Inadmissibility of request for CJEU preliminary ruling on validity of acts from court deemed impartial and motion to clarify non-appealable transfer judgment

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Asupra cauzei de faşă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulate la data de 29.01.2024, petentul A., prin apărători aleşi, a solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2023.

În acest sens, a solicitat lămurirea considerentelor şi dispozitivului sentinţei nr. 680 din 06 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală cu privire la sintagma "menţine actele îndeplinite de instanţa de la care s-a strămutat cauza", în sensul precizării dacă a fost avută în vedere doar menţinerea actelor procedurale întocmite de instanţa suspiciune de imparţialitate sau referirea a fost făcută şi cu privire la actele procesuale.

Prin lipsa termenului "toate" şi a detaliilor suplimentare în considerentele hotărârii, precum şi datorită faptului că, în general, atunci când instanţele se referă la menţinerea actelor, acestea vizează actele procedurale, se impune o clarificare necesară a hotărârii curente. Această clarificare este esenţială pentru a determina natura concretă a actelor care au fost luate în considerare de Înalta Curte de Casaşie şi Justiţie pentru a fi menţinute. O astfel de precizare va asigura o interpretare corectă şi va evita orice ambiguitate care ar putea afecta desfăşurarea ulterioară a procesului şi drepturile petentului.

Ulterior, la data de 5 amrtie 2024 a formulat o cererea prin care a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu următoarea întrebare preliminară:

Dacă interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale în judecarea cauzelor având ca obiect infracţiuni ce intră sub incidenţa Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF) care impune ca orice persoană acuzată de comiterea unor infracţiuni care aduce atingere intereselor financiare ale UE să fie judecată de o instanţă independentă şi imparţială, se opune menţinerii valabilităţii actelor unei instanţe care a fost ulterior recunoscuta ca fiind lipsită de imparţialitate, inclusiv deciziilor privind respingerea probelor şi altor cereri relevante ale apărării?

Analizând cererile formulate de petent, Înalta Curte constată următoarele:

1. Cu privire la cererea prin care a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin cererea formulată s-a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu următoarea întrebare preliminară:

Dacă interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale în judecarea cauzelor având ca obiect infracţiuni ce intră sub incidenţa Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF) care impune ca orice persoană acuzată de comiterea unor infracţiuni care aduce atingere intereselor financiare ale UE să fie judecată de o instanţă independentă şi imparţială, se opune menţinerii valabilităţii actelor unei instanţe care a fost ulterior recunoscuta ca fiind lipsită de imparţialitate, inclusiv deciziilor privind respingerea probelor şi altor cereri relevante ale apărării?

În argumentarea cererii, printre altele, a susţinut că prezenta cerere de sesizare a CJUE urmăreşte interpretarea uniformă, iar nu aplicarea incoerentă a normelor Uniunii în "jurisprudenţa" naţională, precum şi prevenirea divergenţelor de jurisprudenţâ naţională şi, a fortiori, în cadrul Uniunii.

Astfel, necesitatea intervenţiei în ceea ce priveşte chestiunea de drept în discuţie rezultă cu atât mai mult cu cât, potrivit în contextul interpretării articolului 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi a Directivei (UE) 2017/1371 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, se ridică întrebări fundamentale privind dreptul la un proces echitabil şi la un tribunal independent şi imparţial. Aceasta implică o analiză a modului în care principiile de imparţialitate şi independenţă, esenţiale în administrarea justiţiei, sunt respectate în cazurile penale ce afectează interesele financiare ale UE.

În acest sens, se pune problema conformităţii cu dreptul Uniunii a menţinerii actelor unei instanţe care a fost ulterior recunoscută ca fiind lipsită de imparţialitate, inclusiv deciziilor privind respingerea probelor şi altor cereri relevante ale apărării. Această chestiune este crucială pentru asigurarea unui proces echitabil şi pentru protecţia drepturilor fundamentale în cadrul sistemului judiciar, în conformitate cu standardele stabilite de legislaţia UE şi practica CJUE.

Relevanţa trebuie înţeleasă în sensul în care, o dezlegare a problemei de către CJUE, ar putea să influenţeze decizia finală a instanţei naţionale, într-un sens sau altui, iar interpretarea dreptului unional dată de instanţa naţională este de natură să compromită interpretarea uniformă a dreptului unional în cadrul Uniunii Europene.

Or, constatarea de către CJUE că, în prezenta cauză, actele efectuate de instanţa asupra căreia există o suspiciune de imparţialitate nu se pot menţine cu privire la chestiuni esenţiale soluţionării fondului cauzei ar conduce la rediscutarea cererilor formulate de apărare în faza apelului pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Mai mult, prin răspunsul CJUE la întrebarea preliminară ridicată în prezenta cauză, se tinde la explicarea modului în care se aplică principiile de imparţialitate şi independenţă judiciară, aşa cum sunt consacrate în articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi în contextul Directivei (UE) 2017/1371. CJUE, ca instituţie supremă în interpretarea dreptului Uniunii, este competentă să clarifice cum trebuie aplicate aceste principii fundamentale în cazurile penale care afectează interesele financiare ale UE. Răspunsul CJUE va avea un impact direct asupra prezentei cauze, stabilind standardele de imparţialitate şi independenţă necesare în procesul penal şi consecinţele juridice ale nerespectării acestor standarde. Astfel, se va asigura respectarea dreptului Ia un proces echitabil şi se va contribui la consolidarea încrederii în sistemul judiciar european.

Astfel dacă CJUE ar constata că există o obligaţie, derivată din principiile de imparţialitate şi independenţă judiciară aşa cum sunt consacrate în articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi în considerentele Directivei (UE) 2017/1371, de a repune în discuţie chestiunile soluţionate de o instanţă care a fost constatată ulterior ca fiind lipsită de imparţialitate, atunci judecătorul va trebui să reevalueze deciziile anterioare. Aceasta include reconsiderarea deciziilor privind respingerea probelor şi.altor cereri relevante ale apărării, în lumina necesităţii de a asigura un proces echitabil, conform standardelor de imparţialitate şi independenţă stabilite de dreptul Uniunii Europene.

Prin urmare, problema care reprezintă obiectul prezentei cereri nu este relevantă doar dintr-o perspectivă abstractă, pur teoretică, ci are o deosebită importanţă pentru soluţionarea fondului cauzei interne. În absenţa respectării obligaţiilor impuse organelor judiciare naţionale, se conturează o practică neunitară la nivel naţional care permite menţinerea unor decizii ale unor instanţe parţiale care pot afecta iremediabil dreptul la un proces echitabil prin efectele respingeri unor cereri importante ale părţilor.

A mai precizat că, în contextul unei instanţe recunoscute ulterior ca fiind lipsită de imparţialitate, este esenţial să nu se menţină actele acesteia, ci să se caute remedierea lor. Acest lucru este crucial pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, aşa cum este garantat atât de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Menţinerea actelor unei instanţe parţiale ar putea submina încrederea publicului în sistemul judiciar şi ar contraveni principiilor fundamentale ale justiţiei.

Strămutarea unei cauze din cauza suspiciunii de imparţialitate a întregii instanţe afectează orice soluţie luată în respectiva cauză. Dacă actele instanţei parţiale sunt menţinute, se goleşte de esenţă şi raţiunea strămutării. Prin urmare, pentru a asigura integritatea şi echitatea procesului judiciar, este imperativ ca actele să fie desfiinţate şi reevaluate de o instanţă nouă, imparţială şi independentă.

Jurisprudenţa CEDO subliniază importanţa imparţialităţii şi a încrederii publicului în justiţie. În cazuri precum Meng v. Germania, CEDO a evidenţiat că îndoielile obiectiv justificate privind imparţialitatea unei instanţe pot duce la încălcarea Articolului 6 par. 1 al Convenţiei. Prin urmare, în cazul în care o instanţă superioară menţine actele unei instanţe inferioare lipsite de imparţialitate, aceasta nu remediază deficienţa, ci perpetuează o posibilă încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Pentru a respecta dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca actele unei instanţe recunoscute ulterior ca fiind lipsită de imparţialitate să fie desfiinţate şi reevaluate. Menţinerea acestor acte ar contraveni principiilor de justiţie echitabilă stabilite atât de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cât şi de CEDO. Astfel, strămutarea unei cauze trebuie să fie însoţită de o reevaluare completă a actelor pentru a asigura integritatea şî echitatea procesului judiciar.

Examinând cererea formulată, Înalta Curte constată că potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009:

(1) Instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.

Înalta Curte reţine că s-a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

Dacă interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale în judecarea cauzelor având ca obiect infracţiuni ce intră sub incidenţa Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (Directiva PIF) care impune ca orice persoană acuzată de comiterea unor infracţiuni care aduce atingere intereselor financiare ale UE să fie judecată de o instanţă independentă şi imparţială, se opune menţinerii valabilităţii actelor unei instanţe care a fost ulterior recunoscuta ca fiind lipsită de imparţialitate, inclusiv deciziilor privind respingerea probelor şi altor cereri relevante ale apărării?

Conform art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa să se pronunţe, cu caracter preliminar, asupra interpretării tratatelor, respectiv cu referire la validitatea şi interpretarea actelor normative emise de instituţiile, organele sau agenţiile Uniunii.

Potrivit aceluiaşi articol, când o asemenea problemă este invocată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale a cărei decizii nu este supusă vreunei căi de atac, aceasta este obligată să sesizeze Curtea.

În interpretarea prevederilor privind sesizarea pentru pronunţarea hotărârii preliminare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să-şi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile - existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii". -Hotărârea Curţii din 6 octombrie 1992-cauza C-283/81 (CILFIT).

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

În consecinţă, conform dispoziţiilor legale, se desprind trei condiţii obligatorii pentru sesizarea instanţei europene şi anume: interogarea să vizeze interpretarea normelor europene din tratate, validitatea/interpretarea actelor normative emise de instituţiile, organele sau agenţiile Uniunii, dispoziţia în cauză să nu fi făcut obiectul unei interpretări din partea Curţii, iar solicitarea să se facă în faţa instanţei a cărei decizii este definitivă.

Curtea de Justiţie a mai subliniat faptul că existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le presupune interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă din cadrul Comunităţii.

De altfel, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea cauzei aflate pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Astfel, întrebările ce se pot adresa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Din această perspectivă, Înalta Curte consideră că este neîntemeiată cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene deoarece problema ridicată prin întrebarea formulată nu ar privi dreptul Uniunii, ci dreptul naţional.

Pe de altă parte, se constată că cererea de sesizare a CJUE a fost invocată în cauza prin care s-a solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală prin care a fost admisă cererea de strămutare formulată de petentul A. şi s-a strămutat judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Craiova. Or, o astfel de cerere de lămurire a sentinţei mai sus-menţionate este ab initio inadmisibilă, indiferent de modul în care este denumită.

Practic petentul, a creat artificial o cale de atac pentru a putea invoca cererea prin care a solicitat sesizarea CJUE cu întrebarea preliminară şi care ar putea avea o înrâurire asupra fondului litigiului.

Prin urmare, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, astfeş că Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de petent.

2. Cu privire la cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

La termenul din data de 15 mai 2024, având în vedere necesitatea clarificării naturii juridice a cererii formulate de petent, preşedintele completului de judecată a pus în discuţie această chestine.

Cu privire la acest aspect apărătorul ales al petentului a solicitat ca cererea formulată să fie calificată, în principal, ca o contestaţie la executare iar, în subsidiar, ca o cerere de îndreptare a unei erori materiale strecurate în dispozitivul sentinţei penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2023.

Prealabil, se constată că prin sentinţa penală nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a fost admisă cererea formulată de petentul A. privind strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi s-a dispus strămută judecarea cauzei la Curtea de Apel Timişoara, cu menţinerea actelor îndeplinite la instanţa de la care s-a strămutat judecarea cauzei.

Înalta Curte constată că oricum ar fi calificată cererea petentului aceasta este inadmisibilă.

Astfel, potrivit art. 74 alin. (6) din C. proc. pen., sentinţa prin care s-a soluţionat cererea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac.

În acelaşi timp, se reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., împotriva executării hotărârii penale se poate face contestaţie, printre altele, când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare (lit. c).

Or, în raport cu acest text de lege contestaţia la executare vizează hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

În ceea ce priveşte solicitarea de a fi calificată ca fiind o cerere de îndreptare a unei erori materiale, se constată că aceasta este reglementată de art. 278 din C. proc. pen. iar prin intermediul ei se îndreaptă erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural.

În acest context, critica privind necesitatea lămurii menţiunii din cuprinsul dispozitivului sentinţei atacate, respectiv menţine actele îndeplinite la instanţa de la care s-a strămutat judecarea cauzei, nu reprezintă o eroare materială în sensul atribuit de art. 278 din C. proc. pen., aceasta fiind expresia a ceea ce instanţa învestită cu cererea de strămutare a hotărât.

În aceste condiţii, raportat la dispoziţiile textelor de lege anterior menţionate, se constată că a fost promovată o cale de atac împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu vreo cale de atac, învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acesteia, deşi nu întruneşte cerinţele legale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea formulată de petentul A., de lămurire a dispozitivului sentinţei penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2023.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge ca inadmisibilă cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de petent.

Respinge ca inadmisibilă cererea formulată de petentul A., de lămurire a dispozitivului sentinţei penale nr. 680 din data de 06 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2023.

Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2024.