitorizare a funcţiilor vitale şi un tratament de terapie intensivă de urgenţă, însă aceste acte materiale nu au făcut însă obiectul trimiterii în judecată a inculpatului şi nu pot fi analizate în această fază procesuală înntrucât instanţa şi-ar depăşi limitele învestirii şi, mai mult, ar încălca dreptul la apărare al inculpatului.

Ca atare, instanţa de fond nu a cercetat dacă aceste inacţiuni caracterizează conduita inculpatului şi dacă acesta ar fi avut posibilitatea efectivă de a monitoriza funcţiile vitale sau de a aplica tratament de terapie intensivă de urgenţă.

În continuare, instanţa de fond a subliniat că inculpaţii A. şi B., în calitatea lor de medici primari pediatrici, nu au efectuat investigaţiile paraclinice (sânge şi urină) şi cele imagistice (ecografie şi radiografie) care erau impuse de simptomatologia minorului şi nici nu au solicitat transferul pacientului minor, la o altă unitate medicală de rang superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor imediată era imposibil de realizat în cadrul Spitalului mun. Curtea de Argeş, însă, nu orice conduită medicală comisivă sau omisivă neglijentă se transformă într-o infracţiune precum cea analizată în prezenta cauză, pentru antrenarea răspunderii penale fiind necesară dovedirea unui raport de cauzalitate între acţiunea/inacţiunea prestatorului de servicii medicale şi decesul pacientului.

Existenţa unui raport de cauzalitate nu trebuie înţeles ca fiind o relaţie de cauzalitate completă, fiind suficient ca respectiva conduită medicală deficitară să constituie o cauză concuratoare, condiţie sau circumstanţă care a condus la decesul pacientului.

Pentru a se stabili această legătură de cauzalitate este necesară întocmirea unui raport de expertiză medico-legală de către un serviciu sau institut de medicină legală prin care un expert medic legist sau o comisie medicală urmează să stabilească existenţa/inexistenţa unui raport de cauzalitate între decesul pacientului şi conduita medicală adoptată.

Astfel, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 1 din 20 ianuarie 2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală stabileşte că:

(1) Activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti, precum şi la cererea persoanelor interesate, în soluţionarea cauzelor penale, civile sau de altă natură, contribuind prin mijloace specifice, prevăzute de lege, la stabilirea adevărului.

(3) Instituţiile de medicină legală contribuie la realizarea cercetării ştiinţifice în domeniul medicinei legale şi la îmbunătăţirea asistenţei medicale, prin elaborarea de opinii ştiinţifice medico-legale în cazurile solicitate de organele sanitare.

În cauza de faţă, s-a dispus şi s-au întocmit: Raportul de constatare medico-legală de către SML Argeş (17.07.2015), Raport de nouă expertiză medico-legală de către Comisia din cadrul INML Mina Minovici (21.10.2016), Avizarea acestui raport (31.10.2016), Supliment la Raportul de nouă expertiză medico-legală de către Comisia din cadrul INML Mina Minovici (21.08.2017), Avizarea acestui raport (11.09.2017), Avizul nr. x/2018 din 03.10.2018 al Comisiei superioare Medico-Legală din cadrul INML Mina Minovici, Avizul nr. x/2018 din 29.05.2019 al Comisiei superioare Medico-Legală din cadrul INML Mina Minovici şi Avizul nr. x/2018 din 01.08.2022 al Comisiei superioare Medico-Legală din cadrul INML Mina Minovici.

De asemenea, au mai fost întocmite la cererea părţilor sau de către terţi (Colegiul Medicilor) alte lucrări în care sunt expuse opiniile unor specialişti din domeniul medical.

În toate aceste lucrări de specialitate au fost analizate într-un mod mai amănunţit sau, după caz, mai sumar care au fost cauzele decesului minorului F. care a fost conduita medicilor care l-au supravegheat pe minor pe durata internării acestuia în Spitalul mun. Curtea de Argeş şi dacă există vreo legătură între actul medical exercitat de către inculpaţii din prezenta cauză şi decesul minorului.

Pentru a stabili existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunile/inacţiunile inculpaţilor şi decesul pacientului instanţa de fond a apreciat că este necesar a se stabili, cu prioritate, cauza decesului iar, ulterior, a se stabili dacă actul medical exercitat de către cei doi medici a concurat la acest efect în vreun fel sau nu.

Potrivit Raportului de constatare medico-legală emis de către SML Argeş, moartea s-a produs prin disfuncţie organică multiplă, consecinţa unei infecţii virale acute cu determinări pluriviscerale (meningeale, cardiace, pulmonare, gastro-intestinale) şi răspuns inflamator sistemic cu evoluţie rapid nefavorabilă particulară (necroză corticosuprarenaliana de tip sdr. Waterhouse-Friederichsen) survenit la o persoană cu deficienţă imună.

Având în vedere rezultatul examenului histo-patologic care a evidenţiat prezenţa unor leziuni pulmonare specifice infecţiei cu citomegalovirus (celule cu morfologie particulară în "ochi de bufniţă") şi infiltrate limfomonocitare pluriorganice s-a apreciat că infecţia sistemică a avut ca etiologie virusul citomegalic.

S-a mai reţinut că, din datele clinice prezentate a rezultat că minorul a prezentat în antecedente multiple episoade infecţioase (predominant infecţii ale căilor respiratorii superioare şi pulmonare) care, coroborat cu etiologia infecţioasă histo-patologic, obiectivează un deficit imunologic preexistent.

În cuprinsul raportului de nouă expertiză medico-legală întocmit de către Comisia din cadrul INML Mina Minovici s-a reţinut că, cel mai probabil, cauza medicală a morţii a fost insuficienţa organică multiplă, survenită în condiţiile evoluţiei unei gastro-enterite cronice nespecifice acutizate cu arii erozive, pe fond de bronşiolită cronică reziduală focală, nespecifică, posibil în condiţiile unui deficit imunologic preexistent.

Potrivit Suplimentului la Raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de către Comisia din cadrul INML Mina Minovici, cauza medicală a morţii a fost insuficienţa organică multiplă, survenită în condiţiile evoluţiei unei gastro-enterite cronice nespecifice acutizate cu arii erozive, pe fond de bronşiolită cronică reziduală focală, nespecifică, posibil în condiţiile unui deficit imunologic preexistent.

Dată fiind existenţa unor contradicţii în rapoartele menţionate anterior, procurorul de caz a sesizat Comisia Superioară din cadrul INML Mina Minovici . Lucrarea a fost înregistrată la INML Mina Minovici sub nr. x/2018.

În scopul soluţionării cererii, Comisia Superioară din cadrul INML Mina Minovici a solicitat Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti să stabilească diagnosticul histopatologic consecutiv efectuării autopsiei numitului F..

Instanţa a reţinut că unitatea sesizată - Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti - a răspuns acestei solicitări arătând că diagnosticul a fost elaborat prin examinarea fragmentelor de organe recoltate (50 cupe histologice şi 25 blocuri aferente cu nr. x; lamele histopatologice primite sunt colorate: 25 hematoxilină-eozina(HE) şi 25 van Gieson (vG) .

În urma analizării fragmentelor de organe recoltate s-a stabilit că diagnosticul a fost: pancreatită hemoragică favorizată de o infecţie virală care s-a acutizat digestiv la debutul actualului episod patologic pe fondul unei scăderi a rezistenţei organismului (modificările din sistemul limfo-ganglionar apendicular şi de la baza cavumului)

După primirea acestei lucrări, Comisia superioară a emis avizul x/2018 din data de 03.10.2018 în care a susţinut că moartea s-a produs prin insuficienţă multiplă organico-sistemică pe fondul stării septice consecutivă unei infecţii virale cu multiple diseminări: cerebrale, pulmonare, cardiace, în sfera tubului digestiv - cu pancreatită acută necrotico-hemoragică.

Aşadar, la data de 03.10.2018 a fost evidenţiată pentru prima dată pancreatita ca fiind unul dintre elementele tanatogeneratoare (cauză a decesului).

Instanţa de fond a observat că prima dată când s-a pus în evidenţă afecţiunea pancreatică a fost în data de 17.07.2015, când medicul specialist legist care a întocmit Raportul de autopsie a constatat la nivelul pancreasului zone de necroză şi hemoragie a pancreasului; acest medic nu a identificat însă pancreatita acută necrotico-hemoragică ca şi cauză determinantă în intervenţia decesului .

Ulterior însă, urmare a faptului că procurorul de caz a sesizat Comisia Superioară din cadrul INML Mina Minovici, cercetările cu privire la cauza/cauzele care au generat decesul minorului au fost reluate.

Pentru a răspunde acestor solicitări, la data de 23.08.2018, prin adresa nr. x/2018, Comisia Superioară din cadrul INML Mina Minovici a sesizat Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti cu solicitarea de a se stabili diagnosticul histopatologic consecutiv efectuării autopsiei numitului F..

Urmare acestei adrese, unitatea sesizată a desemnat-o pe dna. prof. dr. L. care, la data de 29.08.2018, a întocmit un raport elaborat cu privire la afecţiunile pe care le prezenta minorul la momentul intervenţiei decesului, identificând în acelaşi timp şi cauza decesului, respectiv "pancreatita hemoragică favorizată de o infecţie virală care s-a acutizat digestiv la debutul actualului episod patologic, pe fondul unei scăderi a rezistenţei organismului".

Aşadar, contrar celor afirmate de către persoanele vătămate, afecţiunea pancreatică a fost pusă în evidenţă la scurt timp după intervenţia decesului, prin chiar raportul de autopsie dar, recunoscută ca şi cauză principală a intervenţiei decesului abia la data de 29.08.2018 prin raportul întocmit de prof. dr. L..

Acest diagnostic a fost valorificat, de altfel, de către Comisia superioară, încă din primul Aviz (cel din data de 03.10.2018), însă fără a dezvolta aspectele semnalate de prof. dr. L., fapt care a generat unele suspiciuni pentru procurorul de caz.

Instanţa de fond a reţinut că a valorificat acest diagnostic stabilit de către prof. dr. L. din următoarele considerente:

Specialistul care a stabilit acest diagnostic de pancreatită hemoragică şi-a axat concluziile pe rezultatele obţinute în urma examinării fragmentelor de organe recoltate de la minor. A existat, aşadar, o examinare directă a unor fragmente de organe nu doar a concluziilor la care au ajuns anterior alţi specialişti şi/sau a planşelor fotografice (examinare indirectă).

Competenţele profesionale ale specialistului nu pot fi puse la îndoială, acesta având nu doar calitatea de angajat într-una dintre cele mai prestigioase unităţi medicale din România (Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti), ci şi pe aceea de Şef Disciplină Anatomie Patologică în cadrul UMF "Carol Davila" Bucureşti.

Nu există niciun indiciu în sensul că cercetările efectuate de către prof. dr. L. ar fi putut fi afectate, specialistul făcând parte dintr-o unitate medicală neimplicată în eveniment şi având la îndemână nu doar cunoştinţe teoretice (profesor universitar) şi practice (persoană care profesează într-o unitate medicală de elită), ci şi tehnica realizării unor examinări corespunzătoare.

Rezultatul la care a ajuns specialistul nu este contrar celui stabilit prin raportul de autopsie ci dimpotrivă, există concordanţă, cu menţiunea că medicul legist nu a acordat acestei afecţiuni caracter determinant în intervenţia decesului.

Fiind reţinută cauza care a generat intervenţia decesului, instanţa de fond şi-a axat cercetările asupra posibilităţilor efective ale medicilor de prevenire a urmării imediate, respectiv dacă inculpaţii ar fi putut să facă ceva care să permită cel puţin ameliorarea stării de sănătate a pacientului minor.

Aşa cum s-a arătat anterior, Comisia Superioară din cadrul INML Mina Minovici nu a motivat cele două avize date în cursul urmăririi penale, respectiv cel din data de 03.10.2018 şi 29.05.2019 fapt care a determinat procurorul de caz să solicite instanţei, în temeiul jurisprudenţei CEDO, înlăturarea din probatoriu a acestora.

Ulterior însă, în cursul cercetării judecătoreşti, Comisia Superioară a emis un nou aviz, respectiv cel din data de 01.08.2022 care, în fapt, reprezintă o completare a avizelor iniţiale.

În acest din urmă aviz, aceeaşi Comisie Superioară detailează consecinţele acestui diagnostic reţinând: "se confirmă existenţa unei tanatogeneze diferite faţă de cea prezentată în cadrul raportului de nouă expertiză medico-legală, în sensul existenţei unei cauze iniţiale de deces diferite (pancreatită acută necrotico-hemoragică în cadrul avizelor E1 versus gastroenteritei cronice nespecifice acutizate în cadrul Raportului de nouă expertiză medico-legală nr. x/2016)".

În continuare s-a arătat că "nediagnosticarea acestei afecţiuni a fost cauzată de caracterul nespecific al simptomatologiei (nu existau elemente patognomonice pentru o afecţiune pancreatică acută)". În lipsa acestor elemente patognomonice care ar fi putut trăda afecţiunea pancreatică acută, Comisia Superioară a apreciat că diagnosticele prezumtive stabilite la internarea minorului în Spitalul mun. Curtea de Argeş au fost în concordanţă cu simptomatologică clinică care sugera mai degrabă o gastroenterită şi care a fost la rândul său confirmată de examenul histopatologic.

Analizând lucrarea întocmită de prof. dr. L. s-a constatat că, într-adevăr, examenul histopatologic a confirmat existenţa unei gastro-enterite cronice nespecifică, acutizată cu arii erozive (pct. 10, dosar instanţă, vol. II).

Comisia a susţinut, în continuare, că, dat fiind caracterul cronic acutizat al acestei gastro-enterite, cel mai probabil pacientul prezenta la momentul internării o gastro-enterită cronică care s-a acutizat în urma şocului generat de apariţia afecţiunii pancreatice; simptomatologia acestei gastro-enterite acutizată mascând simptomatologia pancreatică.

Instanţa de fond a reţinut, pe baza menţiunilor cuprinse în Ghidul de practică medicală pentru specialitatea gastroenterologie, că simptomele generate de gastro-enterită sunt durerea epigastrică (durere în coşul pieptului) şi vărsături şi care erau prezente la pacientul minor, iar simptomele specifice pancreatitei acute sunt dureri în etajul abdominal superior .

S-a constatat, aşadar, că simptomele specifice gastro-enteritei şi cele specifice pancreatitei acute sunt asemănătoare, putând fi mascate unele de către celelalte.

În avizul Comisiei Superioare din cadrul INML Mina Minovici s-au mai reţinut următoarele: "Analizele de laborator care ar fi trebuit să fie efectuate în cadrul unităţii sanitare ante menţionate, deşi ele ar fi putut aduce date suplimentare, fiind în măsură a dovedi prezenţa unui sindrom inflamator sau a deshidratării, aceste elemente nu ar fi fost suficiente pentru a stabili diagnosticul iniţial tanatogenerator, ci doar consecinţele acestuia, care erau evident clinic".

Altfel spus, prin avizul Comisie Superioare din cadrul INML s-a arătat că investigaţiile paraclinice (sânge şi urină), în măsura în care ar fi fost efectuate, nu ar fi putut conduce la identificarea diagnosticului real, mai precis al afecţiunii care a generat decesul, respectiv pancreatita acută necrotico-hemoragică.

Revenind asupra Ghidului de practică medicală pentru specialitatea gastroenterologie, instanţa de fond a constatat că pentru afecţiunea menţionată anterior (pancreatita acută) sunt necesare unele investigaţii în vederea diagnosticării, dar nu şi cele privind investigaţiile paraclinice (sânge şi urină).

Ca atare, chiar dacă cei doi inculpaţi şi-au neglijat atribuţiile de serviciu şi nu au dispus efectuarea în regim de urgenţă a analizelor de laborator, aceste acţiuni sau mai degrabă inacţiuni nu prezintă legătură de cauzalitate cu urmarea imediată şi nu pot atrage antrenarea răspunderii penale ci, cel mult, a celei administrative.

Comisia superioară a mai subliniat că, pentru diagnosticarea pancreatitei acute ar fi fost necesară realizarea unor analize de laborator de specialitate - lipaza şi amilaza - care nu se lucrează în mod curent dacă nu sunt suspiciuni diagnostice pentru o pancreatită acută.

Potrivit Ghidului de practică medicală pentru specialitatea gastroenterologie, investigaţiile paraclinice recomandate sunt: lipaza, singura enzimă cu specificitate şi sensibilitate crescută pentru diagnosticul de pancreatită acută. În acelaşi ghid se arată că, actualmente se consideră că amilazemia şi amilazuria au sensibilitate şi specificitate redusă în diagnosticul pancreatitei acute.

În mod categoric, investigaţia cu lipază nu a fost efectuată în cadrul spitalului mun. Curtea de Argeş, nefiind de altfel efectuate investigaţii paraclinice anterior intervenţiei decesului.

Însă, potrivit celor expuse de către Comisia superioară, aceste investigaţii nu sunt unele curente ci dimpotrivă se dispun doar când există suspiciuni cu privire la existenţa pancreatitei acute.

În condiţiile în care Spitalul de Pediatrie Piteşti a confirmat, prin adresa din data de 28.09.2022, faptul că în această unitate nu se realiza investigaţia lipază în data în care a intervenit decesul minorului, instanţa a reţinut cele expuse de Comisia Superioară privind caracterul extraordinar al acestei investigaţii, fiind greu de presupus că o unitate medicală judeţeană, specializată în pediatrie, nu ar putea asigura investigaţiile ordinare.

Aşadar, investigaţiile cu lipază şi amilază (amilazemia şi amilazuria) se dispun obligatoriu dacă există suspiciuni cu privire la existenţa unei pancreatite acute, mai precis există un diagnostic primar în acest sens.

Însă, s-a reţinut că aceste aspecte nu au relevanţă sub aspectul identificării legăturii de cauzalitate, ci mai degrabă cu vinovăţia inculpaţilor.

Aşadar, instanţa de fond a constatat că, în lipsa acestor investigaţii, nu s-a putut detecta, în timp util, afecţiunea pancreatică şi, pe cale de consecinţă, nu au fost dispuse măsurilor de tratare acestei afecţiuni tanatogeneratoare

În atare condiţii, există legătură de cauzalitate între inacţiunea medicilor şi urmarea imediată.

În continuare, s-a constatat că, în cuprinsul avizului Comisiei Superioare din cadrul INML Mina Minovici s-a mai reţinut că, dintre explorările imagistice, ecografia abdominală ar fi putut aduce, teoretic, date care să sugereze un diagnostic de pancreatită acută dar, şi în acest caz, ar fi fost necesară o suspiciune diagnostică.

Anterior s-a reţinut că inculpaţii A. şi B., în calitatea lor de medici primari pediatrici, nu au respectat dispoziţiile legale care reglementează activitatea de pediatrie şi protocolul existent la nivelul spitalului în sensul că nu au efectuat investigaţiile imagistice (ecografie şi radiografie) care erau impuse de simptomatologia minorului şi nici nu au solicitat transferul pacientului minor la o altă unitate medicală de rang superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor imediată era imposibil de realizat în cadrul Spitalului mun. Curtea de Argeş.

S-a constatat, aşadar, că simptomatologia minorului şi diagnosticul primar stabilit la internare, respectiv gastro-enterita, impunea efectuarea unor investigaţiile imagistice (ecografie şi radiografie) şi care, cel puţin teoretic, ar fi putut pune în evidenţă şi pancreatita care a generat intervenţia decesului.

Ghidul de diagnostic şi management al pancreatitei acute (anexa nr. 18 din Ghidului de practică medicală pentru specialitatea gastroenterologie) recomandă efectuarea unei ecografii abdominale şi tomografie computerizată în scopul identificării pancreatitei acute.

În aceste condiţii în care inculpaţii aveau obligaţia de a efectua o ecografie abdominală pentru diagnosticul stabilit la internare, ecografie care ar fi putut releva, cel puţin teoretic, existenţa pancreatitei acute şi, implicit, ar fi putut genera abordarea unui plan de tratament, instanţa de fond a reţinut existenţa unei legături de cauzalitate şi între omisiunea de a efectua, în regim de urgenţă ecografia abdominală şi urmarea imediată.

Ca şi concluzie generală, în ceea ce priveşte elementele constitutive ale laturii obiective instanţa de fond a reţinut, pe de-o parte, următoarele:

a) existenţa elementului material al laturii obiective constând în aceea că inculpaţii A. şi B., în calitatea lor de medici primari pediatrici, nu au respectat dispoziţiile legale care reglementează activitatea de pediatrie şi protocolul existent la nivelul spitalului în sensul că nu au efectuat investigaţiile paraclinice (hemoleucogramă, coagulogramă, calcemie, uree, TGP, TGO şi VSH) şi nici nu au solicitat transferul pacientului minor, la o altă unitate medicală de rang superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor imediată era imposibil de realizat în cadrul Spitalului mun. Curtea de Argeş;

b) există urmarea imediată constând în decesul minorului;

c) lipsa legăturii de cauzalitate între elementul material descris anterior şi urmarea imediată.

Pe de altă parte, a reţinut:

a) existenţa elementului material al laturii obiective constând în aceea că, inculpaţii A. şi B. în calitatea lor de medici primari pediatrici nu au respectat dispoziţiile legale care reglementează activitatea de pediatrie şi protocolul existent la nivelul spitalului în sensul că nu au efectuat investigaţiile paraclinice (lipază şi/sau amilază) şi cele imagistice (ecografie) care erau impuse de simptomatologia minorului şi nici nu au solicitat transferul pacientului minor, la o altă unitate medicală de rag superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor imediată era imposibil de realizat în cadrul Spitalului mun. Curtea de Argeş.

b) există urmarea imediată constând în intervenţia decesului minorului

c) există legătură de cauzalitate între elementul material descris anterior şi urmarea imediată.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, instanţa de fond a subliniat că fapta ilicită este săvârşită din culpă în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (art. 16 alin. (4) din C. pen.).

În rechizitoriu nu s-a reţinut care formă a culpei este imputabilă celor doi inculpaţi medici.

Instanţa de fond, pentru a se stabili dacă există culpă, a pornit de la cauza care a generat decesul pacientului (diagnosticul final), verificând dacă aceasta a fost cunoscută sau nu medicilor, dacă ar fi putut fi prevăzut de medici sau nu, iar în caz afirmativ dacă acest diagnostic ar fi putut genera previziunea urmării imediate produse.

Astfel, s-a subliniat că decesul pacientului a fost generat de afecţiunea pancreatită acută necrotico-hemoragică.

În mod cert, inculpaţii nu au avut în vedere această afecţiune, fapt care rezultă din menţiunile cuprinse în Foaia de observaţie clinică generală (FOCG) şi în care s-a reţinut ca şi diagnostic la internare gastroenterocolită acută.

De asemenea, s-a constatat că nu există la dosar nicio probă şi nici indicii că cei doi inculpaţi ar fi avut chiar şi cea mai mica bănuială cu privire la existenţa unei alte afecţiuni decât cea diagnosticată la momentul internării, respectiv pancreatita acută.

În măsura în care ar fi existat minime bănuieli, supoziţii, în acest sens s-ar fi solicitat pe lângă analizele de sânge stabilite pentru data de 20.04.2015 şi investigaţia lipază, singura care potrivit Ghidului de practică medicală pentru specialitatea gastroenterologie şi opiniilor Comisiei Superioare din cadrul INML Mina Minovici ar fi putut aduce date certe cu privire la această afecţiune (amilază şi explorările imagistice putând aduce doar teoretic date care să sugereze un diagnostic de pancreatită acută).

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că nici ipoteza că medicii ar fi putut să prevadă că minorul ar fi avut şi alte afecţiuni decât cele diagnosticate la internare (nu neapărat pancreatita acută) şi care ar fi putut pune în pericol viaţa acestuia nu este susţinută de probe sau indicii. Expertizele medico-legale întocmite în cauză au reliefat faptul că diagnosticul iniţial a fost corect stabilit, în conformitate cu simptomatologia pacientului şi cu anamneza minorului stabilită pe baza informaţiilor primite de la aparţinătorul acestuia. Aceleaşi expertize au reliefat că şi tratamentul impus de către medical de gardă era conform afecţiunii diagnosticate la internare.

În concluzie, instanţa de fond a reţinut că inculpaţii nu au avut cunoştinţă de existenţa pancreatitei acute şi/sau a altei afecţiuni de natură a pune în pericol iminent viaţa minorului şi implicit nici de posibilele intervenţii a unor complicaţii generate de această afecţiune/afecţiuni.

În baza acestei concluzii instanţa a respins existenţa unei culpe cu prevedere care ar fi presupus ca medicii să cunoască existenţa acestei afecţiuni (sau a alteia) şi, cunoscând, au neglijat efectuarea de investigaţii suplimentare de natură a pune în evidenţă gravitatea ei, urgenţa intervenţiilor necesare şi, eventual, tratamentul care se impunea a fi dispus.

În continuare, instanţa de fond, în aprecierea culpei fără prevedere, a pornit de la criteriul obiectiv, adică prin raportare la comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează dând dovadă de grijă - prudenţă şi diligenţă - faţă de interesele societăţii şi ale semenilor săi. Acest criteriu se completează cu unele elemente sau circumstanţe obiective, externe, cum sunt: timpul şi locul în care s-a aflat făptuitorul; felul activităţilor în cursul cărora s-a săvârşit fapta prejudiciabilă. De asemenea, având în vedere că fapta a fost săvârşită în exerciţiul unei profesiuni, culpa s-a apreciat în funcţie de prudenţa şi diligenţa de care trebuia să dea dovadă profesionistul model, cu respectarea exigenţelor şi regulilor aplicabile profesiei respective, pentru evitarea producerii de consecinţe dăunătoare.

În cauză, inculpaţii, după stabilirea diagnosticului primar, la internare, au dispus măsuri de natură a trata afecţiunea identificată şi chiar unele investigaţii suplimentare în vederea identificării diagnosticului final.

Astfel, din probele administrate a rezultat că minorul a fost consultat, internat în unitatea medicală, supus unui examen chirurgical care a pus în evidenţă lipsa abdomenului acut, i-au fost administrate perfuzii cu antibiotic şi a fost supravegheat, dovadă fiind răspunsul medicului la apelul aparţinătorului, pe timp de noapte, când s-a procedat la verificarea saturaţiei de oxigen în sânge.

Aceste activităţi au fost desfăşurate apreciindu-se că minorul ar suferi de gastroenterocolită acută şi, probabil, ar fi fost suficiente pentru a trata această afecţiune. Aşadar, raportat la diagnosticul primar, stabilit la internarea în unitatea medicală, inculpaţii ar fi respectat exigenţele şi regulile aplicabile profesiunii respective, pentru evitarea producerii de consecinţe dăunătoare.

Factorul care a generat decesul, tanatogenerator, a fost o altă afecţiune, neidentificată de către cei doi inculpaţi.

În atare condiţii, instanţa de fond a analizat dacă inculpaţii trebuiau să identifice această afecţiune şi mai ales, dacă puteau să o identifice.

Din cele arătate de către aparţinătorii minorului şi inculpaţi deopotrivă, la internarea în unitatea medicală din Curtea de Argeş, F. prezenta dureri în zona abdominală şi vărsături. Aceste simptome sunt specifice atât gastro-enterocolitei acute cât şi pancreatitei acute.

Instanţa a reţinut că afecţiunile gastroenterite sunt mult mai des întâlnite decât cele pancreatice.

Mai mult, principalele cauze care generează pancreatita acută sunt litiaza biliară şi consumul de alcool. Dată fiind vârsta pacientului care excludea consumul de alcool, probabilitatea ca minorul să fi prezentat la momentul internării o gastroenterocolită era net superioară celei privind prezenta pancreatitei acute generate de litiaza biliară.

Însă, aceste date statistice nu sunt suficiente pentru a justifica o conduită medicală prin care este ignorat diagnosticul de pancreatită acută.

În continuare, instanţa a reţinut că, potrivit declaraţiei martorului H., minorul nu prezenta semne clinice pentru pancreatită acută.

Martorul, medic chirurg care a examina minorul în seara internării în spital, a arătat că acesta prezenta o durere abdominală difuză specifică gastro-enterocolitei şi nicidecum o durere "în bară" care caracterizează pancreatita acută. Mai mult, în cazul pancreatitei acute necrotice pacientul are vărsături în "zaţ de cafea" respectiv vărsături cu sânge roşu sau negru nedigerat ceea ce nu s-a observat la minor pe durata internării şi nici nu a fost reclamat de aparţinători că s-ar fi întâmplat anterior internării.

În condiţiile în care martorul H. era şi directorul unităţii medicale în care a intervenit decesul, instanţa de fond a coroborat declaraţiile acesteia cu celelalte probe şi a reţinut că niciuna dintre probele administrate în cauză nu este de natură a dovedi că cel puţin o parte din afirmaţii ar fi greşite.

Aşadar, simptomele prezentate de minor la internare nu erau de natură a genera o presupunere rezonabilă că minorul ar avea afecţiuni pancreatice.

S-a mai susţinut că, pe durata internării, minorului i s-ar fi înnegrit unghiile de la membrele superioare. Aceste aspecte au fost puse în evidenţă prin declaraţiile persoanelor vătămate C. şi D., dar negate de martorele M. şi N..

Având în vedere aspectele reţinute în cuprinsul Raportului de constatare medico-legală (autopsie) din data de 17.07.2015, respectiv că, în data de 18.04.2015, începând cu orele 17:00 apare şi cianoza periorală şi a extremităţilor, instanţa de fond nu a exclus faptul că această cianoză ar fi fost prezentă şi anterior.

Însă, acelaşi raport de autopsie a explicat faptul că această cianoză ar un semn de insuficienţă cardio-respiratorie acută, fără legătură directă cu pancreatita acută necrotico-hemoragică.

Medicul legist a identificat pancreatita necrotico-hemoragică, arătând că la nivelul pancreasului s-au regăsit zone de necroză şi hemoragie pancreatică. Aşadar, medicul legist avea toate elementele necesare pentru a lega cianoza de afecţiunea pancreatică, iar simplu fapt că nu a procedat în acest sens este de natură a demonstra că nu există o legătură directă între acestea.

În sfârşit, un alt indiciu adus în discuţie a fost starea de leşin pe care minorul ar fi încercat-o în noaptea în care s-a aflat internat în Spital.

Persoana vătămată D. a susţinut că minorul ar fi leşinat în braţele sale şi şi-a revenit după ce i-a dat cu apă pe faţă şi palme în timp ce martora O. a susţinut că nu ar fi existat un leşin, ci o stare de moleşeală a minorului care a fost ajutat de către mama sa şi martoră pentru a reveni în salon.

Instanţa de fond a reţinut că nu există nicio probă de natură a genera o legătură între pancreatita acută şi starea de leşin. Astfel, Ghidul de diagnostic şi management al pancreatitei acute (anexa nr. 18 din Ghidului de practică medicală pentru specialitatea gastroenterologie) enunţă ca şi simptom al afecţiunii durerea în etajul abdominal superior, iar lucrările ştiinţifice nu fac trimitere la o asemenea simptomatologie.

Concluzia care se desprinde este aceea că simptomatologia minorului, la internare, nu era de natură a genera suspiciuni cu privire la existenţa unei afecţiuni pancreatice.

Ca atare, medicii nu ar fi putut să prevadă existenţa afecţiunii pancreatice, simptomatologia acesteia fiind mascată de simptomatologia afecţiunii gastroenterite, fapt subliniat, de altfel, şi de către Comisia superioară din cadrul INML Mina Minovici în cuprinsul avizului din data de 01.08.2022: "diagnosticarea incompletă a minorului în sensul nestabilirii cauzei tanatogeneratoare nu poate fi imputabilă medicilor care l-au urmărit în cadrul Spitalului municipal Curtea de Argeş" .

În rezumatul celor expuse anterior, instanţa a reţinut că nu se poate stabili o culpă în sarcina medicilor, aceştia neputând, în raport de simptomatologia minorului şi anamneza stabilită prin informaţiile furnizate de aparţinători, să prevadă faptul că pacientul a dezvoltat o a doua afecţiune, de natură pancreatică.

În final, cu privire la fapta inculpaţilor A. şi B. care, în calitatea lor de medici primari pediatrici nu au respectat dispoziţiile legale care reglementează activitatea de pediatrie şi protocolul existent la nivelul spitalului în sensul că nu au efectuat investigaţiile paraclinice hemoleucogramă, coagulogramă, calcemie, uree, TGP, TGO şi VSH şi nici nu au solicitat transferul pacientului minor, la o altă unitate medicală de rang superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor imediată era imposibil de realizat în cadrul Spitalului mun. Curtea de Argeş, instanţa de fond a dispus achitarea, în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., reţinându-se faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale laturii obiective a infracţiunii de uciderea din culpă, prevăzută de art. art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Cu privire la fapta inculpaţilor A. şi B. care, în calitatea lor de medici primari pediatrici nu au respectat dispoziţiile legale care reglementează activitatea de pediatrie şi protocolul existent la nivelul spitalului în sensul că nu au efectuat investigaţiile paraclinice (lipază şi/sau amilază) şi cele imagistice (ecografie) care erau impuse de simptomatologia minorului şi nici nu au solicitat transferul pacientului minor la o altă unitate medicală de rang superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor imediată era imposibil de realizat în cadrul Spitalului mun. Curtea de Argeş s-a dispus achitarea, în temeiul art. 16 lit. b) teza II din C. proc. pen., reţinându-se că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a constatat că persoanele vătămate D. şi C. s-au constituit părţi civile la data de 25.03.2019 iar. ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti şi-au menţinut cererea de constituire ca parte civilă.

Tot în cursul cercetării judecătoreşti, inculpaţii, prin apărător, au susţinut intervenţia prescripţiei dreptului de a solicita daune morale şi materiale având în vedere că, de la momentul intervenţiei decesului şi până la momentul manifestării intenţiei de a obţine daune materiale şi morale ar fi trecut mai mult de 3 ani.

Potrivit art. 26 din C. proc. pen., (1) Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, când soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale. Soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei penale. (2) Disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor. (3) Probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile disjunse. (5) încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă.

Instanţa de fond a disjuns acţiunea civilă, apreciind că este necesară o analiză a intervenţiei prescripţiei care necesită o perioadă de timp mai îndelungată şi care ar putea depăşi data la care ar interveni prescripţie răspunderii penale. Chiar dacă soluţia ce va fi dispusă pe latura penală este una de achitare, instanţa va trebui să respecte dreptul celorlalte părţi în proces de a promova o cale de atac efectivă şi nu lipsită de orice fel de efecte.

Pe de altă parte, în situaţia în care instanţa va da eficienţă apărărilor părţilor vătămate conform cărora nu ar fi intervenit această prescripţie, este necesar a se stabili întrunirea elementelor constitutive ale răspunderii delictual civile.

Or, potrivit art. 28 din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Aşadar, chiar şi în cazul unei soluţii de achitare, instanţa civilă este obligată a analiza vinovăţia "civilă" a inculpaţilor, vinovăţia stabilită în acţiunea penală neputând fi valorificată. Mai mult, o eventuală soluţie de stabilire a vinovăţiei "civile" ar implica evaluarea prejudiciului, iar această procedură necesită o perioadă de timp mai îndelungată.

În concluzie, s-a dispus disjungerea şi formarea unui nou dosar având ca şi obiect acţiunea civilă disjunsă.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi părţile civile C. şi D..

Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş a solicitat admiterea apelului, înlăturarea soluţiei de achitare dispuse faţă de inculpaţi şi condamnarea acestora la pedeapsa închisorii cu executare, în condiţiile art. 91 din C. pen., apreciindu-se că probatoriul administrat în cauză a făcut dovada existenţei vinovăţiei inculpaţilor în modalitatea prevăzută de lege, aceştia făcându-se vinovaţi de modul superficial în care au gestionat situaţia medicală a victimei, respectiv faptul că investigarea insuficientă a pacientului a avut consecinţă lipsa punerii în evidenţă a complexităţii afecţiunilor şi, implicit, a instituirii unui tratament ineficient cu evoluţie nefavorabilă spre exitus, neluând nici măsurile necesare pentru îndrumare acestuia într-o locaţie medicală de rang superior dotată adecvat pentru investigare şi tratament efectiv.

Părţile civile D. şi C. au solicitat admiterea apelului, înlăturarea soluţiei de achitare dispuse faţă de inculpaţi şi condamnarea acestora la pedeapsa închisorii, apreciindu-se că probatoriul administrat în cauză a făcut dovada existenţei vinovăţiei inculpaţilor, în modalitatea prevăzută de lege, că există legătură de cauzalitate directă între fapta de a nu efectua analizele de sânge şi urină recomandate la internare şi decesul copilului F., ambii medici inculpaţii putând prevedea cu uşurinţă consecinţele conduitei lor neconforme cu standardele de bună practică medicală şi normele de conduită profesională, date fiind indiciile şi suspiciunile existente şi decelabile concret în starea de sănătate a minorului încă de la internare şi care s-a agravat vizibil pe perioada internării.

În ceea ce priveşte soluţia de disjungere a laturii penale de cea civilă, s-a apreciat că este nelegală, dat fiind faptul că este realizată direct prin sentinţă, nu printr-o încheiere, chestiune care, de altfel, nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Prin decizia penală nr. 611/A din data de 31 mai 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş şi de părţile civile C. şi D., împotriva sentinţei penale nr. 32 din data de 13.02.2023 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş în dosarul nr. x/2020, intimaţi-inculpaţi fiind A. şi B..

A desfiinţat, în parte, sentinţa şi rejudecând, a înlăturat soluţia de achitare dispusă în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a I-a şi a II-a, faţă de inculpaţii A. şi B..

A condamnat inculpata A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., i-a interzis inculpatei A. ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 65 din C. pen., i-a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare şi, în baza art. 92 din C. pen., a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, care curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a impus inculpatei, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d)să comunice schimbarea locului de muncă.

e)să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., a impus inculpatei să execute obligaţia de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a obligat inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, fie în cadrul Primăriei Mun. Curtea de Argeş, jud. Argeş, fie în cadrul instituţiilor pe care aceasta le gestionează din punct de vedere administrativ, instituţie ce va fi stabilită de către consilierul de probaţiune pe baza evaluării inculpatei, conform art. 51 alin. (1) raportat la art. 57 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a atras atenţia inculpatei A. asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzute de art. 96 alin. (1) şi (4) din C. pen., respectiv neîndeplinirea cu rea - credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori a obligaţiilor stabilite de instanţă sau săvârşirea din nou, în cursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni.

A condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., a interzis inculpatului B., ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare şi, în baza art. 92 din C. pen., a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, care curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a impus inculpatului, ca pe durata termenului de supraveghere, se respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d)să comunice schimbarea locului de muncă;

e)să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., a impus inculpatului să execute obligaţia de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a obligat inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, fie în cadrul Primăriei Mun. Curtea de Argeş, jud. Argeş, fie în cadrul instituţiilor pe care aceasta le gestionează din punct de vedere administrativ, instituţie ce va fi stabilită de către consilierul de probaţiune pe baza evaluării inculpatului, conform art. 51 alin. (1) raportat la art. 57 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului B. asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzute de art. 96 alin. (1) şi (4) din C. pen., respectiv neîndeplinirea cu rea - credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege ori a obligaţiilor stabilite de instanţă sau săvârşirea din nou, în cursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a obligat intimaţii-inculpaţi la câte 7.000 RON cheltuieli judiciare avansate de stat, din care câte 4.000 RON cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale.

În baza art. 276 din C. proc. pen., a obligat intimaţii-inculpaţi la câte 5.738,4 RON către cele două apelante-părţi civile reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul apărător, cheltuieli cu transport şi combustibil).

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu contravin prezentei decizii.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, în apel, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, examinând sentinţa apelată, în raport de apelurile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. şi în limitele impuse de art. 418 şi art. 419 din C. proc. pen., a constatat că apelurile sunt întemeiate.

Astfel, curtea de apel a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 din C. proc. pen., în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Din aceste text de lege rezultă că, pentru a se putea pronunţa condamnarea inculpatului, este necesar să existe probe care dovedesc vinovăţia inculpatului, neputându-se dispune condamnarea în baza unor presupuneri sau a unor prezumţii.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Examinând întregul material probator administrat în cauză, Curtea de Apel Piteşti a observat că prima instanţă nu a analizat în mod judicios mijloacele de probă administrate în cauză, reţinând în mod incomplet şi incorect situaţia de fapt, dispunând nelegal soluţia de achitare în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a I-a şi a II-a, pentru ambii inculpaţi.

Astfel, curtea de apel, realizând propria analiză a relevanţei, utilităţii şi pertinenţei probelor, a procedat la examinarea ansamblului probator administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, sens în care a notat că, la data de 20.04.2015, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş a fost înregistrată sub nr. x/2015 plângerea penală formulată de persoana vătămată C. prin care a învederat faptul că, în ziua de 18.04.2015, fiul persoanei vătămate, numitul F., în vârstă de 8 ani, a decedat în cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeş din cauza tratamentului medical necorespunzător acordat de către medici, prin rechizitoriul emis la data de 10.02.2020 în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş fiind trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii: A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

În fapt, s-a reţinut că, în data de 17.04.2015, în jurul orelor 19:30, minorul F. a fost adus de către părinţi la Unitatea Primiri Urgenţe din cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeş, întrucât acuza dureri abdominale acute, fiindu-i stabilit diagnosticul la internare "gastro-enterocolita acută AC, SDA, colica abd. (569)", iar ulterior minorul a rămas internat cu mama sa în cadrul acestei unităţi spitaliceşti până la data de 18.04.2015, când, în jurul orelor 18:00, a decedat.

Conform F.O.C.G. nr. 2544/2015 privind pe pacientul F., acesta a fost internat la data de 17.04.2015 - într-o zi de vineri, orele 21:13, de către dr. A., medic de gardă, context în care mama minorului, D. a precizat că, la momentul consultului, a adus la cunoştinţa dr. A. faptul că fiul ei a fost răcit la plămâni în anul 2010 şi că a fost tratat la un spital din mun. Bucureşti, iar ulterior, minorul a fost internat pe secţia pediatrie, fiindu-i administrat tratament prin perfuzie şi intravenos.

Aceste aspecte au fost confirmate de foaia de observaţie clinică generală cu nr. x/2015, în care la rubrica antecedente personale, fiziologice şi patologice, sunt consemnate următoarele:

"primul fiu, născut la 9 luni, 3700 gr, alimentat natural, vaccinurile efectuate, dezvoltare psihomotorie corespunzătoare etapelor de vârstă, APP varicelă la 6 ani, pneumopatie cu IRA 4 ani, spitalizat Budimex" .

Prin urmare, curtea de apel a reţinut că inculpaţii au luat la cunoştinţă, în seara zilei de 17.04.2015, respectiv în dimineaţa zilei de 18.04.2015, de antecedentele medicale ale pacientului în cauză.

După consultul pacientului de către medicul pediatru A., acesta a fost trimis pentru consult medicului chirurg H., de gardă în seara respectivă, care, conform declaraţiilor date, a confirmat că a făcut recomandări suplimentare, respectiv ecografie abdominală şi imagistică, pentru evaluarea clinică a tuturor organelor, respectiv stabilirea diagnosticului.

Conform actelor de la dosar, pe perioada de timp scursă între momentul internării şi intervenirii decesului minorului, atât investigaţiile medicale recomandate, cât şi rezultatele iniţiale sau suplimentare ce vizau analizele de sânge nu au fost efectuate, pe considerentul că laboratorul nu funcţiona în zilele nelucrătoare, iar doctorul ecografist şi specialiştii pentru laborator trebuiau solicitaţi de la domiciliu, nefăcându-se demersurile necesare pentru finalizarea acestor investigaţii în acel sfârşit de săptămână.

Investigaţiile paraclinice (investigaţii de laborator şi imagistice) dispuse şi neefectuate pe parcursul internării minorului F. la Spitalul Municipal Curtea de Argeş sunt următoarele: ecografie abdominală, radiografie abdominală pe gol, exudat faringian, examen urină, examen coproparazitologic, hemoleucogramă, coagulogramă, calcemie, uree, TGP, TGO şi VSH.

Instanţa de apel a precizat şi faptul că, în data de 18.04.2015, au fost recoltate probe de exudat faringian şi urină pentru un examen bacteriologic, însă aceste analize au fost efectiv efectuate în ziua de 20.04.2015, după decesul pacientului, aşa cum rezultă din buletinele de analize medicale ataşate la dosar .

Potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi, în timpul administrării celei de-a doua perfuzii, minorul a solicitat să meargă la toaletă, deplasarea către grupul sanitar realizându-se cu ajutorul mamei şi a unei infirmiere, iar D. -mama minorului - a susţinut că în momentul în care au ajuns în dreptul toaletei, minorul a leşinat şi l-a transportat înapoi în salon împreună cu infirmiera.

Aceste aspecte au fost confirmate parţial de depoziţiile personalului medical de serviciu, martorele P., N. şi O., care nu au confirmat starea de leşin a minorului, ci doar faptul că acesta a prezentat o stare de rău şi că se deplasa cu dificultate.

Persoana vătămată a mai învederat că, pe timpul nopţii, în timp ce îşi supraveghea copilul, a remarcat că unghiile degetelor inelar şi mijlociu de la mâna stângă s-au înnegrit, sens în care s-a deplasat la cabinetul dr. A., căreia i-a cerut să vină şi să-l examineze pe minor, iar la sosirea în salon, dr. A. a deschis geamurile salonului susţinând că e prea cald. Aspectele referitoare la schimbarea coloritului tegumentar şi manevra de deschidere a geamurilor au fost confirmate de declaraţiile martorelor N., Q., R. şi S., dar şi de M., aceasta din urmă fiind asistenta care a însoţit medicul în salon şi care a observat şi direct semnele de cianozare la mâna minorului.

După plecarea dr. A. starea de sănătate a minorului a continuat să fie proastă, iar acesta nu a dormit pe parcursul nopţii din cauza durerilor, S. declarând că minorul se văita şi se zvârcolea în pat de durere, în ziua de 18.04.2015 medicul curant de gardă fiind dr. B..

În cursul dimineţii de 18.04.2015, a fost efectuată vizita medicală de către dr. B., iar cu ocazia consultului, inculpatul a declarat că a constatat că minorul avea o stare de sănătate mediocră, era afebril, cu abdomenul suplu, echilibrat cardio-respirator .

B. a mai susţinut că nu a aflat de la dr. A. despre antecedentele medicale ale copilului şi că nu a discutat aceste aspecte cu mama acestuia, afirmând că antecedentele medicale sunt apanajul foii de observaţie şi a celui care o întocmeşte, dar pe parcursul audierii, inculpatul B. a declarat că, la vizita din 18.04.2015, a citit foaia de observaţie, constatând că pacientul avea inclusiv un consult chirurgical, cu menţiunea că, aşa cum s-a precizat anterior, în foaia de observaţie clinică generală cu nr. x/2015, la rubrica antecedente personale, fiziologice şi patologice, sunt consemnate următoarele:

"primul fiu, născut la 9 luni, 3700 gr, alimentat natural, vaccinurile efectuate, dezvoltare psihomotorie corespunzătoare etapelor de vârstă, APP varicelă la 6 ani, pneumopatie cu IRA 4 ani, spitalizat Budimex" . În acest context, curtea de apel a reţinut că, în cauză rezultă, în mod cert, că şi inculpatul B. a luat la cunoştinţă, în dimineaţa zilei de 18.04.2015, de antecedentele medicale ale pacientului în cauză.

Deoarece starea de sănătate a fiului ei a început să se deterioreze începând cu ora 14:00, mama minorului l-a căutat pe dr. B., pe care l-a găsit în jurul orelor 15:00, ocazie cu care i-a cerut să îl consulte pe minor şi să îl transfere la un alt spital, context în care medicul i-a comunicat că "'îl va evalua pe minor când vine la vizită şi că acesta nu poate fi transferat la altă unitate spitalicească", inculpatul relatând că de la vizita din cursul dimineţii şi până la ora 17:00 nu l-a mai văzut pe F., iar ulterior că, în jurul orelor 17:00 a constatat semne ce indicau o agravare a stării de sănătate a bolnavului, motiv pentru care a luat decizia de a solicita transferul acestuia la Spitalul de Pediatrie Piteşti.

Starea de sănătate a pacientului F. a continuat să se deterioreze şi a culminat la ora 17:35 cu instalarea stopului cardio-respirator, fiind necesare şi aplicate manevre de resuscitare, care nu au avut însă un rezultat pozitiv.

Solicitarea transferului nefinalizat a fost confirmată de medicul pediatru T., de gardă la Spitalul de Pediatrie din Piteşti, care personal s-a interesat telefonic de statusul pacientului pentru care se ceruse transferul, aflând în după-amiaza zilei de 18 aprilie că acesta nu se finalizase, deoarece minorul a decedat.

Minorul a decedat ca urmare a unei "insuficienţe multiple organo-sistemică pe fondul stării septice consecutivă unei infecţii virale cu multiple diseminări (cerebrale, pulmonare, cardiace, în sfera tubului digestiv-cu pancreatită acută necrotico-hemoragică) care a evoluat rapid şi nefavorabil cu mare probabilitate pe fondul unor deficienţe imunologice (multiple infecţii respiratorii intercurente)", aşa cum reiese din avizul Comisiei Superioară Medico-Legală, nr. x/2018, din data de 03.10.2018.

Faţă de cele ce preced, s-a mai reţinut că, prin ordonanţa I.P.J. Argeş cu nr. 208/P/2015 din 29.07.2015, s-a solicitat Spitalului Mun. Curtea de Argeş să predea organelor de cercetare penală regulamentele legale/protocoalele/procedurile de lucru/regulamentele emise de Ministerul Sănătăţii/D.S.P. Argeş/Spitalul mun. Curtea de Argeş pentru activităţile ce se desfăşoară în cadrul secţiei de pediatrie din cadrul Spitalului mun. Curtea de Argeş.

În acest context a fost pusă la dispoziţie copia Protocolului general privind setul minim de analize obligatorii pentru pacienţii care se internează. Conform acestui document, pentru internările de lungă durată, pe secţia de pediatrie, în cazul diagnosticului de gastroenterocolite, sunt obligatorii următoarele analize: hemoleucograma cu tablou sanguin, coprocultura .

La data de 30.12.2014, la nivelul secţiei de pediatrie a fost redactat documentul privind setul principal de analize uzuale stabilit prin protocol intern (hemoleucograma, coproparazitologic la copii peste 1 an, examen urină, VSH la copii peste 1 an, coprocultură la copii sub 1 an şi exudat faringian), document ce a fost aprobat de şeful secţiei, dr. B., fiind de remarcat că, în depoziţia dată, acesta a precizat că nu ştie de existenţa unui asemenea protocol, care impune un set principal de analize uzuale, apărarea fiind evident nesinceră, deoarece acest înscris poartă parafa şi semnătura inculpatului .

S-a constatat astfel că singurele investigaţii efectuate după internarea minorului au fost doar cele de exudat faringian şi urocultură, insuficiente pentru diagnosticarea corectă a pacientului F., iar rezultatul acestor investigaţii nu a fost cunoscut de inculpaţi până la data decesului minorului, întrucât probele prelevate au fost lucrate de laboratorul spitalului în ziua de 20.04.2015 .

Prin ordonanţa nr. 480962/20.04.2015 s-a dispus efectuarea în cauză a unei constatări medico-legale necropsice asupra cadavrului minorului F., unele dintre obiective fiind: dacă tehnica şi conduita medicală abordată de medicii curanţi au fost sau nu indicate şi corect aplicate potrivit simptomo-patologiei pacientului F.; dacă există greşeli de tehnică şi conduită medicală pe parcursul internării, în ce au constat acestea, cine le-a comis şi ce urmări au produs; dacă între greşelile de tehnică şi conduită medicală din perioada în care pacientul s-a aflat în cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeş şi decesul numitului F. există legătură de cauzalitate".

Prin raportul medico-legal al S.M.L. Argeş cu nr. x s-a concluzionat că "Diagnosticul la internare respectiv gastro-enterocolită acută. SDA Colica abdominală a fost corect stabilit numai pe baza simptomatologiei clinice, iar tratamentul recomandat afecţiunii in situaţia dată a fost corect indicat şi efectuat aşa cum rezultă din înscrisurile medicale, cu precizarea faptului că s-au constatat deficienţe prin neefectuarea investigaţiilor paraclinice uzuale, absolut necesare atât pentru confirmarea şi paraclinică a diagnosticelor sus amintite, cât şi implicit completarea diagnosticului de internare cu celelalte afecţiuni evidenţiate ulterior, în vederea punerii în evidenţă a complexităţii afecţiunilor şi, implicit, a conduitei terapeutice şi măsurilor medicale de urgenţă care se impuneau.

În evoluţia clinică din 18.04.2015 (începând cu orele 17:00) se consemnează apariţia semnelor de insuficientă cardio-respiratorie acută (cianoză periorală şi a extremităţilor, tahicardie ulterior, bradicardie, scăderea saturaţiei sangvine a 02, încărcare bronşică cu evoluţie rapid nefavorabilă şi stop cardio respirator la ora 17:35) care impuneau o monitorizare a funcţiilor vitale şi un tratament de terapie intensivă de urgenţă.

Având în vedere gravitatea şi extinderea leziunilor organo-sistemice obiectivate necropsic, în condiţiile unei reactivităţi particulare la un pacient imunodeprimat cu o evoluţie rapid nefavorabilă (inclusiv necroza suprarenală de tip W-F caracterizată prin evoluţie fulminantă spre deces) apreciem faptul că prognosticul privind ameliorarea şi implicit supravieţuirea pacientului erau rezervate chiar în condiţiile unui tratament de susţinere a funcţiilor vitale în condiţii de terapie intensivă.

In condiţiile unor limitări tehnice de investigare, monitorizare şi implicit de tratament medical adecvat afecţiunilor, apreciem că era necesară îndrumarea pacientului la o altă unitate medicală de rang superior cu alte posibilităţi de investigaţii şi tratament medical."

Prin ordonanţa nr. 208/P/2015 din 29.02.2016 s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale la I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti.

Prin raportul de expertiză medico-legală cu nr. x/2016 avizat de Comisia de Avizare şi Control cu avizul cu nr. x/2016, s-a concluzionat că:

"Diagnosticul la internarea în Spitalul Municipal Curtea de Argeş a fost corect, însă investigaţiile în acest spital au fost insuficiente pentru a stabili diagnosticul complet, singurele investigaţii efectuate după internare constând în examen microbiologic (exudat faringian şi urocultură), ambele recoltate la data de 18.04.2015.

Investigaţiile clinice şi paraclinice efectuate pe parcursul internării pacientului la Spitalul Municipal Curtea de Argeş au fost insuficiente pentru diagnosticarea corectă. Din datele studiate opinăm că există elemente medico-legale care pledează pentru o conduită medicală deficitară privind investigarea pacientului.

Investigarea insuficientă a pacientului a avut consecinţă lipsa punerii în evidentă a complexităţii afecţiunilor şi, implicit, instituirea unui tratament ineficient cu evoluţie nefavorabilă spre exitus.

Între investigarea insuficientă a pacientului (şi instituirea unui tratament ineficient) şi cauza medicală a decesului există legătură de cauzalitate, o investigare complexă şi instituirea în timp util a unui tratament eficient pe afecţiunile pacientului, teoretic, ar fi oferit acestuia şanse de supravieţuire.

În condiţiile unor limitări tehnice de investigare, monitorizare şi implicit de tratament medical adecvat afecţiunilor, apreciem că era necesară îndrumarea pacientului la o altă unitate medicală de rang superior cu alte posibilităţi de investigaţii şi tratament medical".

Prin raportul de nouă expertiză medico-legală supliment nr. x/2016 din 21.08.2017, avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă I.N.M.L. Bucureşti cu avizul nr. x/2016 din 11.09.2017, s-a concluzionat:

"Investigaţiile paraclinice dispuse şi neefectuate pe parcursul internării minorului F. la Spitalul Municipal Curtea de Argeş, sunt: ecografie abdominală; radiografie abdominală pe gol; examen urină; examen coprocultură; hemoleucogramă TGP, TGO, VSH.

Efectuarea acestor investigaţii încă de la internare ar fi permis o imagine parţială asupra echilibrului biologic prezentat de pacient la acel moment, o imagine parţială dar suficientă pentru a orienta, eventual către transferul pacientului într-o unitate medicală cu posibilităţi de evaluare, de echilibrare şi de terapie intensivă superioare, în condiţiile în care dotarea şi echipa medicală a Spitalului Municipal Curtea de Argeş ar fi considerat cazul peste posibilităţile de investigaţii şi terapeutice disponibile.

Evaluarea şi stabilirea diagnosticului unui pacient se face pe baza anamnezei amănunţite, examinării clinice complete, precum şi a investigaţiilor paraclinice biologice (sânge, urină) şi imagistice.

În cazul de faţă, în foaia de observaţie clinică la antecedentele personale patologice este menţionat:

"varicelă la 6 ani, pneumopatie cu IRA la 4 ani, spitalizat la Budimex", ceea ce dovedeşte că istoricul medical al copilului a fost cunoscut şi consemnat, cel puţin parţial.

Evaluarea corectă a unui pacient, aşa cum am mai precizat, nu se poate face doar în baza simptomatologiei clinice, iar în cazul de faţă, în urma examenului chirurgical, pentru stabilirea diagnosticului s-au solicitat investigaţii paraclinice constând în urocultură, coprocultură, ecografie abdominală şi radiografie abdominală pe gol.

În mod contrar algoritmului de evaluare, deşi existau premisele unui dezechilibru hidroeletrolitic şi acido-bazic al pacientului (prin febră, scaune diareice, vărsături alimentare), se solicită efectuarea analizelor de sânge pentru data de 20.04.2015 (adică la 3 zile de la internare).

Astfel, în lipsa rezultatelor investigaţiilor cerute de medicul chirurg, precum şi a analizelor de sânge şi urină, nu se putea face o evaluare corectă a pacientului doar în baza simptomatologiei clinice.

Având în vedere simptomatologia clinică (febră, vărsături alimentare, scaune diareice) ce putea determina dezechilibrul hidro-electrolitic şi acido-bazic, era necesară investigarea paraclinică (sânge şi urină) şi imagistică la momentul internării şi dacă aceasta nu era posibilă la acel moment, era necesară îndrumarea pacientului la o altă unitate medicală de rang superior cu alte posibilităţii de investigaţii şi tratament medical.

Nu se poate stabili o "tehnică şi conduită medicală" corectă unui pacient doar în baza simptomatologiei clinice atunci când această simptomatologie este susceptibilă de a determina consecinţe cu efect nefast asupra stării de sănătate (în cazul de fată dezechilibrul hidroelectrolitic şi acido-bazic).

Pentru stabilirea unui diagnostic corect era necesară efectuarea tuturor investigaţiilor necesare (biologic pe sânge şi urină, imagistice) pentru determinarea cauzelor ce au dus la apariţia simptomatologiei clinice cauza medicală a morţii a fost insuficienta organică multiplă survenită în condiţiile evoluţiei unei gastro-enterite cronice nespecifice acutizată, cu arii erozive pe fond de bronşiolită cronică reziduală focală, nespecifică, posibil în condiţiile unui deficit imunologic preexistent."

Comisia superioară medico-legală, prin avizul nr. x/03.10.2018, s-a pronunţat asupra lucrărilor medico-legale anterior menţionate, pe care le-a avizat, confirmând, în acest sens, concluziile raportului medico-legal al S.M.L. Argeş cu nr. x prin care s-au constatat deficienţe prin neefectuarea investigaţiilor paraclinice uzuale, absolut necesare atât pentru confirmarea şi completarea diagnosticului pacientului, pentru punerea în practică a conduitei terapeutice şi măsurilor medicale de urgenţă care se impuneau, precum şi faptul că era necesară îndrumarea pacientului la o altă unitate medicală de rang superior cu alte posibilităţi de investigaţii şi tratament medical .

Prin acelaşi aviz, Comisia Superioară medico-legală a confirmat concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală cu nr. x/2016 şi a suplimentului acestuia, respectiv că investigaţiile clinice şi paraclinice efectuate pe parcursul internării pacientului au fost insuficiente pentru diagnosticarea corectă a acestuia, că există elemente medico-legale care pledează pentru o conduită medicală deficitară privind investigarea pacientului, care a condus la lipsa punerii în evidenţă a complexităţii afecţiunilor şi, implicit, instituirea unui tratament ineficient cu evoluţie nefavorabilă spre exitus.

De asemenea, a fost confirmată concluzia raportului de nouă expertiză medico-legală anterior menţionat conform căreia "între investigarea insuficientă a pacientului (şi instituirea unui tratament ineficient) şi cauza medicală a decesului există legătură de cauzalitate, o investigare complexă şi instituirea în timp util a unui tratament eficient pe afecţiunile pacientului, teoretic, ar fi oferit acestuia şanse de supravieţuire."

Avizul comisiei superioare medico-legale certifică, totodată, faptul că, în condiţiile unor limitări tehnice de investigare, monitorizare şi implicit de tratament medical adecvat afecţiunilor, era necesară îndrumarea pacientului la o altă unitate medicală de rang superior cu alte posibilităţi de investigaţii şi tratament medical.

Prin acelaşi aviz, Comisia Superioară Medico-LegaIă, invocând opinia de specialitate şi reinterpretarea lamelor şi blocurilor histopatologice, a formulat concluzii proprii, apreciind că "nu sunt elemente obiective care să ne permită să afirmăm că asistenţa medicală acordată la Spitalul Curtea de Argeş a fost neadecvată".

Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş nr. 208/P/2015 din 23.01.2019, s-a solicitat Comisiei superioare Medico-Legale să pună la dispoziţie opinia de specialitate şi să comunice motivarea avizului său cu nr. x/2018.

Prin adresa cu nr. x din 08.02.2019, Comisia Superioară Medico-Legală a înaintat documentul solicitat, învederând că motivarea avizului a fost îndeplinită prin explicarea cauzelor medicale ale decesului, evoluţia supra-acută, contradicţiile semnalate şi motivarea probabilă a acestora .

Potrivit referatului din data de 06.07.2018, dr. U. a indicat că tratamentul medical a fost corect indicat şi efectuat, cu precizarea că investigaţiile medicale-probele paraclinice au fost incomplete şi că acestea nu ar fi adus date noi cu valoare pentru terapie, apreciind în final că atitudinea celor doi medici a fost corectă .

Prin adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş din 15.03.2019 s-a solicitat Comisiei Superioare Medico-Legale să clarifice concluziile avizului cu nr. x/03.10.2018, motiv pentru care a fost emis avizul cu nr. x din 29.05.2019, prin care comisia şi-a menţinut avizul anterior. Comisia Superioară Medico-Legală nu a motivat însă, punctual, concluzia sa anterioară conform căreia:

"asistenţa medicală acordată la Spitalul Curtea de Argeş a fost adecvată" şi nici nu a răspuns la toate întrebările ce i-au fost adresate.

Cu toate acestea, din adresa nr. x din 29.05.2019 a Comisiei Superioare Medico-Legale, reiese că reputaţii medici legişti care alcătuiesc comisia nu au reluat concluzia anterioară, prin care au afirmat că "nu sunt elemente obiective care să ne permită să afirmăm că asistenţa medicală acordată la Spitalul Curtea de Argeş a fost neadecvată".

În schimb, comisia a precizat că pe parcursul internării diagnosticul stabilit clinic ar fi putut fi completat cu rezultatele investigaţiilor paraclinice (examen de urină, coprocultură şi analize de sânge etc.), care de altfel au fost recomandate şi unele efectuate, cu menţiunea că decesul a survenit rapid, înainte de obţinerea tuturor rezultatelor investigaţiilor . De asemenea, membrii comisiei au menţionat că nu pot face aprecieri certe cu privire la aportul rezultatelor investigaţiilor paraclinice neefectuate asupra evoluţiei pacientului.

În ciuda stăruinţelor organelor de urmărire penală, comisia nu a dorit să motiveze concluzia la care a ajuns în avizul x/03.10.2018, act medico-legal prin intermediul căruia medicii legişti au declamat:

"asistenţa medicală acordată la Spitalul Curtea de Argeş a fost adecvată".

Curtea de Apel a reţinut relevant şi rezultatul anchetei desfăşurată de Direcţia de Sănătate Publică Argeş, instituţie care la data de 22.04.2015 a sancţionat contravenţional Spitalul Municipal Curtea de Argeş pentru "neîndeplinirea măsurilor şi recomandărilor stabilite de persoanele împuternicite din cadrul D.S.P. Argeş (adresa ASP Argeş nr. 4899/30.08.2006)" .

Unitatea spitalicească a contestat sancţiunea aplicată, iar prin decizia nr. 3294/2016 din data de 02.11.2016, pronunţată în dosarul cu nr. x/2015, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a respins plângerea contravenţională, iar adresa anterior menţionată priveşte lista bolilor transmisibile care se pot interna şi trata şi în alte spitale/secţii decât secţiile de boli infecţioase.

D.S.P. Argeş a sancţionat contravenţional Spitalul Municipal Curtea de Argeş, deoarece reprezentanţii unităţii medicale au reţinut şi tratat minorul în acest spital pentru o afecţiune pentru care era obligatorie mutarea acestuia într-o altă unitate medicală, specializată în boli infecţioase, precizându-se că este evident că se impunea transferul, iar raţionamentul doctorului care a întocmit referatul este şi de data asta greşit. Gastroenterocolitele cu S.D.A. erau bineînţeles de competenţa acestui spital, însă, dacă inculpaţii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile şi ar fi efectuat investigaţii paraclinice în timp util minorului, ar fi constatat că acesta suferă de o afecţiune virală severă, care ar fi impus transferul într-o altă unitate medicală.

În consecinţă, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că, potrivit fişei postului de medic primar pediatru, dr. A. controlează întocmirea corectă şi completă a foilor de observaţie clinică şi urmăreşte stabilirea diagnosticului, aplicarea corectă a diagnosticului medicamentos şi a indicaţiilor terapeutice, foloseşte investigaţiile paraclinice efectuate ambulator, respectiv controlează şi răspunde de întreaga activitate de îngrijire a bolnavilor desfăşurată de personalul mediu, auxiliar şi elementar sanitar cu care lucrează .

A fost încheiat contractul de administrare a secţiei de pediatrie, a cărui valabilitate a fost prelungită succesiv, ultimul act adiţional având nr. 7469 din 29.10.2012, prin care valabilitatea contractului a fost prelungită până la data de 01.11.2015, contract potrivit căruia, dr. B. răspunde de calitatea serviciilor medicale prestate de personalul medico-sanitar din cadrul secţiei, supervizează conduita terapeutică, avizează tratamentul, prescrierea investigaţiilor paraclinice, a indicaţiilor operatorii şi programul operator pentru pacienţii internaţi în cadrul secţiei, hotărăşte oportunitatea continuării spitalizării în primele 24 ore de la internare, inculpatul B. deţinând la data comiterea faptei calitatea de medic primar pediatru, fiind Şeful secţiei Pediatrie a Spitalului Municipal Curtea de Argeş, iar inculpata A. avea calitatea de medic primar pediatru şi îşi desfăşura activitatea în cadrul aceleiaşi secţii.

Prin urmare, curtea de apel a concluzionat că ambii inculpaţi, în calitate de medici pediatri în cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeş, în exercitarea atribuţiilor de serviciu specifice funcţiilor deţinute, şi-au încălcat obligaţia de diligenţă, prin aceea că nu au efectuat investigaţii paraclinice, constatându-se efectiv că aceste investigaţii lipsesc cu desăvârşire, dar şi obligaţia de a îndruma pacientul la o altă unitate medicală de rang superior, cu alte posibilităţi de investigaţii şi tratament medical, în condiţiile unor limitări tehnice de investigare, monitorizare şi implicit de tratament medical adecvat afecţiunilor, în contextul în care starea pacientului s-a deteriorat vizibil de la o oră la alta, decesul survenind în aproximativ 18 ore de la internare.

Preliminar, s-a notat că misiunea fundamentală a activităţii profesionale a medicului este aceea de a prezerva în mod obiectiv, eficient şi nediscriminatoriu, viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a fiinţei umane, iar datorită specificului şi importanţei muncii pe care o implică, profesia de medic este una aparte, fundamentată pe o pregătire profesională solidă, susţinută şi consolidată în mod continuu. Alături de pregătirea profesională temeinică, profesia de medic implică şi har, pasiune şi multă dăruire pentru interesul şi binele fiinţei umane.

Dincolo de satisfacţii, împliniri şi bucurii, activitatea profesională a medicului are şi un grad crescut de responsabilitate. Din punct de vedere juridic, răspunderea medicului pentru actul medical îndeplinit poate îmbracă forme diferite, putându-se prezenta ca răspundere disciplinara, răspundere civilă sau răspundere penală.

Pe de altă parte, potrivit studiilor şi statisticilor de actualitate, malpraxisul medical a ajuns să reprezinte o adevărată problemă de sănătate publică, iar societatea trebuie să fie conştientă de responsabilitatea pe care o are pentru găsirea unor soluţii echitabile de compensare a pacienţilor prejudiciaţi de un act medical, impunându-se intervenţia promptă a autorităţilor pentru stoparea acestui fenomen.

Astfel, instanţa de apel a analizat temeiul antrenării răspunderii penale, respectiv condiţiile în care poate fi angajată răspunderea penală a celor doi medici pentru fapte îndeplinite în exercitarea atribuţiilor profesionale şi consecinţele tragerii la răspundere penală, cu trimitere punctuală la specificul prezentei cauze.

Instanţa de apel a reţinut că, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) din C. pen., trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: să existe o conduită comisivă/omisivă ce a avut ca urmare decesul unei persoane; fapta să fie comisă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul sau pentru efectuarea unei profesii, meserii sau altei activităţi; fapta să fie săvârşită din culpă.

Cu toate acestea, nu orice conduită medicală comisivă sau omisivă neglijentă se transformă într-o infracţiune precum cea amintită, pentru asta fiind necesară dovedirea unui raport de cauzalitate între acţiunea/inacţiunea prestatorului de servicii medicale şi decesul pacientului, iar existenţa unui raport de cauzalitate nu trebuie însă înţeles ca fiind o relaţie de cauzalitate completă fiind suficient ca respectiva conduită medicală deficitară să constituie o cauză concuratoare, condiţie sau circumstanţă care a condus la decesul pacientului.

În acest sens, s-a avut în vedere raportul de expertiză medico-legală prin care un expert medic legist sau o comisie medicală a stabilit existenţa/inexistenţa unui raport de cauzalitate între decesul pacientului şi conduita medicală adoptată, fiind important de subliniat că raportul de expertiză trebuie să îndeplinească unele standarde legale şi ştiinţifice, mai precis, să aibe un caracter complet, clar şi să existe conformitate între concluziile şi cuprinsul acestuia, doctrina în materie menţionând că specificul cercetării medico-legale rezidă în stabilirea adevărului judiciar, plecând de la efecte spre cauză, iar principiul adequatio rei intellectus obligă să se recurgă la metodele de lucru specifice epistemologiei juridice, care se bazează pe următoarele paradigme: obţinerea unor evidenţe obiective prin criteriograme ştiinţifice din care rezultă adevărul; evaluarea şi afirmarea adevărului judiciar obligă la testarea opiniilor prin conştiinţa riscului de eroare, până la argumentarea îndoielii, prin probe cu martori, explorări încrucişate de dublu control (…); expertul trebuie să aibă ca metodă de lucru necesitatea evitării erorilor în vederea elaborării unui adevăr juridic fiabil; logica cercetării ştiinţifice obligă ca să se facă numai afirmaţii ce pot fi dovedite ştiinţific.

Dar cu toate acestea, nici chiar existenţa unui raport de expertiză întocmit ca la carte nu reprezintă o garanţie în soluţionarea cauzei, acesta fiind o piesă cu valoare probantă ce necesită să fie coroborată şi cu alte probe de la dosarul cauzei.

Prin urmare, aşa cum au evidenţiat în mod unanim părţile din proces, nu contestă nimeni starea de sănătate gravă în care se afla minorul, dar acest aspect impunea cu atât mai mult gestionarea corectă a pacientului din punct de vedere medical şi identificarea celor mai bune soluţii pentru diagnosticarea sa completă şi corectă, respectiv a tratamentului ce trebuia urmat, cel puţin în vederea ameliorării stării de boală a pacientului şi echilibrarea funcţiilor aflate în nevoie.

Astfel, instanţa de apel nu a reţinut nici apărarea inculpaţilor, dar nici concluzii exprimate de unii specialişti din cadrul INML, în sensul că, indiferent de rezultatele acestor investigaţii, situaţia pacientului ar fi fost aceeaşi, adică ar fi decedat, fiind de neconceput faptul că, printr-o atitudine culpabilă, superficială, medicul ar fi aşteptat acest deznodământ, fără să intervină punctual.

Curtea de apel a reţinut că raportul de necropsie, raportul de expertiză medico-legală, suplimentul raportului de expertiză medico-legală şi avizul Comisiei de Avizare şi Control a Actelor din cadrul I.N.M.L., acte medico-legale, se coroborează cu declaraţiile persoanelor vătămate şi ale martorilor, cât şi cu rezultatele anchetelor efectuate de Colegiul Medicilor din România şi Direcţia de Sănătate Publică Argeş, constatându-se că, dacă inculpaţii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile şi ar fi efectuat investigaţii paraclinice în timp util minorului, ar fi constatat că acesta suferă de o afecţiune virală severă, care ar fi impus transferul într-o altă unitate medicală.

S-a menţionat ca relevant faptul că, deşi existau premisele unui dezechilibru hidroeletrolitic şi acido-bazic al pacientului (prin febră, scaune diareice, vărsături alimentare), s-a solicitat efectuarea analizelor de sânge pentru data de 20.04.2015 (adică la 3 zile de la internare). Or, în lipsa rezultatelor investigaţiilor cerute de medicul chirurg, precum şi a analizelor de sânge şi urină, nu se putea face o evaluare corectă a pacientului doar în baza simptomatologiei clinice, iar având în vedere simptomatologia clinică (febră, vărsături alimentare, scaune diareice) ce putea determina dezechilibrul hidro-electrolitic şi acido-bazic, era necesară investigarea paraclinică (sânge şi urină) şi imagistică la momentul internării şi dacă aceasta nu era posibilă la acel moment, era necesară îndrumarea pacientului la o altă unitate medicală de rang superior cu alte posibilităţii de investigaţii şi tratament medical.

De asemenea, s-a menţionat că, administrativ, D.S.P. Argeş a sancţionat contravenţional Spitalul Municipal Curtea de Argeş, deoarece reprezentanţii unităţii medicale au reţinut şi tratat minorul în acest spital pentru o afecţiune pentru care era obligatorie mutarea acestuia într-o altă unitate medicală, specializată în boli infecţioase, întrucât chiar dacă gastroenterocolitele cu S.D.A. erau de competenţa acestui spital, dacă inculpaţii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile şi ar fi efectuat investigaţii paraclinice în timp util minorului, ar fi constatat că acesta suferă de o afecţiune virală severă, care ar fi impus transferul într-o altă unitate medicală.

Este vorba aşadar de o abordare medicală neglijentă, superficială a cazului medical, respectiv de un tratament incorect şi neglijent aplicat de medic unui pacient, care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relaţie cu gradul de afectare a capacităţii fizice şi psihice, deşi în acest context obligaţia medicului este aceea de a acorda îngrijiri conştiincioase şi atente sau cu toată diligenţa, la nivelul cunoaşterii ştiinţifice actuale, din momentul aplicării manoperelor sau manevrelor medicale şi în concordanţă cu patologia prezentată de pacient.

S-a subliniat acest aspect, pentru că o parte dintre medicii audiaţi de instanţă şi care deservesc serviciul de urgenţă, nu au putut răspunde nici măcar la nivel teoretic, neputând să aducă lămuriri, în legătură cu cazul minorului decedat, raportat la cele două diagnostice menţionate în fişa de observaţie - gastro-enterocolită acută. SDA Colica abdominală - respectiv asupra simptomatologiei unor afecţiuni concrete, cum ar fi: gastro-enterite cronice nespecifice acutizată, cu arii erozive pe fond de bronşiolită cronică reziduală focală, nespecifică, pancreatită acută necrotico-hemoragică, evidenţiate de medicul legist.

În consecinţă, simptomatologia minorului şi diagnosticul primar stabilit la internare, respectiv gastro-enterita impunea efectuarea unor investigaţiile imagistice (ecografie şi radiografie) şi care, cel puţin teoretic, ar fi putut pune în evidenţă şi pancreatita care a generat intervenţia decesului, dat fiind că ghidul de diagnostic şi management al pancreatitei acute (anexa nr. 18 din Ghidul de practică medicală pentru specialitatea gastroenterologie) recomandă efectuarea unei ecografii abdominale şi tomografie computerizată în scopul identificării pancreatitei acute. În acelaşi sens, rezultă şi lipsa diligenţelor pentru neprelucrarea în timp a analizelor de sânge şi probe biologice recoltate la momentul internării, dar şi pe cele efectuate a doua zi.

În aceste condiţii, în care inculpaţii aveau obligaţia de a efectua concret aceste analize de sânge şi biologice, respectiv o ecografie abdominală pentru diagnosticul stabilit la internare, ecografie care ar fi putut releva, cel puţin teoretic, existenţa pancreatitei acute şi implicit ar fi putut generat abordarea unui plan de tratament, instanţa de apel a reţinut existenţa unei legături de cauzalitate şi între omisiunea de a efectua, în regim de urgenţă, ecografia abdominală şi urmarea imediată.

Între fapta comisă, constând în aceea că inculpaţii A. şi B. în calitatea lor de medici primari pediatrici nu au respectat dispoziţiile legale care reglementează activitatea de pediatrie şi protocolul existent la nivelul spitalului în sensul că nu au efectuat investigaţiile paraclinice (hemoleucogramă, coagulogramă, calcemie, uree, TGP, TGO şi VSH), respectiv investigaţiile imagistice (ecografie şi radiografie) şi nici nu au solicitat transferul pacientului minor, la o altă unitate medicală de rang superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor imediată era imposibil de realizat în cadrul Spitalului mun. Curtea de Argeş şi producerea decesului minorului F. există legătură de cauzalitate.

Aşadar, apărările inculpaţilor în sensul exonerării oricărei culpe medicale, nu subzistă, iar probatoriul administrat în cauză a răsturnat prezumţia de nevinovăţie în cazul ambilor inculpaţi, astfel că în virtutea efectului integral devolutiv al apelului declarat, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, curtea de apel a constatat în totalitate acuzaţia reţinută prin rechizitoriu în sarcina inculpaţilor, referitoare la circumstanţele temporale şi spaţiale în care a fost comisă fapta dedusă judecăţii şi la conduita adoptată de fiecare inculpat la data critică.

În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale invocate de inculpaţi, instanţa de apel a reţinut că prescripţia răspunderii penale este reglementată în art. 153 alin. (1) din C. pen. în vigoare, în care se prevede că "Prescripţia înlătură răspunderea penală". Aşa cum se observă, legiuitorul nu defineşte propriu-zis conţinutul prescripţiei răspunderii penale, ci arată numai efectele acesteia, şi anume că înlătură răspunderea penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din C. pen., termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue, termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.

Faţă de criticile aduse cu privire la situaţia decretelor privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul Românie, s-a reţinut că, potrivit art. 43 alin. (1) din Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, activitatea de urmărire penală şi cea a judecătorilor de drepturi şi libertăţi se desfăşoară numai cu privire la: a) cauzele în care s-a dispus ori se propune luarea măsurilor preventive ori a celor de protecţie a victimelor şi martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele cu persoane vătămate minori; b) actele şi măsurile de urmărire penală a căror amânare ar pune în pericol obţinerea probelor sau prinderea suspectului sau a inculpatului, precum şi cele privind audierea anticipată; c) cauzele în care urgenţa se justifică prin scopul instituirii stării de urgenţă la nivel naţional, alte cauze urgente apreciate ca atare de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.

În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că: procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia celor de la alin. (1) lit. c) apreciate ca atare de judecător sau instanţa de judecată, precum şi a următoarelor cauze: cele privind infracţiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele referitoare la contestaţii împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele privind infracţiuni contra securităţii naţionale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor.

De asemenea, potrivit art. 64 alin. (5) din Decretul Preşedintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia cauzelor în care urgenţa se justifică prin scopul instituirii stării de urgenţă la nivel naţional, a altor cauze urgente apreciate ca atare de către judecător sau instanţa de judecată, precum şi a următoarelor cauze: cele privind infracţiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele privind contestaţii la executare, cele referitoare la contestaţii împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele privind infracţiuni contra securităţii naţionale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor.

Suspendarea operează de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanţe sau a unei încheieri în acest scop, impunând-se menţiunea că această enumerare a cauzelor exceptate este una imperativă şi limitativă.

Astfel, instanţa de control judiciar a constatat că, ulterior datei de 18 aprilie 2015, data producerii decesului victimei F., s-a dispus începerea urmăririi penale la data de 20.04.2015 şi până la data de 30 mai 2022, dată la care a fost publicată în Monitorul Oficial O.U.G. nr. 71/2022 prin care legiuitorul a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen., urmare a Deciziei CCR nr. 358/2022, nu a existat niciun act de întrerupere a cursului acesteia.

Chiar dacă nu a existat un act de natură a întrerupe cursul prescripţiei, Curtea de Apel Piteşti a reţinut însă împrejurarea conform căreia "termenul prescripţiei generale a răspunderii penale a fost suspendat, conform art. 156 alin. (1) din C. pen., pe durata celor 60 de zile de stare de urgenţă din perioada 16 martie 2020 - 31 mai 2020, cu efectul prevăzut în art. 156 alin. (2) din acelaşi cod, ca urmare a Decretelor Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 (aprobate prin Hotărârile Parlamentului României nr. 3/2020 şi, respectiv, nr. 4/2020)". În acest sens, a stabilit că decretele anterior menţionate nu constituie dispoziţii legale, art. 43 alin. (2) din primul decret şi art. 64 alin. (5) din al doilea decret prevăzând suspendarea de drept, pe durata stării de urgenţă numai în privinţa proceselor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv a celor aflate în procedura în camera preliminară, cu excepţiile aferente. Prin urmare, doar cauzele aflate în cursul urmăririi penale nu au fost suspendate de drept pe durata stării de urgenţă, sens în care s-a constatat că dosarul a fost înaintat instanţei pentru etapa de cameră preliminară la data de 27.02.2020, etapă epuizată conform încheierii din data de 25 iunie 2020, în data de data de 01 iunie 2020 dosarul aflându-se deci în cursul judecării camerei preliminare.

Astfel, luând în calcul şi această suspendare de drept de 60 de zile, prescripţia reluându-şi cursul de la momentul încetării efectelor suspendării dispuse, Curtea de Apel Piteşti a constatat că termenul de prescripţie generală a răspunderii penale nu s-a împlinit, aşa cum au invocat inculpaţii.

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând disjungerea laturii civile a cauzei, la momentul pronunţării soluţiei, instanţa de apel a constatat că acesta este nefondat, neidentificându-se nulităţi de ordine publică care să afecteze această dispoziţie, iar argumentarea instanţei de fond a avut în vedere buna gestionare a cauzei, respectiv soluţionarea atentă a tuturor cererilor şi excepţiilor ce au fost formulate pe parcursul soluţionării cauzei, chestiune care impune administrarea unui probatoriu corespunzător, echitabil pentru toate părţile implicate în proces.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., precum şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş.

Inculpatul B. a invocat incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", invocând în egală măsură excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a invocat greşita stabilire a obligaţiilor profesionale, respectiv lipsa situaţiei premisă din conţinutul constitutiv al infracţiunii. A menţionat că în cazul infracţiunilor care ridică problema răspunderii profesionale existenţa unor anumite obligaţii cu caracter profesional are valoarea de situaţie premisă a infracţiunii.

În acest sens, a arătat că pornind de la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel nu îi reveneau acele obligaţii a căror neîndeplinire i se impută. A apreciat că nu îi revenea nicio obligaţie în sensul de a solicita indicatorii privind lipaza şi amilaza şi, totodată, că nu îi revenea, în situaţia de fapt astfel stabilită, nici obligaţia de a urgenta efectuarea ecografiei pentru că diagnosticul şi starea pacientului nu creau în sarcina sa o atare obligaţie profesională. A considerat că nu există niciun standard profesional care să fi fost încălcat, nici raportat la informaţiile de care dispunea şi nici raportat la cele pe care ar fi trebuit sa le obţină în continuare şi pentru care urgentarea demersurilor nu apărea în mod obiectiv necesară.

A mai susţinut că fapta omisivă pentru care a fost trimis în judecată nu constituie infracţiune, nu este prevăzută de legea penală în sensul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., lipsind din latura obiectivă situaţia premisă a existenţei obligaţiei profesionale de a urgenta efectuarea analizelor.

A mai arătat că, în ceea ce priveşte latura subiectivă, prima instanţă nu a acordat semnificaţia corectă, întrucât a evaluat-o din perspectiva condiţiei "putea să prevadă, deşi se impunea evaluarea din perspectiva condiţiei "trebuia sa prevadă". În acest sens, a precizat că, în măsura în care se stabileşte că în exercitarea unei activităţi, unei persoane îi revine o anumită obligaţie profesională, trebuie admis că făptuitorul "trebuie" să prevadă (fiind profesionist) riscurile decurgând din neîndeplinirea ei. Însă, în egală măsură, dacă se stabileşte că nu îi revenea o atare obligaţie, atunci nu se poate susţine nici că "ar fi trebuit" să prevadă riscurile, după cum, dacă se reţine că nu ar fi trebuit să prevadă riscurile, aceasta echivalează cu a reţine că nu îi revenea obligaţia de a proceda în alt mod. Astfel, a apreciat că instanţa ar fi trebuit să constate că nu este îndeplinită cealaltă condiţie a culpei, respectiv aceea că nu ar fi trebuit să prevadă existenţa pancreatitei şi nu condiţia că, în concret, nu ar fi putut să o facă.

În egală măsură, inculpatul a invocat inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârşită şi decesul victimei.

Totodată, a considerat că, în cauză, termenul de prescripţie a răspunderii penale era împlinit, iar în acest context instanţa de apel nu putea proceda la examenul în fond al acţiunii penale decât în condiţiile art. 18 din C. proc. pen.. A menţionat că exista un impediment procedural la soluţionarea prin condamnare a acţiunii penale, singurele soluţii ale acţiunii penale pe care le-ar fi putut pronunţa în mod legal instanţa de apel ar fi fost fie aceea de încetare a procesului penal fie, dacă proceda la analiza pe fond a cauzei, aceea de achitare.

De asemenea, inculpatul B. a invocat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. faptul că a fost condamnat, deşi se împlinise termenul de prescripţie a răspunderii penale invocând şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 din C. proc. pen.

În acest context, a susţinut că în cauză nu a operat suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale, cauza nefiind suspendată pe perioada stării de urgenţă. A mai arătat că decretele Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 nu sunt acte cu putere de lege şi nu au aptitudinea de a produce vreun efect suspensiv asupra cursului prescripţiei răspunderii penale.

De asemenea, a solicitat examinarea motivului de recurs în casaţie privind prescripţia răspunderii penale ca remediul procesual reclamat de art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Inculpata A. a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", şi pct. 12 "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În susţinerea recursului în casaţie a susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal, a menţinut dispoziţia de disjungere a acţiunii civile dispusă de către instanţa de fond, soluţie care încalcă dispoziţiile art. 19 alin. (4) din C. proc. pen., precum si dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (5) din acelaşi act normativ.

De asemenea, inculpata a considerat că termenul de prescripţie al răspunderii penale reglementat de dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. se implinise anterior momentului pronunţării instanţei de apel întrucât Decretul Preşedintelui este un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară care pune în executare un act de reglementare primară şi nu poate reprezenta un temei prin care termenele de prescripţie a răspunderii penale ar trebui majorate cu perioada în care şi-a produs efectele.

În egală măsură, inculpata a invocat faptul că a fost condamnată direct în calea de atac a apelului după ce instanţa de fond dispusese o soluţie de achitare, încălcându-se în acest sens dreptul la un proces echitabil.

Totodată, inculpata A. a înţeles să solicite sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu două întrebări preliminare, respectiv dacă actul administrativ al Preşedintelui României instituit prin Decretul Prezidenţial nr. 195/16.03.2020 reprezintă un act normativ care să modifice sau să completeze dispoziţiile art. 154 şi art. 156 din C. pen., cu precizarea că restrângerea exerciţiului unor drepturi nu se poate realiza prin intermediul Decretului Preşedintelui întrucât dispoziţiile art. 14 lit. d) din O.U.G. nr. 1/1999 constituie norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă să dispună executarea legii primare şi dacă o persoană care ajunge cu o soluţie de achitare în faţa instanţei de control judiciar, respectiv a unei curţii de apel, poate fi condamnată definitiv de instanţa de apel, fără ca persoana cercetată să mai aibă posibilitatea formulării unei căi de atac împotriva soluţiei de condamnare, precum şi dacă printr-o astfel de condamnare pronunţată de către ultima instanţă, care desfiinţează soluţia de achitare, se încalcă dreptul la un proces echitabil.

Partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, partea responsabilă civilmente a susţinut că, astfel cum a reţinut prima instanţă, nu se poate stabili o culpă în sarcina medicilor, aceştia neputând, în raport de simptomatologia minorului, precum şi de anamneza stabilită din informaţiile furnizate de mamă să prevadă faptul ca pacientul a dezvoltat o a doua afecţiune de natură pancreatică.

A mai arătat că expertizele medico-legale întocmite în cauză au arătat faptul că diagnosticul iniţial a fost stabilit corect, în conformitate cu simptomatologia pacientului şi cu anamneza minorului, precum şi faptul că tratamentul impus de către medicul de gardă a fost în conformitate cu afecţiunea diagnosticată la internare. Simptomele de la internare nu au fost de natură să genereze presupunerea rezonabilă că minorul suferea de pancreatită acută necrotico-hemoragică, aceasta fiind de fapt şi cauza medicală iniţială a decesului.

S-a mai menţionat că, deşi au fost efectuate mai multe expertize medico-legale în cauză, Comisia Superioară Medico Legala a INML "Mina Minovici", la data de 29 mai 2019, a emis Avizul nr. x/2018, în care a concluzionat că diagnosticul medical stabilit şi asistenţa medicală au fost în concordanţă cu simptomatologia clinică prezentată de pacient. A mai arătat că la această concluzie, respectiv că diagnosticul la internarea în spital a fost stabilit corect, a ajuns şi procurorul de caz.

De asemenea, a precizat că cei doi medici nu ar fi putut prevedea existenţa afecţiunii pancreatice, întrucât simptomatologia acesteia a fost mascată de simptomatologia afecţiunii de gastroenterită. Astfel, a apreciat că obligaţia legală care revenea medicilor a fost îndeplinită corect şi complet de către aceştia, întrucât simptomatologia minorului la internare nu era de natură a genera suspiciuni cu privire la existenţa unei afecţiuni pancreatice.

Totodată, a susţinut că dacă medicii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile şi ar fi efectuat investigaţii paraclinice în timp util minorului, ar fi constatat că acesta suferea de o afecţiune virală severă care ar fi impus transferul într-o altă unitate medicală. Însă, astfel cum corect a apreciat instanţa de fond, nu orice conduită medicală comisivă sau omisivă neglijentă se transformă într-o infracţiune, pentru antrenarea răspunderii penale fiind necesară dovedirea unui raport de cauzalitate între acţiunea/inacţiunea celor doi medici şi decesul pacientului. Chiar dacă cei doi inculpaţi nu au dispus efectuarea în regim de urgenţă a analizelor de laborator, aceste acţiuni sau inacţiuni nu prezintă legătură de cauzalitate cu urmarea imediată şi nu pot atrage antrenarea răspunderii penale.

În egală măsură, partea responsabilă civilmente a invocat faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de prescripţia răspunderii penale, întrucât acest termen nu a fost suspendat, conform dispoziţiilor art. 156 alin. (1) din C. pen., pe durata celor 60 de zile de stare de urgenta din perioada: 16 martie 2020 - 31 mai 2020, fiind stabilite de termene de judecată la data de 09.04.2020 si la data de 21.05.2020, conform extras portal Judecătoria Curtea de Argeş. A considerat că suspendarea de drept de 60 de zile nu a avut loc, fiind împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale.

Prin încheierea din 25 octombrie 2023, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş împotriva deciziei penale nr. 611/A din data de 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În esenţă, s-a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., care reglementează titularii cererii de recurs în casaţie, recurenţii B. şi A. au avut calitatea de inculpaţi în cauză.

În ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, s-a reţinut că, potrivit art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., pot formula recurs în casaţie, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.

Prin sentinţa penală nr. 32 din 13.02.2023, pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, în temeiul art. 26 din C. proc. pen., s-a disjuns acţiunea civilă promovată de persoanele vătămate C. şi D. şi s-a dispus formarea unui nou dosar, având ca obiect acţiunea civilă disjunsă, instanţa de apel menţinând această dispoziţie.

Înalta Curte a constatat că, deşi în cauză, instanţa nu s-a pronunţat asupra laturii civile, această fiind disjunsă şi format dosar separat, soluţionarea laturii penale influenţează în mod direct soluţia în latură civilă, aspect ce conduce la îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. cu privire la cererea de recurs în casaţie formulată de partea responsabilă civilmente.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., textul legal prevede necesitatea indicării cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora.

Înalta Curte a subliniat că invocarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie, în etapa admisibilităţii în principiu verificându-se şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte a constatat îndeplinită condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., inculpaţii şi partea responsabilă civilmente prezentând motivele cererii de recurs în casaţie şi cazurile de casare pe care se întemeiază cererea, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7, pct. 8 şi pct. 12 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte motivele invocate de inculpatul B., s-a constatat că aspectele invocate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. vizează îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă pentru care s-a dispus condamnarea şi pot fi circumscrise cazului de casare invocat.

Cu privire la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale s-a reţinut că această critică nu poate fi circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care prevede posibilitatea formulării recursului în casaţie atunci când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, o situaţie diametral opusă celei invocate de inculpat. Aspectele invocate din această perspectivă ar putea eventual face obiectul unei alte căi extraordinare de atac. Mai mult, recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., aceasta fiind admisă şi sesizată instanţa de control constituţional.

Totodată, s-a reţinut că limitarea obiectului judecăţii recursului în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice încălcare a legii poate constitui temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege. Astfel, chiar dacă recurentul a invocat aplicarea directă a dispoziţiilor art. 13 CEDO, se constată că aspectele referitoare la împlinirea termenului de prescripţie nu pot fi evaluate în procedura pendinte prin prisma cazului de casare invocat.

Astfel, numai criticile referitoare la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii vor fi evaluate în cadrul prezentei căi de atac, celelalte aspecte nefiind circumscrise cazului de casare invocat.

În ceea ce priveşte recursul în casaţie formulat de inculpata A., Înalta Curte a subliniat că scopul recursului în casaţie este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile prin raportare la cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii concretizate în cazurile reglementate în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, s-a constatat că aspectele invocate de inculpată cu privire la greşita disjungere a laturii civile nu pot fi analizate în procedura pendinte. Limitarea obiectului judecăţii recursului în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice încălcare a legii poate constitui temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege. Astfel, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. care prevăd că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, nu pot fi evaluate criticile referitoare la disjungerea cauzei.

În egală măsură, aspectele referitoare la împlinirea termenului de prescripţie nu pot fi evaluate prin prisma vreunui caz de casare. Această critică nu poate fi circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care prevede posibilitatea formulării recursului în casaţie atunci când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, o situaţie diametral opusă celei invocate de inculpată. Aspectele invocate din această perspectivă ar putea eventual face obiectul unei alte căi extraordinare de atac. Mai mult, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., aceasta fiind admisă şi sesizată instanţa de control constituţional.

În ceea ce priveşte critica inculpatei sub aspectul condamnării direct în calea de atac a apelului după ce instanţa de fond dispusese o soluţie de achitare, încălcându-se în acest sens dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte a subliniat că numai condamnarea de către instanţa de apel fără administrarea unui nou probatoriu, prin reaprecierea probelor administrate în cursul urmăririi penale, probe ce au fundamentat o soluţie de achitare la instanţa de fond, poate susţine încalcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte pronunţarea unei soluţii de condamnare succesiv achitării, Înalta Curte a amintit că modalitatea de reapreciere a probelor administrate în faze anterioare ale procesului penal, cu consecinţa condamnării direct în calea de atac, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (CEDO).

În acest sens, s-a avut în vedere practica bogată a Curţii Europene şi jurisprudenţa dezvoltată în considerarea acestui aspect, inclusiv cea naţională prin care s-a constatat că stabilirea vinovăţiei pe baza probelor ce au fost suficiente pentru a-i determina pe judecătorii primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei este contrară cerinţelor unui proces echitabil: a se vedea cauza Potoroc c. României, cauza Mischie c. României, cauza Manolachi c. României, cauza Hogea c. României, cauza Hanu c. României, cauza Moinescu c. României, cauza Mircea c. României, ICCJ, S.P., dec. nr. 3757 din 16 noiembrie 2012, ds. 2216/99/2011, ICCJ, SP, dec. nr. 3223 din 22 octombrie 2013, ds. 9111/62/2011.

Înalta Curte a reamintit jurisprudenţa constantă ce atestă posibilitatea evaluării aspectelor privind condamnarea succesiv achitării în cadrul recursului în casaţie: ICCP, SP, dec. nr. 203/RC din 29 mai 2019, dosar nr. x/2016; ICCJ, SP, dec. 203/RC din 06 iunie 2018, dosar nr. x/2014; ICCJ, SP, dec. 204/RC din 06 iunie 2018, dosar nr. x/2017, ICCJ, SP, dec. 205/RC din 06 iunie 2018, dosar nr. x/2018; ICCJ, SP, dec. nr. 65/RC din 20 februarie 2019, dosar nr. x/2016

Astfel, s-a constatat că aspectele invocate de inculpata A. din această perspectivă se pot circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., instanţa de recurs urmând a evalua pe fondului recursului în casaţie legalitatea hotărârii din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a dispus ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor şi evaluată pe fondul recursului în casaţie.

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş s-a reţinut că aspectele invocate din prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. vizează îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă pentru care au fost condamnaţi inculpaţii B. şi A. şi pot fi circumscrise cazului de casare invocat.

Referitor la criticile cu privire la împlinirea termenului de prescripţie, s-a constatat că acestea nu pot fi evaluate prin prisma vreunui caz de casare. Această critică nu poate fi circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care prevede posibilitatea formulării recursului în casaţie atunci când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, o situaţie diametral opusă celei invocate de persoana responsabilă civilmente.

Astfel, s-a dispus ca instanţa să evalueze pe fondul cauzei recursul în casaţie formulat de persoana responsabilă civilmente numai prin prisma criticilor formulate cu privire la întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă pentru care au fost condamnaţi inculpaţii B. şi A., celelalte critici neputând face obiectul analizei în procedura pendinte.

În raport cu motivele de recurs în casaţie invocate de către recurenţi, având în vedere situaţia de fapt reţinută cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurenţi trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., invocat de recurenta inculpată A., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută în hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel. Astfel, o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracţiune. Există însă situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanţele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi şi de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii).

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că "problematica conformităţii unei pedepse cu limitele prevăzute de lege nu trebuie limitată la aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale. Aceasta deoarece, în procesul penal, pedeapsa nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depăşirea cerinţelor normative proprii unui anumit mod de executare. Încălcarea dispoziţiilor legale relative la aceste din urmă elemente plasează regimul sancţionator şi, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor şi justifică intervenţia instanţei de casaţie." (decizia nr. 370/RC din 29 septembrie 2017, şi ale ÎCCJ, secţia penală, publicată, www.x.ro)

De asemenea, aşa cum s-a reţinut şi în încheierea din 25 octombrie 2023, prin care au fost admise în principiu recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie pot fi evaluate, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, aspecte privind condamnarea în apel, succesiv achitării (în acest sens: ICCP, SP, dec. nr. 203/RC din 29 mai 2019, dosar nr. x/2016; ICCJ, SP, dec. 203/RC din 06 iunie 2018, dosar nr. x/2014; ICCJ, SP, dec. 204/RC din 06 iunie 2018, dosar nr. x/2017, ICCJ, SP, dec. 205/RC din 06 iunie 2018, dosar nr. x/2018; ICCJ, SP, dec. nr. 65/RC din 20 februarie 2019, dosar nr. x/2016).

Înalta Curte subliniază că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au arătat exigenţele respectării dreptului la un proces echitabil în ipoteza particulară a pronunţării condamnării succesiv achitării, faţă de acelaşi inculpat, direct în calea de atac. Astfel, în cauza Dănilă împotriva României (cererea nr. x/00), Curtea Europeană a reţinut că, deşi Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentinţe care făcuse obiectul unui apel, trebuia să procedeze la propria apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, în calea de atac, când se statueaza asupra unor aspecte de fapt şi de drept, trebuie să se evalueze în ansamblu chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, prin administrare directă, nemijlocită, de probe. Curtea Europeană a conchis, şi în această cauză, că soluţia de condamnare a reclamantului, pronunţată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană şi mai ales după achitarea de cele două jurisdicţii inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil, în sensul art. 6 & 1 al Convenţiei.

Totodată, în Cauza Mircea împotriva României (cererea nr. x/20, hotărârea din 29 martie 2007) s-a reţinut că, în situaţia în care unei instanţe de control judiciar i se devoluează cauza în fapt şi în drept, aceasta trebuie să analizeze în ansamblul său chestiunea vinovăţiei şi nu poate, din motive de echitate ale procesului, să decidă asupra acestor aspecte fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal. Instanţa de apel pentru o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei, trebuie să administreze probe, urmând fie să decidă menţinerea soluţiei de achitare, fie să pronunţe o hotărâre de condamnare

Analizând, în acest context jurisprudenţial, hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de inculpata A. şi circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie formulat de aceasta este nefondat.

Astfel, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenta A. că, în cauză, instanţa de apel a procedat la administrarea unui probatoriu care, în final, coroborat cu probele existente la dosarul cauzei, a condus la stabilirea vinovăţiei inculpaţilor.

Din analiza actelor dosarului se observă că, în faţa instanţei de apel, la termenul din 05 mai 2023, reprezentantul Ministerului Public a solicitat readministrarea probei cu audierea martorilor avuţi în vedere de prima instanţă la pronunţarea soluţiei de achitare, respectiv a martorilor P., N., O., Q., R., S., H. şi M., apreciind că, dintre martorii anterior menţionaţi se impune reaudierea martorilor H., M., S. şi O..

Apărătorul apelantelor-părţi civile C. şi D., avocat E., a apreciat că nu se impune audierea tuturor martorilor citaţi de către procuror, având în vedere temeiul achitării, respectiv vinovăţia, întemeiată în special pe date medicale. Prin urmare, a susţinut că se impune doar reaudierea martorei H. şi, în plus, a solicitat reaudierea martorei T. - medic pediatrul la Spitalul de Pediatrie Piteşti -, precum şi audierea medicului legist V.. De asemenea, a solicitat proba cu înscrisurile depuse odată cu cererea de apel (protocoale şi literatură de specialitate).

Apărătorul intimatei-inculpate A., avocat W., având cuvântul asupra probelor solicitate, a arătat că este de acord cu audierea martorilor H., M., S. şi O. solicitaţi de către procuror, la declaraţiile cărora a făcut referire magistratul de la instanţa de fond în cuprinsul hotărârii penale pronunţate. În ceea ce priveşte martorii propuşi de apelantele-părţi civile, a solicitat admiterea reaudierii doar a martorei H., apreciind că audierea celorlalţi doi medici nu are relevanţă în cauză, în condiţiile în care aceste dubii au fost lămurite pe deplin prin adresa emisă de către Judecătoria Curtea de Argeş cu privire la toate aceste aspecte. În acest sens, a precizat că există la dosar detaliat avizul Comisiei Superioare, din data de 22.08.2022, în ceea ce priveşte cauza morţii minorului şi modalitatea în care s-au desfăşurat lucrurile.

Apărătorul intimatului inculpat B., avocat X., a susţinut concluziile puse de apărătorul inculpatei A..

Consilierul juridic Y., pentru intimata-parte responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş, a fost de acord cu încuviinţarea probei testimoniale cu cei patru martori solicitată de către procuror şi a lăsat la aprecierea instanţei cu privire la ceilalţi martori solicitaţi de către apelantele-părţi civile.

Curtea de Apel Piteşti, prin încheierea din data de 05 mai 2023, a încuviinţat proba testimonială solicitată de reprezentantul Ministerului Public constând în readministrarea probei cu audierea martorilor avuţi în vedere de prima instanţă la pronunţarea soluţiei de achitare, respectiv a martorilor H., M., S. şi O.. De asemenea, a încuviinţat, în parte, proba testimonială solicitată de apelantele-părţi civile, în sensul reaudierii martorei doctor T. şi a respins, ca inutilă soluţionării cauzei, proba testimonială propusă de apelantele-părţi civile privind audierea doctorului V., având în vedere actele medicale existente la dosarul cauzei.

Martorii H., T., S. şi M. au fost audiaţi la termenul din 18 mai 2023 (declaraţiile martorilor aflându-se la dosarul curţii de apel).

Mai mult, instanţa de apel a adus la cunoştinţa inculpaţilor A., B. dreptul de a da declaraţie în faţa instanţei, iar aceştia au arătat că nu doresc să mai declare în faţa instanţei de apel, atât la termenul din 05 mai 2023, cât şi la termenul din 18 mai 2023 .

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere consecinţele soluţiei de achitare pronunţate de prima instanţă şi dispoziţiile procesual penale care impun instanţei să administreze depoziţiile pe care s-a întemeiat soluţia de achitare, precum şi jurisprudenţa constantă în materia condamnării succesiv achitării, sens în care a readministrat probatoriul esenţial în baza căruia prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare.

Aşadar, Curtea de Apel Piteşti nu a dispus condamnarea în calea de atac prin reapreciarea probatoriului administrat de instanţa de fond, ci a procedat la readministrarea probatoriului. Altfel spus, probatoriul administrat în faţa instanţei de apel coroborat cu probatoriul ştiinţific - raport de necropsie, raport de expertiză medico-legal, suplimentul raportului de expertiză medico-legală, avizul Comisiei de Avizare şi Control a Actelor din cadrul I.N.M.L., acte medico-legale, rezultatele anchetelor efectuate de Colegiul Medicilor din România şi Direcţia de Sănătate Publică Argeş a condus la evaluarea şi stabilirea vinovăţiei inculpatei A. în calea de atac.

Pentru considerentele anterior evocate, Înalta Curte constată că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpatei A., întrucât instanţa de apel a readministrat probatoriul esenţial şi a constatat vinovăţia inculpatei în baza probatoriului administrat în apel şi al probatoriului ştiinţific câştigat cauzei.

De altfel, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a reţinut că legiuitorul român "a atribuit instanţelor de apel competenţe depline de reevaluare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept (art. 417 C. proc. pen.), inclusiv prerogativa de a statua asupra chestiunii vinovăţiei acuzatului, în măsura în care readministrarea probelor determinante pentru clarificarea acestei problematici conduce instanţa de control judiciar la o concluzie diferită de cea expimată de judecătorul desemnat în primul grad (art. 420 alin. (4), (5), (8), (9), (11) şi art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.)." (decizia nr. 84/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală)

Prin urmare, pronunţarea unei soluţii de condamnare în apel este permisă de C. proc. pen., în cauză, soluţia de condamnare a recurentei A. fiind pronunţată de instanţa de apel ulterior administrării nemijlocite a probatoriului relevant.

Examinând, în continuare, hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de inculpatul B. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş şi circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte va analiza criticile formulate de partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş cu privire la fapta reţinută în sarcina inculpatei A., iar, ulterior, va analiza argumentele comune invocate de inculpatul B. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţei s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în nici un fel.

(...) verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..) " (decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată corespund tiparului obiectiv de incriminare al infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor A. şi B..

În sarcina inculpaţilor A. şi B. a fost reţinută comiterea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., iar sub aspectul elementului material s-a arătat că aceştia, în calitate de medici primari pediatrici, nu au respectat dispoziţiile legale care reglementează activitatea de pediatrie şi protocolul existent la nivelul spitalului, în sensul că nu au efectuat investigaţiile paraclinice (hemoleucogramă, coagulogramă, calcemie, uree, TGP, TGO şi VSH), respectiv investigaţiile imagistice (ecografie şi radiografie) şi nici nu au solicitat transferul pacientului minor la o altă unitate medicală de rang superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor era imposibil de realizat în cadrul Spitalului Curtea de Argeş, fapte aflate în legătură de cauzalitate cu producerea decesului minorului F..

Astfel, Înalta Curte reţine că în cazul ambilor incupaţi a fost reţinută săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, elementul material fiind circumscris omisiunii de a aduce la îndeplinire obligaţiile pe care le aveau prin prisma profesiei şi a activităţii în concret îndeplinite. Aşadar, în sarcina inculpaţilor s-a reţinut comiterea unei infracţiuni comisive (uciderea din culpă) prin omisiune, în condiţiile art. 17 C. pen.

Potrivit art. 17 C. pen., infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când: a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona; b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

În raport cu modul în care au fost reţinute cu autoritate de lucru judecat faptele imputate inculpaţilor, Înalta Curte constată incidenţa exclusivă a dispoziţiilor art. 17 lit. a) C. pen., care condiţionează infracţiunea comisivă săvârşită prin omisiune de cerinţa esenţială a existenţei unei obligaţii legale sau contractuale de a efectua o anumită acţiune, pe care făptuitorul a omis să o efectueze, omisiune care determină astfel producerea rezultatului specific infracţiunii comisive.

Din perspectiva condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., singurele care pot fi supuse controlului judiciar în cadrul procesual al recursului în casaţie, Înalta Curte reţine că acestea implică existenţa unor condiţii speciale care conturează o situaţie premisă pentru reţinerea infracţiunii şi anume, ca pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere şi ca acestea să nu fi fost respectate de către autor sau să fi fost încălcate de către acesta.

În limitele controlului judiciar permis de recursul în casaţie, întrucât în sarcina inculpaţilor s-a reţinut comiterea infracţiunii de ucidere din culpă în varianta infracţiunii comisive săvârşită prin omisiune, respectiv neefectuarea unor activităţi impuse de calitatea lor de medici (inacţiune ce constituie elementul material) şi care a condus la producerea unei urmări imediate constând în decesul victimei, Înalta Curte constată că este necesară examinarea atât a situaţiei premisă constând în existenţa obligaţiilor legale sau a măsurilor de prevedere care le reveneau acestora în exercitarea profesiei, cât şi a legăturii de cauzalitate între inacţiunea (omisiunea) imputată inculpaţilor şi producerea rezultatului.

Sub aspectul situaţiei premisă pentru reţinerea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., Înalta Curte reţine că obligaţiile profesionale ce reveneau inculpaţilor trebuie examinate prin prisma sursei acestora (chestiune de drept), care nu se raportează exclusiv la dispoziţii legale (în sens larg), ci trebuie circumscrise şi măsurilor de prevedere cuprinse în documentelor interne care vizează organizarea activităţii medicale, precum şi obligaţiilor generale de diligenţă prevăzute de art. 5 şi art. 25 (în prezent art. 26) din Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, potrivit cărora "Medicul trebuie să depună toate diligenţele şi să se asigure că decizia profesională pe care o ia sau intervenţia cu caracter medical respectă normele şi obligaţiile profesionale şi regulile de conduită specifice cazului respectiv" şi "Dacă medicul nu are suficiente cunoştinţe ori experienţa necesară pentru a asigura o asistenţă medicală corespunzătoare, acesta va solicita un consult adecvat situaţiei sau va îndruma bolnavul către un astfel de consult la o altă unitate medicală. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul în care dotarea tehnică şi materială a unităţii în care are loc consultul sau intervenţia medicală nu este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau intervenţiei medicale".

De asemenea, în categoria măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei, Înalta Curte va avea în vedere şi atribuţiile ce le reveneau inculpaţilor potrivit fişei postului de medic primar pediatru, respectiv inculpata A. avea sarcini de a controla întocmirea corectă şi completă a foilor de observaţie clinică şi de a urmări stabilirea diagnosticului, aplicarea corectă a diagnosticului medicamentos şi a indicaţiilor terapeutice, de a folosi investigaţiile paraclinice efectuate ambulator, respectiv de a controla şi răspunde de întreaga activitate de îngrijire a bolnavilor desfăşurată de personalul mediu, auxiliar şi elementar sanitar cu care lucrează, iar în cazul inculpatului B., în calitatea sa de medic şef de secţie, acesta avea sarcina de a controla întocmirea corectă şi completă a foilor de observaţie clinică şi de a urmări stabilirea diagnosticului, aplicarea corectă a tratamentului medicamentos şi a indicaţiilor terapeutice.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a individualizat dispoziţiile legale a căror încălcare s-a reţinut în sarcina inculpaţilor, exprimarea fiind una generică şi generând reale dificultăţi în determinarea izvorului obligaţiilor profesionale care le reveneau celor doi inculpaţi. Cu toate acestea, întrucât existenţa acestor dispoziţii şi caracterul lor determinant în ceea ce priveşte obligaţiile profesionale care le reveneau inculpaţilor nu constituie chestiuni de fapt, ci chestiuni de drept, acestea pot fi examinate în cadrul procesual al recursului în casaţie şi nu au semnificaţia adăugării la acuzaţia adusă acestora, obligaţia de diligenţă existând independent de chestiunile factuale care au format obiectul judecăţii.

Potrivit situaţiei de fapt reţinută prin decizia recurată, victima F., în vârstă de 8 ani, a fost adus de părinţii săi la UPU (Unitatea de primiri urgenţe) a Spitalului Municipal Curtea de Argeş şi internat în secţia de pediatrie a aceleiaşi unităţi spitaliceşti, medicul de gardă care l-a examinat, a stabilit diagnosticul şi care a dispus internarea sa fiind inculpata A..

Dispoziţiile legale relevante în ceea ce priveşte organizarea activităţii medicale în cadrul UPU (unitate de primire urgenţe)/CPU (compartiment de primire urgenţe) se regăsesc în Ordinul nr. 1706/2007 al Ministrului Sănătăţii privind conducerea şi organizarea unităţilor şi compartimentelor de primire a urgenţelor, respectiv:

Potrivit art. 62 alin. (1) "Investigarea pacienţilor în UPU sau CPU are ca scop stabilirea unui diagnostic corect şi a unei conduite terapeutice corecte bazate pe rezultatele examenului clinic şi a investigaţiilor paraclinice, iar conform alin. (4) Medicii din UPU şi CPU au dreptul de a solicita investigaţiile pe care le consideră necesare pentru pacientul aflat sub responsabilitatea lor, fără avize şi aprobări suplimentare din partea altor medici specialişti sau din partea conducerii unităţii sanitare".

De asemenea, potrivit art. 55 din acelaşi Ordin, "La sosire, în urma efectuării triajului, pacienţii din UPU şi CPU sunt examinaţi de medicii de gardă din aceste structuri, care vor decide investigaţiile necesare şi medicii de specialitate care urmează să fie chemaţi în vederea acordării consultului de specialitate, dacă se consideră necesar", iar potrivit art. 58 - "Medicii din cadrul UPU şi CPU au dreptul de a solicita consulturile în orice moment din procesul de investigare şi evaluare a pacientului, în cazul în care consideră acest lucru necesar, în vederea stabilirii unei conduite de investigare sau unui tratament comun cu una sau mai multe specialităţi ori pentru recomandarea internării sau transferului pacientului către o altă unitate sanitară".

Înalta Curte observă aşadar, în raport cu situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel cu autoritate de lucru judecat, că inculpata A., în calitatea sa de medic de gardă în cadrul UPU (unităţii de primiri urgenţe) din cadrul Spitalului Municipal Curtea de Argeş a examinat la data 17.04.2015 pacientul minor F., în vârstă de 8 ani, care prezenta dureri abdominale, greaţă şi vărsături. În considerarea simptomelor prezentate de minor, inculpata a dispus efectuarea analizelor minime obligatorii potrivit protocolului din cadrul unităţii spitaliceşti, a solicitat opinia unui medic specialist (medic chirurg), a stabilit diagnosticul "gastroenterocolită acută, SDA (sindrom diareic acut), colică abdominală" şi a dispus internarea minorului în secţia de pediatrie (nu în UPU/CPU).

Întrucât nu a considerat că starea minorului reprezenta o urgenţă medicală, inculpata nu a solicitat efectuarea în regim de urgenţă a analizelor de laborator dispuse şi nici a ecografiei/radiografiei abdominale, deşi acestea erau necesare pentru stabilirea unui diagnostic corect şi complet şi deşi la nivelul unităţii medicale exista o organizare care privea asigurarea permanenţei atât în ceea ce priveşte efectuarea investigaţiilor paraclinice, dar mai ales a celor imagistice.

Astfel, din perspectiva situaţiei premisă pentru reţinerea infracţiunii de ucidere din culpă în varianta normativă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., în ceea ce o priveşte pe inculpata A., Înalta Curte reţine că existenţa obligaţiilor profesionale în sarcina acesteia trebuie examinată sub două aspecte distincte:

a) La momentul prezentării minorului F. la Unitatea Primiri Urgenţe a Spitalului Municipal Curtea de Argeş, au existat obligaţii profesionale în sarcina inculpatei A., care în calitatea sa de medic de gardă, l-a consultat şi a întocmit foaia de observaţie clinică generală nr. 2544/2015. Obligaţiile profesionale incidente în cazul acestei inculpate derivau din fişa postului şi din Protocolul general privind setul minim de analize pentru pacienţii care se internează (hemoleucogramă cu tablou sanguin, coprocultura) şi documentul privind setul principal de analize uzuale stabilit prin protocol intern (hemoleucogramă, coproparazitologic, examen urină, VSH, exudat faringian).

S-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că inculpata A. a consultat minorul, a stabilit diagnosticul de "gastroenterocolită acută, SDA, colică abdominală" şi a dispus efectuarea analizelor menţionate, însă acestea nu au fost efectuate din motive ce priveau lipsa activităţii laboratorului de analize în zilele de sâmbătă şi duminică, situaţia fiind similară şi în ceea ce priveşte probele de exudat faringian şi urină, care au fost recoltate, însă nu au fost analizate.

În consecinţă, având în vedere reţinerea de către instanţa de apel a împrejurării de fapt că inculpata A. nu a efectuat demersurile necesare pentru finalizarea acestor investigaţii în acel sfârşit de săptămână, Înalta Curte constată că în sarcina inculpatei în mod corect s-a reţinut o încălcare a obligaţiilor profesionale prin aceea că, deşi diagnosticul era aparent corect (stabilit însă doar pe baza simptomelor pacientului), nu a solicitat/nu s-a asigurat că analizele dispuse sunt şi efectuate la acel moment, posibilitate pe care o avea conform art. 62 alin. (1) şi (4) din Ordinul MS nr. 1706/2007. Concluzia expusă este confirmată prin toate actele medico-legale întocmite în cauză, prin care s-a arătat că investigaţiile erau absolut necesare pentru stabilirea unui diagnostic. Concret, prin raportul medico-legal al S.M.L. Argeş cu nr. x s-a reţinut "(ne)efectuarea investigaţiilor paraclinice uzuale, absolut necesare atât pentru confirmarea şi paraclinică a dg"; prin raportul de expertiză medico-legală cu nr. x/2016 avizat de Comisia de Avizare şi Control cu avizul cu nr. x/2016 s-a reţinut "investigaţiile în acest spital au fost insuficiente pentru a stabili diagnosticul complet"; prin raportul de nouă expertiză medico-legală supliment nr. x/2016 din 21.08.2017, avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă I.N.M.L. Bucureşti cu avizul nr. x/2016 din 11.09.2017 s-a reţinut "Evaluarea şi stabilirea diagnosticului unui pacient se face pe baza anamnezei amănunţite, examinării clinice complete, precum şi a investigaţiilor paraclinice biologice (sânge, urină) şi imagistice", respectiv "Pentru stabilirea unui diagnostic corect era necesar efectuarea tuturor investigaţiilor necesare (biologic pe sânge şi urină, imagistice) pentru determinarea cauzelor ce au dus la apariţia simptomatologiei clinice..."; prin avizul nr. x/03.10.2018 s-a arătat că "investigaţiile clinice şi paraclinice efectuate pe parcursul internării pacientului au fost insuficiente pentru diagnosticarea corectă a acestuia". Aşadar, în raport cu aspectele expuse, apare ca fiind corectă reţinerea de către instanţa de apel că inculpata A. a stabilit un diagnostic (aparent corect) bazându-se, contrar obligaţiilor profesionale pe care le avea, exclusiv pe simptomele prezentate de pacient, iar nu pe investigaţiile medicale paraclinice absolut necesare.

Deşi îndeplinită condiţia premisă referitoare la existenţa unei nerespectări a obligaţiilor profesionale, din perspectiva celorlalte condiţii privind întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă, Înalta Curte reţine că potrivit Avizului din data de 1.08.2022 emis de către Comisia Superioară de Medicină Legală din cadrul INML Mina Minovici, după investigaţii ulterioare, s-a constatat o cauză a decesului diferită de cea avută în vedere la întocmirea actelor medico-legale întocmite iniţial în cauză.

Mai exact, iniţial s-a constatat că decesul s-a produs prin "disfuncţie organică multiplă consecinţa unei infecţii virale acute cu determinări pluriviscerale (meningeale, cardiace, pulmonare, gastro-intestinale) şi răspuns inflamator sistemic cu evoluţie rapid nefavorabilă, particulară (necroză corticosuprarenaliană de tip sdr. Waterhouse- Friderichsen) survenit la o persoană cu deficienţă imună". După efectuarea unor investigaţii suplimentare, potrivit Avizului Comisiei Superioare Medico - Legale s-a confirmat "existenţa unei tanatogeneze diferite faţă de cea prezentată în cadrul raportului de nouă expertiză medico-legală, în sensul existenţei unei cauze iniţiale de deces diferite (pancreatită acută necrotico-hemoragică în cadrul avizelor E1 versus gastroenteritei cronice nespecifice acutizate în cadrul Raportului de nouă expertiză medico-legală nr. x/2016) şi că nediagnosticarea acestei afecţiuni a fost cauzată de caracterul nespecific al simptomatologiei (nu existau elemente patognomonice pentru o afecţiune pancreatică acută)".

Cu toate acestea, prin Avizul menţionat s-a concluzionat că "Analizele de laborator care ar fi trebuit să fie efectuate în cadrul unităţii sanitare ante menţionate, deşi ele ar fi putut aduce date suplimentare, fiind în măsură a dovedi prezenţa unui sindrom inflamator sau a deshidratării, aceste elemente nu ar fi fost suficiente pentru a stabili diagnosticul iniţial tanatogenerator, ci doar consecinţele acestuia, care erau evident clinic".

Aşadar, în raport cu stabilirea cauzei decesului ca fiind o pancreatită, Înalta Curte reţine că prin avizul Comisiei Superioare s-a arătat în mod explicit că analizele de laborator dispuse de către inculpata A. la momentul internării dar neefectuate propriu-zis, nu ar fi fost suficiente pentru a stabili existenţa afecţiunii care a condus la decesul minorului.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte, contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, reţine că nu a existat o legătură de cauzalitate între pasivitatea inculpatei A. de a nu fi urgentat efectuarea propriu-zisă a analizelor de laborator dispuse încă de la momentul internării şi decesul minorului F., nefiind întrunite toate elementele de tipicitate obiectivă la infracţiunii de ucidere din culpă. Concret, Înalta Curte reţine că în ipoteza în care inculpata, respectând toate obligaţiile profesionale care îi reveneau, s-ar fi asigurat că analizele de laborator erau efectuate încă de la momentul dispunerii lor, această împrejurare nu ar fi condus la relevarea afecţiunii care a constituit cauza decesului şi nu ar fi determinat adoptarea unei conduite terapeutice diferite menită să împiedice producerea rezultatului socialmente periculos.

b) În ceea ce priveşte celelalte categorii de investigaţii medicale, Înalta Curte constată că potrivit Protococlului general privind setul minim de analize pentru pacienţii care se internează întocmit la nivelul Spitalului Municipal Curtea de Argeş, ecografia abdominală era obligatorie atât în cazul unui "sindrom dureros cu etiologie neprecizată la copii diagnostic şi tratament", cât şi în cazul "colică abdominală de etiologie neprecizată". Aşadar, efectuarea unei ecografii abdominale era obligatorie în cazul minorului F. în raport cu menţiunile înscrise în foaia de observaţie de către inculpata A. (gastroenterocolită, colică abdominală) tocmai în vederea stabilirii diagnosticului, indiferent de aprecierea acesteia asupra caracterului de urgenţă sau nu a stării minorului.

În aceeaşi etapă a stabilirii diagnosticului, potrivit deciziei recurate, după efectuarea primului consult al minorului, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că inculpata A. a solicitat un examen chirurgical al pacientului, care a fost efectuat în chiar seara internării de către dr. H.. În urma examinării s-a reţinut că pacientul minor nu are abdomen acut, nefiind o urgenţă chirurgicală. Acelaşi medic chirurg a recomandat ecografie abdominală şi radiografie, a căror efectuare a fost de asemenea amânată întrucât s-a considerat că starea minorului nu constituia o urgenţă medicală şi în considerarea lipsei activităţii curente în perioada de week-end.

Ulterior, după luarea de către inculpata A. a deciziei de internare a minorului în secţia de pediatrie a Spitalului Municipal Curtea de Argeş, Înalta Curte constată că în cauză s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că în timpul nopţii, inculpata A. a fost anunţată de mama minorului că acestuia i se învineţiseră unghiile de la degetele de la o mână şi că aceasta s-a rezumat la a deschide geamurile considerând că era prea cald în încăpere, precum şi faptul că minorul nu a dormit în timpul nopţii, zvârcolindu-se din cauza durerilor.

Referitor la relevanţa acestor investigaţii medicale, Înalta Curte reţine că prin Avizul nr. x din 01.08.2022 al Comisiei Superioare Medico-Legale s-a arătat că "explorările imagistice - ecografia abdominală ar fi putut aduce teoretic date care să sugereze un diagnostic de pancreatită acută, dar şi în acest caz ar fi fost necesară o suspiciune diagnostică". S-a mai arătat că pentru diagnosticarea pancreatitei acute necrotico - hemoragice ar fi fost necesară realizarea unor analize de laborator de specialitate (lipază, amilază), care nu se lucrează în mod curent dacă nu sunt suspiciuni diagnostice pentru o pancreatită acută.

Contrar aspectelor reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că în sarcina inculpatei A. (situaţia fiind similară şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.) nu s-a reţinut prin actul de sesizare a instanţei o nerespectare a obligaţiilor profesionale constând în efectuarea unor analize de specialitate cum sunt cele denumite lipază/amilază, astfel încât acuzaţia adusă acestora nu putea fi examinată din această perspectivă.

Aşadar, singura investigaţie medicală care putea să releve (teoretic) existenţa unor suspiciuni de existenţă a afecţiunii care a constituit cauza decesului minorului a constituit-o ecografia abdominală, investigaţie dispusă încă de la internarea minorului dar neefectuată, deşi exista posibilitatea efectuării ei prin chemarea medicilor care asigurau permanenţa în week-end, întrucât s-a considerat de către inculpata A. că starea minorului nu constituia o urgenţă medicală.

De asemenea, Înalta Curte reţine că prin actele medico - legale întocmite în cauză s-a arătat că la momentul examinării sale minorul prezenta dureri în zona abdominală şi vărsături, simptome în raport cu care s-a stabilit prin actele medico-legale întocmite în cauză că, pe de-o parte, diagnosticul stabilit la internare a fost unul corect, iar pe de altă parte, că sunt asemănătoare celor specifice pancreatitei, pe care de altfel a şi mascat-o.

Înalta Curte notează că potrivit Protocolului general privind setul minim de analize pentru pacienţii care se internează, ecografia abdominală era obligatorie atât în cazul unui "sindrom dureros cu etiologie neprecizată la copii diagnostic şi tratament", cât şi în cazul "colică abdominală de etiologie neprecizată". Aşadar, în raport cu simptomele (durere abdominală) şi diagnosticul (colică abdominală) stabilit de inculpata A., efectuarea unei ecografii abdominale era obligatorie în cazul minorului F. pentru stabilirea unui diagnostic.

În raport cu aceste aspecte, şi ţinând seama şi de obligaţiile care derivă din Codul de deontologie medicală menţionate anterior, Înalta Curte reţine că în sarcina inculpatei A. a existat obligaţia profesională de a efectua/a urgenta efectuarea ecografiei abdominale sau de a solicita transferul minorului la o altă unitate medicală unde aceasta putea fi realizată, atât la momentul primei examinări - având în vedere simptomele prezentate, faptul că era vorba de un copil care nu poate fi prezumat că poate identifica precis tipul şi zona durerilor sau alte asemenea detalii, dar şi ulterior, în raport cu evoluţia stării minorului, în special durerile şi episodul petrecut în cursul nopţii şi care sugera existenţa unor probleme care nu au fost avute în vedere la stabilirea diagnosticului iniţial. Similar, în ipoteza în care efectuarea ecografiei nu putea fi realizată din cauza absenţei personalului, inculpatei îi revenea obligaţia de a solicita/dispune transferul la o altă unitate medicală unde acest lucru se putea realiza.

Problematica aprecierii asupra caracterului urgent sau nu al investigaţiei medicale menţionate nu este raportată la opinia exprimată de medicul chirurg, ci la necesitatea efectuării ei iniţiale pentru stabilirea unui diagnostic, fiind obligatorie potrivit Protocolului existent la nivelul spitalului, mai exact la toate datele de care dispunea inculpata A. în calitatea sa de medic de gardă şi mai ales, la elementele de care aceasta avea nevoie pentru a se asigura că diagnosticul stabilit era unul corect. În concret, de vreme ce inculpata a avut îndoieli cu privire la starea minorului şi a solicitat şi opinia unui medic chirurg şi, mai ales, de vreme ce evoluţia stării pe timpul nopţii a fost una care a inclus incidente ce nu puteau fi explicate prin starea de frig/cald, aceasta ar fi avut obligaţia de diligenţă de a se asigura că a dispus măsurile necesare pentru stabilirea unui diagnostic corect sau de a îndruma pacientul către o unitate medicală specializată. Aşadar, obligaţia de a dispune şi efectua o ecografie abdominală era impusă în mod obiectiv de diagnosticul şi starea pacientului, respectiv de simptomele prezentate de acesta.

Înalta Curte găseşte inexplicabilă în mod rezonabil atitudinea inculpatei care, în prezenţa unor simptome la un copil în vârstă de 8 ani şi care a mai prezentat şi un alt simptom straniu pe parcursul nopţii, nu a dispus efectuarea cât mai rapidă a unei investigaţii medicale relativ simplu de executat şi care nu presupunea alte resurse decât chemarea unui medic de permanenţă în perioada week-end-ului. În acelaşi timp, apare ca fiind inacceptabilă neasigurarea resurselor materiale şi mai ales umane în perioada sfârşitului de săptămână la nivelul unei unităţi medicale, mai ales a uneia în care funcţionează şi o unitate sau compartiment de primiri urgenţe.

Or, chiar dacă ecografia abdominală ar fi relevat doar teoretic indicii cu privire la existenţa pancreatitei şi chiar dacă transferul la o altă unitate medicală nu ar fi sporit în mod semnificativ şansele de supravieţuire a minorului, dată fiind evoluţia bruscă a bolii astfel cum s-a arătat prin actele medico-legale întocmite în cauză, Înalta Curte reţine că între omisiunea inculpatei, care nu s-a asigurat că investigaţia medicală dispusă este şi efectuată pentru a putea stabili un diagnostic corect şi complet şi decesul minorului F. există legătură de cauzalitate, fiind întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă astfel cum s-a reţinut prin hotărârea recurată. Înalta Curte reţine că în ipoteza în care inculpata şi-ar fi îndeplinit obligaţiile profesionale şi s-ar fi asigurat că este efectuată ecografia abdominală a pacientului, aceasta ar fi avut la dispoziţie informaţiile necesare sau măcar suspiciuni pentru a reevalua starea minorului şi de a dispune aplicarea unei alte conduite terapeutice sau de a dispune transferul la o altă unitate medicală pentru acesta, existând şanse de evitare a producerii rezultatului socialmente periculos.

În ceea ce priveşte situaţia recurentului B., Înalta Curte reţine că şi în sarcina acestuia s-a reţinut sub aspectul elementului material, o nerespectare a dispoziţiilor legale care reglementează activitatea de pediatrie şi protocolul existent la nivelul spitalului, în sensul că nu a efectuat investigaţiile paraclinice (hemoleucogramă, coagulogramă, calcemie, uree, TGP, TGO şi VSH), respectiv investigaţiile imagistice (ecografie şi radiografie) şi nici nu a solicitat transferul pacientului minor la o altă unitate medicală de rang superior care putea să efectueze aceste investigaţii, în măsura în care efectuarea lor era imposibil de realizat în cadrul Spitalului Curtea de Argeş.

Contrar concluziei expuse de instanţa de apel, referitor la efectuarea investigaţiilor paraclinice (hemoleucogramă, coagulogramă, calcemie, uree, TGP, TGO şi VSH), Înalta Curte constată că între nerespectarea obligaţiilor profesionale de a fi urgentat/efectuat propriu-zis analizele ce fuseseră dispuse de către inculpata A., şi decesul victimei F., argumentele expuse anterior referitor la lipsa legăturii de cauzalitate sunt valabile în egală măsură, prin actele medico -legale întocmite în cauză stabilindu-se că aceste elemente nu ar fi fost suficiente pentru a stabili diagnosticul iniţial tanatogenerator, ci doar consecinţele acestuia, care erau evident clinic, nefiind astfel întrunite toate elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă.

De asemenea, în ceea ce priveşte efectuarea analizelor de specialitate denumite lipază/amilază, în sarcina inculpatului nu s-a reţinut prin actul de sesizare a instanţei o nerespectare a obligaţiilor profesionale constând în efectuarea acestor analize, astfel încât acuzaţia nu putea fi examinată din această perspectivă.

Referitor la obligaţia profesională de a efectua sau de a se asigura că este efectuată investigaţia medicală constând în ecografia abdominală, Înalta Curte reţine că potrivit menţiunilor din fişele posturilor celor doi inculpaţi, după primirea la UPU a unui pacient de către medicul de gardă, acestuia îi revine obligaţia stabilirii diagnosticului (corect şi complet) şi de a determina conduita terapeutică ce se impune a fi adoptată, devenind astfel şi medicul curant al pacientului. Medicul care preia calitatea de medic de gardă în ziua următoare, are obligaţia de a monitoriza starea pacientului şi de a se asigura că sunt respectate indicaţiile terapeutice stabilite de medicul curant care a stabilit diagnosticul. O reevaluare a diagnosticului de către cel de-al doilea medic poate fi determinată fie de împrejurări evidente care generează suspiciunea unui diagnostic iniţial eronat, fie de o modificare a simptomatologiei sau a stării pacientului.

Potrivit situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, în cuprinsul raportului de gardă întocmit de inculpata A. în dimineaţa zilei de 18.04.2015, s-a consemnat:

"stare generală ameliorată, a urinat, fără vărsături, nu a prezentat scaun, a primit alimentaţia, continuă PEV, cardiac A 80 b/min, pulmonar normal".

În cauză, potrivit situaţiei de fapt reţinută de către instanţa de apel, inculpatul B. nu a fost informat de către inculpata A. despre simptomele minorului şi nici despre incidentul petrecut în timpul nopţii, acesta având la dispoziţie exclusiv menţiunile înscrise în foaia de observaţie întocmită iniţial, în care apărea şi consemnarea unui consult chirurgical. De asemenea, din menţiunile înscrise de inculpatul B. în foaia de observaţie a rezultat că minorul avea o stare de sănătate mediocră, era afebril, cu abdomenul suplu, echilibrat cardio-respirator. Potrivit situaţiei de fapt reţinută prin hotărârea atacată, instanţa de apel nu a constatat în raport cu probele administrate că la momentul consultării minorului, inculpatul ar fi fost informat de vreo altă persoană, inclusiv mama minorului, despre starea acestuia pe parcursul nopţii sau că ar fi constatat vreo deteriorare a stării acestuia cu simptome dureroase sau altele asemănătoare.

În raport cu aceste aspecte, strict din perspectiva conturării situaţiei premisă referitoare la obligaţiile profesionale care îi reveneau inculpatului B., Înalta Curte reţine că acesta nu a dispus de elemente care să îi determine suspiciunea că diagnosticul stabilit iniţial la internarea minorului nu era unul complet şi că ar fi existat alte afecţiuni, cu atât mai puţin cea care a constituit cauza morţii şi care, aşa cum s-a stabilit prin actele medico-legale întocmite în cauză era mascată de afecţiunea stabilită prin diagnostic. Mai mult, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, inculpatul a constatat că la momentul primirii minorului în unitatea medicală au fost dispuse investigaţii medicale dar că efectuarea acestora a fost amânată, întrucât s-a apreciat că minorul nu reprezenta o urgenţă.

Or, în condiţiile în care nu a fost identificat un act normativ sau o măsură de prevedere referitoare la exerciţiul profesiei de medic din cuprinsul căreia să rezulte obligaţia medicului care preia garda de a controla corectitudinea diagnosticului stabilit de către medicul de gardă care a primit pacientul în unitatea de primiri urgenţe, a stabilit diagnosticul iniţial şi tratamentul ce trebuia aplicat, Înalta Curte constată că în sarcina inculpatului B. nu poate fi reţinută incidenţa situaţiei premisă referitoare la existenţa obligaţia de a dispune si efectua ecografia abdominală, investigaţie medicală care fusese deja dispusă dar efectuarea ei a fost amânată din dispoziţia inculpatei A.. Întrucât obligaţia de a efectua ecografia abdominală era obligatorie pentru stabilirea sau confirmarea diagnosticului la momentul internării, Înalta Curte reţine că întrucât nu intra în sarcina inculpatului B. sarcina de a stabili diagnosticul sau de a dispune internarea acestuia nu îi revenea nici sarcina de a dispune efectuarea investigaţiei medicale. Numai în măsura în care existau motive pentru a suspecta că diagnosticul stabilit era unul greşit sau dacă evoluţia stării de sănătate a pacientului ar fi fost una defavorabilă se năştea în sarcina inculpatului B. obligaţia de a reevalua diagnosticul, ceea ce implica şi obligaţia de a efectua investigaţiile medicale prevăzute prin protocol.

În aceste condiţii, întrucât nu intra în sarcina inculpatului B. atribuţia de stabilire a diagnosticului (care ar fi implicat obligaţia de a dispune ecografia abdominală), iar din cele constatate personal, pacientul nu a prezentat o agravare a stării sale faţă de cea de la momentul internării sale şi nu a fost informat despre evoluţia acestuia pe timpul nopţii (elemente care ar fi justificat suspiciuni faţă de diagnosticul iniţial şi o urgentare a efectuării investigaţiilor medicale), în sarcina sa nu poate fi reţinută situaţia premisă a existenţei obligaţiei profesionale de a fi urgentat efectuarea ecografiei abdominale dipuse anterior.

În consecinţă, inexistenţa situaţiei premisă referitoare la o obligaţie profesională pe care inculpatul să nu o fi respectat conduce la concluzia neîntrunirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de ucidere din culpă, impunându-se achitarea acestuia sub aspectul acuzaţiei aduse.

Înalta Curte constată, aşa cum, de altfel, s-a reţinut şi în încheierea de admitere în principiu a recursurilor în casaţie, că susţinerile părţii responsabile civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş şi ale inculpatului B. referitoare la faptul că instanţa de apel nu a constatat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale şi pentru infracţiunile imputate inculpaţilor nu pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care prevăd ipoteza contrară, respectiv situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal. Aceste aspecte ar putea, eventual, face obiectul unor alte căi extraordinare de atac.

De altfel, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., faţă de soluţia de achitare care urmează a fi dispusă faţă de acesta, nu se mai impune analiza argumentelor prezentate în susţinerea faptului că se impune examinarea motivului de recurs în casaţie privind prescripţia răspunderii penale ca remediu procesual reclamat de art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În final, Înalta Curte subliniază că, faţă de inculpatul B. nu poate fi menţinută soluţia de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a I-a şi a II-a din C. proc. pen., pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, întrucât, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, în prezenta cale de atac se analizează doar dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă ale acesteia. Or, în condiţiile în care Înalta Curte a constatat că fapta imputată inculpatului B. nu este prevăzută de legea penală, nu va mai analiza şi îndeplinirea condiţiilor de tipicitate subiectivă, această din urmă analiză excedând cadrului procesual al prezentei căi extraordinare de atac.

În ceea ce priveşte latura civilă, prin sentinţa penală nr. 32 din 13.02.2023 pronunţată de Curtea de Argeş în dosarul nr. x/2020 s-a dispus formarea unui nou dosar având ca obiect acţiunea civilă disjunsă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile în casaţie formulate de inculpatul B. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş împotriva deciziei penale nr. 611/A din data de 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de famlilie, va casa, în parte, numai în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., decizia penală mai sus-menţionată şi rejudecând, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita pe inculpatul B. , pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Va anula formele de executare emise în baza deciziei penale nr. 611/A din data de 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B..

Va înlătura dispoziţia privind obligarea inculpatului B. la plata sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat (din care 4.000 RON cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale).

Va înlătura dispoziţia privind obligarea inculpatului B. la plata sumei de 5.738,4 RON către cele două apelante-părţi civile reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul apărător, cheltuieli cu transport şi combustibil).

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei mai sus-menţionate.

Va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 611/A din data de 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de famlilie.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea recursurilor în casaţie formulate de inculpatul B. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga recurenta inculpată A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 276 alin. (1) şi (4) raportat la art. 274 alin. (3) din C. proc. pen., va obliga inculpata A. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de intimatele părţi civile în cuantum de 5000 RON, conform chitanţei nr. x din 04.08.2023 aflată la dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite recursurile în casaţie formulate de inculpatul B. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş împotriva deciziei penale nr. 611/A din data de 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, numai în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B., decizia penală mai sus-menţionată şi rejudecând:

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul B. , pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) din C. pen.

Anulează formele de executare emise în baza deciziei penale nr. 611/A din data de 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B..

Înlătură dispoziţia privind obligarea inculpatului B. la plata sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat (din care 4.000 RON cheltuieli efectuate în cursul urmăririi penale).

Înlătură dispoziţia privind obligarea inculpatului B. la plata sumei de 5.738,4 RON către cele două apelante-părţi civile reprezentând cheltuieli de judecată (onorariul apărător, cheltuieli cu transport şi combustibil).

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei mai sus-menţionate.

II. Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 611/A din data de 31 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea recursurilor în casaţie formulate de inculpatul B. şi partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal Curtea de Argeş rămân în sarcina statului.

Obligă recurenta inculpată A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenta inculpată A. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de intimatele părţi civile în cuantum de 5000 RON.

Definitivă

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2024.