Moral damages for inaccessible public building: evidentiary sufficiency of video recordings and scope of review of factual findings in cassation

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 25 februarie 2022 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Iaşi prin primar la plata către fiecare din reclamanţi a sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale.

Au invocat, în esenţă, că sunt persoane cu handicap locomotor şi că nu li s-a asigurat acces corespunzător la data de 24 februarie 2019 la Muzeul Municipal Regina Maria din Iaşi.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 3277 din 30 decembrie 2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iaşi prin primar.

A obligat pe pârât la plata sumei de 2000 euro către fiecare reclamant (contravaloare în RON de la data plăţii), cu titlu de daune morale.

A obligat pe pârât să plătească reclamantei A. suma de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de apărător.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 267 din 23 mai 2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul Municipiul Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 3277 din 30 decembrie 2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

A obligat pe pârâtul Municipiul Iaşi să plătească reclamanţilor A. şi B. suma de 2000 RON - cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 267 din 23 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pârâtul Municipiul Iaşi prin primar a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată nu este motivată prin raportare la toate probatoriile administrate în cauză referitoare la împrejurările exacte ale desfăşurării situaţiei de fapt, probatorii pe care le consideră relevante în soluţionarea cauzei şi pe care instanţele de judecată au omis să le analizeze, fiind excluse din raţionamentul logic şi juridic expus. Prin preluarea identică a motivării primei instanţe, instanţa de apel nu a analizat motivele de apel formulate de apelantă.

Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie. O motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei sau preluarea întocmai a motivării primei instanţe echivalează cu inexistenţa motivării şi, în consecinţă, cu lipsa cercetării obiectului învestirii.

Recurentul-pârât menţionează că anumite considerente, pe care le expune succint, sunt reţinute greşit, iar aprecierile instanţei de apel sunt de natură generală, întrucât instanţa nu descrie în mod concret în ce a constat şi care a fost cauza concretă care a condus la lipsa de funcţionare a rampei fixe construite betonate ce face parte integrantă din construcţia muzeu, în condiţiile în care o astfel de rampă, prin destinaţia şi natura ei, este accesibilă în orice moment publicului larg, iar aceasta nu impune activităţi de mentenanţă permanente. Formulările instanţei sunt generale şi se rezumă la sintagma "nu funcţiona", fără a descrie cu exactitate în ce constă această disfunctionalitate.

Pe de altă parte, considerentele apar în acelaşi timp contradictorii întrucât, deşi instanţa validează faptul că Municipiul Iaşi a făcut dovada existenţei rampei de acces fixe practicabile de la momentul edificării, cu toate acestea concluzionează, în termeni generali, că aceasta nu funcţiona. În condiţiile date, nu pot fi validate considerentele reţinute de instanţă, întrucât acestea nu descriu în mod concret, complet şi corect, prin raportare la toate elementele specifice cauzei, în ce constă disfuncţionalitatea mijloacelor de acces în clădirea vizată. Pe tot parcursul considerentelor, instanţa se rezumă la formularea în termeni generali, abstracţi a pretinsei lipse de funcţionalitate, repetând că atât rampa de acces, cât şi liftul "nu erau funcţionale", dar nu prezintă şi nu descrie în ce constă în mod exact, cu precizie această disfuncţionalitate, prin raportare la mijloacele de probă concrete deduse judecăţii.

În mod greşit reţine instanţa de apel faptul că pretinsa disfuncţionalitate a rampei de acces, precum şi a liftului a fost dovedită în cauză exclusiv cu înregistrări video, fără să se raporteze la înscrisuri concrete, cu conţinut juridic cert, acestea fiind instrumente probatorii de natură să confirme sau să infirme susţinerile reclamanţilor rămase neanalizate de către instanţa de apel.

Or, instanţa de judecată a reţinut în mod exclusiv şi unilateral conţinutul unor înregistrări video, ce pot constitui o simplă punere în scenă în scopul dovedirii unor presupuse afirmaţii. În toate situaţiile conţinutul unor astfel de înregistrări se impune în mod obligatoriu să fie raportat la înscrisuri cu valoare juridică certă, respectiv la conţinutul tuturor probelor din dosar.

Deşi pârâta a depus la dosarul cauzei probe cu valoare juridică certă, constând în înscrisuri şi planşe foto, din care rezultă cu evidenţă execuţia rampelor de acces în cadrul proiectului finanţat cu fonduri europene, cu toate acestea instanţa de judecată reţine în mod greşit faptul că toate aceste probe nu pot prevala în raport cu înregistrările video depuse de reclamanţi.

În mod greşit instanţa a reţinut faptul că Municipiul Iaşi nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia asigurării căilor de acces, din moment ce, din înscrisurile depuse la dosar, precum şi din planşele foto, rezultă că imobilul este dotat din construcţie cu rampe fixe pentru accesul persoanelor cu handicap locomotor la parterul clădirii, iar pentru accesul la etaj există montate sisteme elevatoare funcţionale,

În ceea ce priveşte pretinsa neasigurare a accesului la etajul clădirii prin intermediul sistemului elevator, din planşele foto depuse, precum şi din înscrisuri, rezultă că există amenajat un astfel de sistem, destinat pentru persoanele cu handicap locomotor, iar acest sistem era pe deplin funcţional la momentul de referinţă indicat de reclamanţi.

Or, instanţa de judecată avea obligaţia de a soluţiona cauza în limitele deduse judecăţii prin acţiunea introductivă, respectiv prin analizarea situaţiei concrete expuse şi anume faptul că reclamanţii nu ar fi avut acces la vizionarea unei anumite expoziţii, care s-ar fi desfăşurat exclusiv la parterul Muzeului. Acţiunea introductivă de instanţă este strict legată de un anumit eveniment, a unei expoziţii prezentată doar la parterul clădirii şi nu de o situaţie general valabilă, astfel încât instanţa trebuia să soluţioneze cauza în raport cu toate datele concrete reclamate.

Instanţa a procedat la valorificarea în mod exclusiv a înregistrărilor video depuse de reclamanţi la dosar, în detrimentul unor dovezi certe depuse de Municipiul Iaşi în legătură cu toate aspectele deduse judecăţii, o serie de înscrisuri, pe care partea le enumeră, rămânând neanalizate.

În lipsa analizării în mod concret a tuturor probelor administrate în cauză, instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a condiţiilor necesare instituirii răspunderii civile delictuale, situaţie ce atrage aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greşit a reţinut curtea de apel în considerentele deciziei atacate faptul că "toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale învederate prin cererea de chemare în judecată de către reclamanţi au fost analizate în mod judicios de prima instanţă". De asemenea, în mod eronat se reţine faptul că "Tribunalul a constatat că organele de conducere sau administrare ale pârâtului au săvârşit o faptă ilicită în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate prin lege, respectiv aceea de a asigura accesul persoanelor cu handicap locomotor în clădirile de utilitate publică şi de a îngrădi astfel dreptul acestora la cultură, deşi aveau obligaţia prevăzută de lege de a facilita accesul persoanelor cu handicap la valorile culturii şi a sprijini participarea persoanelor cu handicap şi a familiilor acestora la manifestări culturale".

Or, aşa cum a menţionat deja, nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu au indicat în mod concret în ce ar consta lipsa de funcţionalitate a unei rampe de acces fixe betonate, ataşată corpului de clădire, rampă care era şi este perfect accesibilă în orice moment persoanelor cu nevoi speciale, cu atât mai mult cu cât o astfel de rampă nu impune activităţi de mentenanţă permanente. Prin edificarea acestei rampe de acces, ca şi prin montarea sistemului elevator, pentru care s-a făcut dovada continuităţii contractului de mentenanţă ce a fost depus la dosarul cauzei, Municipiul Iaşi şi-a îndeplinit obligaţia legală de a asigura accesul acestor persoane la valorile culturale.

În ceea ce priveşte condiţia imputabilităţii faptei ilicite, Curtea de Apel Iaşi a validat raţionamentul primei instanţe, în sensul că "fapta ilicită constă intr-o omisiune, aceea de a nu fi întreprins măsurile necesare pentru aducerea Ia îndeplinire a cerinţelor legale, respectiv de a asigura montarea şi funcţionarea căilor de acces special concepute pentru persoanele cu handicap locomotor".

Din nou ambele instanţe folosesc în argumentarea soluţiei termeni generali, abstracţi, neindicând în mod concret în ce ar consta fapta omisivă a Municipiului Iaşi. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că Municipiul Iaşi a procedat la montarea rampei de acces şi a sistemului elevator şi că acestea erau funcţionale la momentul de referinţă, astfel încât nu se justifică reţinerea în sarcina pârâtei a faptei imputabile, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este descrisă în mod concret.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, ambele instanţe au constatat că şi aceste condiţii sunt îndeplinite, reţinând că "existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei".

Or, reclamanţii nu au dovedit existenţa unei vătămări reale din moment ce rampa de acces de la parterul clădirii şi sistemul elevator erau pe deplin funcţionale. Mai mult, din adresa comunicată de instituţia de cultură rezultă că în data de 24.02.2019 nu se desfăşurau manifestări culturale destinate publicului larg.

Recurentul-pârât apreciază ca fiind greşită înlăturarea de către istanta de apel a considerentelor decizorii pe care le conţine decizia nr. 470/2022 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în dosarul nr. x/2020, având ca obiect anulare act administrativ reprezentat de HCL nr. 65/2020 privind atribuirea în beneficiul acesteia a unei locuinţe de necesitate.

Prin această decizie s-a respins acţiunea reclamantei A., instanţa reţinând în considerentele hotărârii următoarele aspecte ce se bucură de autoritate de lucru judecat, în condiţiile art. 430 C. proc. civ.: "In privinţa situaţiei personale a reclamantei Curtea de Apel constată că la dosar s-a depus un certificat de încadrare în handicap grav, cu dizabilităţi, fără alte documente referitoare la constrângerile concrete de autonomie personală. Reclamanta se plânge de mobilitate redusă, însă nu există documente din care să reiasă că nu poate să se deplaseze, cu atât mai mult cu cât din adresa nr. x/19.06.2019 rezultă că reclamanta s-a deplasat la sediul Direcţiei de Asistenţă Socială din laşi fără a fi însoţită de asistentul personal. Or,reclamanta este cea care trebuie să dovedească nevoile sale concrete, având în vedere principiul potrivit căruia cela care face o afirmaţie în justiţie trebuie să o dovedească".

Aceasta deoarece, la pronunţarea sentinţei apelate, instanţa de judecată porneşte de la o premisă eronată, reţinând în considerente faptul că "reclamanţii sunt două persoane cu handicap locomotor "fără însă să facă trimitere la înscrisuri cu valoare juridică certă care să ateste aceste aspecte, fără a indica în concret care sunt certificatele medicale care ar atesta această situaţie şi fără a analiza conţinutul acestor certificate în mod complet, prin raportare la toate elementele concrete deduse judecăţii.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Iaşi în considerentele deciziei nr. 470/2002, este adevărat că reclamanta A. a depus la dosar un certificat de încadrare în grad de handicap, dar acest certificat nu specifică în mod concret şi expres faptul că ar exista şi alte constrângeri de natură locomotorie.

În ceea ce priveşte situaţia celui de-al doilea reclamant, B., în mod similar, prin hotărârea atacată, instanţa nu face trimitere la niciun certificat de încadrare într-un anumit grad de handicap care să indice în mod cert, expres şi indubitabil existenţa unor constrângeri locomotorii.

Pe cale de consecinţă, în prezenta cauză, instanţa de judecată nu a analizat în mod temeinic şi complet una dintre condiţiile obligatorii ale răspunderii civile delictuale, anume săvârşirea unei fapte ilicite raportată la situaţia personală a reclamanţilor şi la împrejurările concrete ale speţei, făcând o aplicare greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 86 - 89 din Legea nr. 448/2006.

Reclamanţii au depus la dosarul cauzei acte în sensul dovedirii doar a gradului de handicap, nu şi a tipului de handicap, deşi, în conformitate cu prevederile legale anterior menţionate, certificatul de handicap atestă atât gradul, cât şi tipul de handicap. Prin nedepunerea în formă completă a certificatelor, reclamanţii nu au făcut dovada constrângerilor concrete de autonomie personală, din care să rezulte gradul de mobilitate redusă sau totală şi faptul că se află în imposibilitate efectivă de a se deplasa.

Reclamanţii nu au argumentat niciuna dintre condiţiile de admisibilitate impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi niciuna dintre condiţiile menţionate în mod expres şi cumulativ de lege nu rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată şi nici din înscrisurile ataşate.

Prin probele pe care le depus la dosarul cauzei, constând în înscrisuri cu valoare juridică certă, precum şi fotografii elocvente de la faţa locului, recurenta-pârâtă a înţeles să dovedească faptul că, la momentul anului 2019, precum şi în prezent, existau şi există montate astfel de rampe de acces pentru persoanele cu handicap, atât rampe exterioare imobilului, cât şi platforme elevatoare interioare pentru accesul la etajul intâi.

Faţă de toate aspectele expuse, recurenta-pârâtă apreciază că drepturile procesuale sunt exercitate de către reclamanţii din cauză contrar bunei credinţe, din moment ce, din întreg materialul probator depus la dosar, rezultă cu putere de evidenţă existenţa la faţa locului atât a rampei de acces exterioare, cât şi a platformei elevatoare interioare amenajate pentru persoanele cu dizabilităti.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecinţe, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Or, niciunul dintre criteriile de apreciere anterior enumerate nu sunt dovedite prin prezenta acţiune, astfel încât, în fapt, acţiunea reclamanţilor apare ca o încercare de mărire a patrimoniului, prejudiciind astfel bugetul autorităţii publice locale.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului şi acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, în a căror dovedire au depus chitanţă.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (25 februarie 2022), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Rezumând aspectele legate de circumstanţele factuale ale litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanţele de fond, se reţine că reclamanţii din cauză sunt două persoane cu handicap locomotor care în data de 24 februarie 2019 s-au deplasat la Muzeului Municipal "Regina Maria" din Iaşi, instituţie aflată în subordinea Municipiului Iaşi, pentru a participa la manifestări culturale. Deoarece clădirea nu este dotată cu căi de acces funcţionale care să poată fi folosite de persoanele cu handicap locomotor, reclamanţii nu au avut acces la parterul şi la etajul clădirii, unde erau organizate expoziţii de pictură şi o piesă de teatru, fapt pentru care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Iaşi prin primar la plata sumei de 150.000 euro, către fiecare reclamant, cu titlu de daune morale.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, obligând pe pârât să plătească reclamanţilor câte 2000 euro, cu titlu de daune morale, soluţie menţinută de instanţa de apel, care a respins apelurile formulate de reclamanţi şi de pârât.

Printr-un prim motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată nu este motivată prin raportare la toate probatoriile administrate în cauză ce relevă împrejurările exacte ale desfăşurării situaţiei de fapt, probatorii pe care instanţa de judecată a omis să le analizeze sau care au fost greşit reţinute.

A arătat, de asemenea, că anumite considerente apar ca fiind contradictorii - deşi instanţa de apel a validat faptul că pârâtul Municipiul Iaşi a făcut dovada existenţei rampei de acces fixe, practicabile de la momentul edificării, cu toate acestea a concluzionat, în termeni generali, că aceasta nu funcţiona, fără a descrie în mod concret, complet şi corect, prin raportare la toate elementele specifice cauzei, în ce consta disfuncţionalitatea mijloacelor de acces în clădirea vizată.

În analiza acestei critici, Înalta Curte are în vedere, ca prim aspect, faptul că în etapa procesuală a recursului nu poate fi reapreciată situaţia de fapt prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, aspectele vizând stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriilor administrate în cauză nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv critici de nelegalitate.

Dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost analizate. Motivarea hotărârii judecătoreşti, în sensul prevăzut de lege, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părţi în cadrul criticilor formulate, ci implică examinarea reală a problemelor esenţiale ce au fost supuse analizei judiciare şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.

În speţă, se constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de textul legal anterior menţionat, întrucât instanţa de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a arătat care sunt, în concret, considerentele pentru care a înţeles să respingă apelul, validând soluţia pronunţată de prima instanţă.

Astfel, analizând motivele de apel invocate de pârât, instanţa a concluzionat că, din probatoriul administrat în dosar, a reieşit că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite (constând în neasigurarea funcţionalităţii accesului în instituţia muzeală), a prejudiciului (lezarea valorilor morale ale reclamanţilor, persoane cu studii superioare în domeniu, prin neparticiparea la evenimentele culturale desfăşurate în locaţie), existenţa vinovăţiei (omisiunea pârâtei de a nu fi întreprins măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a cerinţelor legale în vederea asigurării căilor de acces special concepute pentru persoanele cu handicap locomotor) şi existenţa legăturii de cauzalitate (fapta omisivă a pârâtului a provocat un prejudiciu moral reclamanţilor).

Instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată şi a prezentat considerentele pentru care a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, făcând trimitere la probele relevante existente la dosar ce au format convingerea sa. În acest sens, sunt pe deplin lămuritoare considerentele instanţei, în care se arată că:

"Probatoriile cauzei, cu precădere certificatele de handicap, aflate la dosar fond, planşele foto, coroborate cu înregistrările video, unde pot fi auzite cu claritate susţinerile reprezentanţilor pârâtului referitoare atât la lipsa de acces, cât şi la situaţia celor doi vizitatori, confirmă împrejurarea că reclamanţii au interesul de a pretinde folosirea unei rampe de acces în muzeul respectiv.

(...) Aceste rampe de acces există in mod fizic la Muzeul Municipal "Regina Maria" Iaşi, aşa cum rezultă din probatoriile prezentate de pârât şi de altfel şi din considerentele instanţei de fond, însă pentru a fi îndeplinite condiţiile Legii nr. 448/2006 ele trebuie să fie cu adevărat funcţionale, pentru a servi scopului pentru care au fost montate, acela de a facilita accesul persoanelor cu handicap locomotor. Or, în cauză s-a făcut dovada faptului că accesul apelanţilor reclamanţi în imobil nu a putut avea loc în ziua de 24.02.2019, rampele şi liftul nefiind la acel moment funcţionale, aspect care rezultă din înregistrările video depuse la dosar."

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, motivarea nu este contradictorie, instanţa reţinând că rampele de acces există în mod fizic, însă ele nu erau funcţionale în momentul în care reclamanţii au dorit să viziteze muzeul, aspect ce rezultă din înregistrările video şi planşele foto depuse la dosar. Raţionamentul expus de instanţa de apel nu cuprinde concluzii contradictorii şi nici nu i se poate asocia acestuia vreun viciu. Faţă de circumstanţele factuale reţinute, instanţa de apel a expus concret, coerent şi neechivoc, în urma unei riguroase analize şi sinteze a probelor care au fost administrate în cauză, motivele pentru care a apreciat ca fiind nefondat apelul promovat de pârât.

Pentru reţinerea faptei ilicite nu are relevanţă cauza pentru care rampa de acces nu putea fi folosită sau descrierea detaliată a disfuncţionalităţii, fiind suficientă constatarea faptului că, din probele depuse la dosar (certificatele de handicap, planşele foto, înregistrări video), a reieşit că rampele şi liftul nu erau funcţionale în ziua evenimentului cultural, considerent pentru care a fost împiedicat accesul reclamanţilor în clădire. Cât priveşte vinovăţia, potrivit dispoziţiilor art. 1357 alin. (2) C. civ., răspunderea civilă delictuală poate fi angajată şi pentru cea mai uşoară culpă (neglijenţă sau imprudenţă), astfel încât nici cu privire la această condiţie ce se cere pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu are nicio importanţă a se stabili în ce ar fi constat disfuncţionalitatea rampei de acces.

De asemenea, susţinerea recurentului-pârât, în sensul că disfuncţionalitatea rampei de acces şi a liftului ar fi fost dovedită în cauză exclusiv cu înregistrări video, fără ca instanţa să se raporteze la înscrisuri concrete, cu conţinut juridic cert, nu reclamă vreun aspect de nelegalitate a hotărârii, dincolo de faptul că, fiind o chestiune de fapt, aceasta putea fi dovedită cu orice mijloc de probă. În condiţiile art. 264 C. proc. civ., instanţa are plenitudinea aprecierii probatoriului, ca regulă, în procesul civil neexistând o ierarhie a forţei probante a probelor administrate.

Instanţa a soluţionat cauza în limitele deduse judecăţii prin acţiunea introductivă şi în raport cu toate datele reclamate, răspunzând în mod concret criticii pârâtului, formulate în apel şi reiterate prin motivele de recurs, potrivit căreia evenimentul ar fi avut loc exclusiv la parter, iar nu la etaj, ceea ce nu ar fi necesitat folosirea liftului, în sensul că, de altfel, şi pentru vizitarea parterului rampa nu era funcţională, neputându-se concluziona că nu a existat fapta ilicită.

Nu se verifică susţinerile recurentului-pârât, în sensul că instanţa de apel a preluat motivarea primei instanţe, că nu a analizat motivele de apel sau că aprecierile instanţei sunt de natură generală.

Curtea de Apel Iaşi a explicat raţionamentul pentru care sunt neîntemeiate criticile formulate de către pârât, fiind analizate motivele de apel, în mod detaliat, concret şi pertinent, iar nu prin enunţarea unor considerente de ordin general, aplicabile ca atare în orice speţă din această materie, astfel cum susţine recurentul-pârât.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Împrejurarea că recurentul-pârât are o manieră poprie de interpretare a probatoriului administrat în cauză sau nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cum în decizia recurată nu se identifică vicii de nelegalitate privind nemotivarea sau motivarea contradictorie, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmează a fi respinsă ca nefondată.

În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe folosind în argumentarea soluţiei termeni generali, abstracţi, neindicând în mod concret în ce ar consta fapta omisivă a Municipiului Iaşi.

Contrar acestor susţineri, din lecturarea deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a analizat, în mod distinct şi concret, fiecare dintre cele patru condiţii prevăzute de art. 1357 C. civ., ce se cer a fi cumulativ întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, arătând că:

- fapta ilicită "constă în neasigurarea funcţionalităţii accesului într-o instituţie muzeală, ce a avut drept consecinţă încălcarea dreptului nepatrimonial de acces la cultură al reclamanţilor";

- delictul (vinovăţia) "este reprezentat de omisiunea de a nu se fi întreprins măsurile necesare pentru a asigura montarea şi funcţionarea căilor de acces special concepute pentru persoanele cu handicap locomotor şi, implicit producerea prin această faptă a unui prejudiciu moral reclamanţilor";

- prejudiciul "constă în lezarea valorilor morale ale celor doi reclamanţi, care nu au putut participa la evenimentele culturale dorite, în condiţiile în care acest aspect este un drept consacrat prin legea fundamentală şi nu în ultimul rând, un aspect important pentru viaţa culturală şi socială a acestora, fiind persoane cu studii superioare în domeniu";

- raportul de cauzalitate rezultă din faptul că "apelanţii reclamanţi nu au putut participa la evenimentul cultural din data de 24.02.2019 din incinta Muzeului Municipal Regina Maria".

În ceea ce priveşte alegaţiile recurentului-pârât referitoare la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 470/2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, se constată că, astfel cum a reţinut instanţa de apel în legala aplicare a dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., singurul aspect statuat în litigiul anterior ce ar putea fi valorificat în cauza dedusă judecăţii din perspectiva stabilirii situaţiei de fapt, ar fi acela că reclamanta A. suferă de un handicap care îi afectează mobilitatea, însă nu a justificat o imobilitate totală, putându-se deplasa, chiar dacă o face cu dificultate. Or, litigiul dedus judecăţii are un alt obiect şi o altă cauză, reclamanta fiind ţinută să probeze o altă împrejurare - aceea că suferea de o boală ce nu îi permitea o deplasare normală, având nevoie de condiţii speciale de acces în clădirea muzeului. De altfel, aşa cum a arătat instanţa de apel, acelaşi certificat de încadrare în grad de handicap grav a fost depus şi în prezenta cauză, fiind avut în vedere de instanţă atunci când a reţinut că reclamanţii sunt două persoane cu handicap locomotor, care prezintă afecţiuni ale capacităţii locomotorii, având nevoie de rampă pentru accesul în instituţie.

În ceea ce priveşte situaţia celui de-al doilea reclamant, B., la dosar au fost depuse înscrisuri doveditoare ce atestă faptul că suferă de un handicap motor grav, fiind lipsit de orice autonomie locomotorie, aspect ce poate fi, de altfel, constatat şi prin simpla interacţionare cu acesta.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de judecată nu a analizat în mod temeinic şi complet una dintre condiţiile obligatorii ale răspunderii civile delictuale, anume săvârşirea faptei ilicite prin raportare la situaţia personală a reclamanţilor şi la împrejurările concrete ale speţei, făcând o aplicare greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 86 - 89 din Legea nr. 448/2006, astfel cum a susţinut recurentul-pârât.

În privinţa stabilirii despăgubirilor reprezentând daune morale, recurentul-pârât a arătat că nu au fost avute în vedere criteriile de cuantificare a acestora, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecinţe, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, astfel încât, în aprecierea sa, acţiunea reclamanţilor apare ca o încercare de mărire a patrimoniului, prejudiciind bugetul autorităţii publice locale.

Cu referire la această ultimă critică, se reţine că, dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată care nu se poate rezuma doar la o valoare medie stabilită jurisprudenţial.

Înalta Curte reţine că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate - şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

În materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora, instanţa de apel apreciind că suma acordată de judecătorul fondului victimei cu titlu de daune morale respectă jurisprudenţa în materie.

În consecinţă, în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de casare sub motivul nesocotirii dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere soluţia pronunţată, în condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Municipiul Iaşi prin primar la plata sumei de 4000 RON către intimaţii-reclamanţi B. şi A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Iaşi prin primar împotriva deciziei civile nr. 267 din 23 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Municipiul Iaşi prin primar la plata către intimaţii-reclamanţi B. şi A. a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2024.