Recovery of overpaid compensation: Prescriptive period commencement tied to constructive knowledge of illicit act rather than subsequent audit verification

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 14 mai 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâta PFA A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/04.09.2009 emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în favoarea numitului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 983 din 10 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâta PFA A..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 381 A din 13 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 983 din 10 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât PFA A..

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 381 A din 13 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs.

Prin criticile dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, data de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, a menţionat că între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi PFA A. a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2008, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Serviciile de evaluare presupuneau executarea de către prestator a evaluării imobilelor identificate în Anexa la contract.

Contractul-cadru a fost stabilit si aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 527/2006, iar rapoartele de evaluare a imobilelor urmau să fie întocmite în conformitate cu prevederile Titlului VII "Regimul stabilirii si plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

În anul 2013, Curtea de Conturi a desfăşurat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor o acţiune de control cu tema "Verificarea modului de formare şi utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăţilor". Conform Raportului de control nr. x/26.04.2013, întocmit de CCR, controlul a vizat perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2007-31.12.2011.

Ca urmare a unei acţiuni de control privind modul de îndeplinire a măsurilor dispuse, Curtea de Conturi, prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022, a prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la data de 31.12.2022, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor urmând să întreprindă măsuri pentru înlăturarea deficienţelor constatate.

Având în vedere că deciziile Curţii de Conturi sunt obligatorii, pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse în sarcina sa, recurenta urmăreşte prin prezenta acţiune să recupereze sumele plătite în mod eronat.

Redând cazurile de întrerupere a prescripţiei prevăzude de dispoziţiile art. 2537 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, în prezenta speţă, termenul de curgere al prescripţiei a fost întrerupt.

În cazul întreruperii prescripţiei extinctive prin introducerea cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, efectele întreruperii se produc definitiv pe data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii respective.

Între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive a hotărârii, întreruperea prescripţiei extinctive este provizorie şi condiţionată, în sensul că definitivarea efectului întreruptiv este condiţionată de admiterea cererii de chemare în judecată şi de rămânerea definitivă a hotărârii.

Efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată va dispărea cu efect retroactiv dacă nu se va ajunge la pronunţarea unei hotărâri definitive de admitere a cererii respective.

Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Şi în acest caz întreruperea prescripţiei extinctive este provizorie şi condiţionată de declanşarea procesului având ca obiect protecţia judiciară a dreptului prescriptibil în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Raportându-se la momentul Deciziei nr. 10/VI/2013/2022, recurenta-reclamantă apreciază că este mai mult decât evident că prescripţia termenului de solicitare a restituirii sumei de bani a fost întreruptă, instanţa reţinând în mod greşit că acţiunea de control desfăşurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei.

În susţinere, recurenta-reclamantă face referire la regula contra non valentem agere non currit praescriptio ("prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze"). În sistemul C. civ., când forţa majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudenţa a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acţiona, ea poate fi un caz de suspendare.

În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forţa majoră este o cauză de suspendare (art. 13 lit. a), regula contra non valentem agere non currit praescriptio este invocată pentru a soluţiona unele excepţii de la regula începutului prescripţiei. Fără a fi considerată o cauză de suspendare, regula în discuţie este invocată pentru a susţine fie amânarea începutului prescripţiei extinctive, fie repunerea în termen.

În continuare, după ce a redat prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 cu privire la Standardele Internaţionale de Evaluare, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit Legii nr. 247/2005 - în vigoare la momentul emiterii în mod eronat a deciziei, din cauza supraevaluării imobilului, rezultă că Standardele Internaţionale de Evaluare nu au fost respectate.

Prin Decizia nr. 2/15.06.2009, Curtea de Conturi a dispus măsuri privind expertizarea şi reevaluarea imobilelor ce fac obiectul unui număr de 2.843 de rapoarte evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat si recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor.

Contestaţia formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, la acea vreme, s-a admis parţial, în sensul că urmau să fie supuse reevaluării doar rapoartele cu o valoare mai mare de 500.000 RON, respectiv 688 rapoarte (exclusiv deciziile care au avut la bază hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile).

În acest context, verificările efectuate de Curtea de Conturi cu ocazia controlului din anul 2013 au vizat perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2007 - 31.12.2011, deci inclusiv perioada verificată la controlul anterior, din anul 2009.

Prin urmare, ţinând seama de deciziile Curţii de Conturi şi, ulterior, în considerarea hotărârii judecătoreşti nr. 2767/17.10.2014, prin care a fost respinsă contestaţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi menţinute măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa, în anul 2014, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a trimis solicitări către diverse instituţii, pentru a stabili valoarea informativă a serviciilor de consultanţă constând în verificarea unui raport de evaluare.

În baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2008, în dosarul de despăgubire nr. x, pârâta PFA A. a evaluat imobilul situat în Bucureşti, str. x, persoane îndreptăţite la despăgubiri fiind numiţii B. şi C., stabilind valoarea de piaţă a acestuia la suma de 2.456.536 RON.

Pentru suma stabilită prin raportul de evaluare întocmit de pârâta PFA A., CCSD a emis Decizia nr. 5181/23.04.2009.

În baza acestei decizii, ce reprezenta titlul de despăgubire emis în favoarea domnului B. şi ţinând seama de opţiunea sa, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a emis titlul de plată nr. x/04.09.2009 în cuantum de 500.000 RON, precum şi titlul de conversie nr. 961/04.09.2009 în cuantum de 1.956.536 RON, reprezentând numărul total de acţiuni atribuite la Fondul Proprietatea.

Având în vedere că titlurile de conversie sunt definite de lege ca fiind certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, In numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, recurenta-reclamantă apreciază că Ministerul Finanţelor Publice este cel ce justifică interesul în recuperarea prejudiciului ce derivă din titlurile de conversie.

Urmare a reevaluării imobilului situat în Bucureşti, str. x, ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. x, firma S.C. D. S.R.L. a stabilit la data de 30.10.2020 că valoarea reală a imobilului era 547.944 RON (138.731 Euro).

Prin urmare, comparând cele două rapoarte de evaluare, se constată că pârâta a supraevaluat imobilul, raportat la valoarea acestuia astfel cum a fost determinată cu ocazia reevaluării. Pentru acest motiv, recurenta-reclamantă a solicitat recuperarea prejudiciului în cuantum de 500.000 RON, acordat în baza titlului de plată nr. x/04.09.2009 emis în favoarea domnului B., astfel cum a fost constatat ca urmare a aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.

Precizează că verificarea raportului de evaluare nr. x/01.12.2009 întocmit în de PFA A., a fost efectuată de societatea E., concluzia verificatorului fiind următoarea: "în urma verificării, am constatat că raportul de evaluare nu este conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare şi cu prevederile legale aplicabile şi se încadrează în categoria Nesatisfăcător - raportul de evaluare este incomplet şi conţine neconformităţi care au afectat rezultatul evaluării."

Reiese fără putinţă de tăgadă că Standardele Internaţionale de Evaluare pe care orice evaluator autorizat trebuie să le cunoască şi să le aplice nu au fost respectate de evaluatorul PFA A., motiv pentru care Statul Român a fost prejudiciat.

5. Apărările formulate în cauză:

La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (14 mai 2024), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greşitei aplicări de către instanţa de apel a normelor legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripţie, în sensul că acesta ar coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimată, când exista posibilitatea reală de a se verifica întocmirea acestuia conform standardelor internaţionale de evaluare.

Deşi prin criticile formulate recurenta nu a indicat expres prevederile legale pretins încălcate de instanţa de apel, ci a invocat generic, în susţinerea recursului, dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greşita aplicare a normelor de drept material în materia prescripţiei.

În ceea ce priveşte circumstanţele factuale ale cauzei, astfel cum au fost acestea stabilite de instanţele de fond, se constată că părţile au încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2008 având ca obiect asigurarea de către intimata PFA A. (în calitate de prestator) a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În temeiul acestui contract, intimata a întocmit şi înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x (imobil situat în Bucureşti, Str. x, sector 2), pe baza căruia au fost emise, în favoarea beneficiarului B., titlul de conversie nr. 961/04.09.2009 în valoare de 1.956.536 RON, precum şi titlul de plată nr. x/04.09.2009, în cuantum de 500.000 RON.

Prezentul demers judiciar, prin care s-a solicitat obligarea intimatei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/04.09.2009 emis de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în favoarea numitului B., a fost iniţiat ca urmare a efectuării controlului de către Curtea de Conturi asupra modalităţii de evaluare a proprietăţilor imobiliare vizate de acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestaţiei formulate împotriva acesteia - sentinţa nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal), stabilindu-se că valoarea imobilului care a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x nu a fost determinată conform standardelor internaţionale de evaluare.

Instanţa de apel a reţinut că apelanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat, în etapa procesuală anterioară, soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că a operat o cauză întreruptivă de prescripţie, rezultată din dificultatea procesului de achiziţie publică pentru desemnarea unui alt evaluator, în vederea verificării corectitudinii întocmirii primului raport în acord cu standardele internaţionale de evaluare.

Curtea de apel a statuat asupra temeiului de drept aplicabil în cauză, respectiv a legii în vigoare la data producerii faptei ilicite reclamate (aspect necontestat de către recurentă în prezenta cale de atac) şi a arătat că, relevant, sub acest aspect, este momentul de la care prescripţia a început să curgă (art. 201 din Legea nr. 71/2011), care este situat sub imperiul C. civ. adoptat în anul 2009.

Evocând dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", Curtea a arătat că, referitor la momentul de la care prescripţia începe să curgă, aceste norme stabilesc două momente alternative, respectiv unul subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, precum şi un moment obiectiv, al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, a apreciat că acesta este reprezentat de cel în care partea trebuia şi putea să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, determinarea sa întemeindu-se pe ideea culpei prezumate a părţii de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă.

În privinţa momentului subiectiv, instanţa de apel a reţinut că reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat că acesta coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Instanţa de apel nu a primit această susţinere, pe motiv că din perspectiva prescripţiei nu prezintă relevanţă momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci cel al cunoaşterii pagubei, în interiorul termenului de prescripţie (în speţă, acesta fiind de 3 ani), păgubitul având obligaţia să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Curtea a înlăturat şi critica privind incidenţa în cauză a momentului subiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, apreciind că reclamanta putea şi avea posibilitatea să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului cel mai târziu la momentul la care a intrat în posesia raportului de evaluare, respectiv data înregistrării acestuia la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (2009), astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 2528 C. civ., dreptul material la acţiune de 3 ani este prescris.

În calea de atac a recursului, recurenta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat concluzia instanţei de apel referitoare la momentul debutului termenului de prescripţie, susţinând că în mod greşit aceasta a considerat că termenul de prescripţie a pretenţiilor deduse judecăţii a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de către intimată, când reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Dimpotrivă, recurenta a afirmat că termenul de prescripţie a debutat la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului efectuat de intimată în dosarul de despăgubire, considerând că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie nefiind împlinit.

Contrar susţinerilor recurentei, nu ar putea fi reţinut ca punct de debut al cursului prescripţiei momentul când aceasta a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată, întrucât paguba constatată este preexistentă întocmirii acestui raport şi încunoştiinţării sale la 30.10.2020, ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi.

Dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Or, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a intimatei exista şi putea fi cunoscut încă de la data întocmirii raportului de evaluare în anul 2009, fiind constatat prin controlul efectuat de Curtea de Conturi şi dobândind caracter cert ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă contestaţia recurentei cu privire la măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa (expertizarea şi reevaluarea unor imobile conform standardelor internaţionale de evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat şi recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăţilor).

În aceste condiţii, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de verificările efectuate asupra raportului întocmit de intimată. Prevalându-se de aceste aspecte, ce vizează imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi existenţei pagubei, care nu se circumscriu scopului instituit de legiuitor prin art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune, recurenta intenţionează să deplaseze data începerii curgerii termenului de prescripţie pentru a situa demersul său înăuntrul acestuia.

Or, aplicând norma legală anterior menţionată, curtea de apel a constatat că momentul la care reclamanta a intrat în posesia raportului de evaluare, respectiv data înregistrării acestuia la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (2009), marchează naşterea dreptului material la acţiune al recurentei, întrucât de la acel moment trebuia şi putea fi cunoscută paguba, tot de la acel moment reclamantă cunoscând şi pe cel care răspunde de ea.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimată, prin care a fost încunoştiinţată despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite şi cea determinată ulterior, prin cel de-al doilea raport de evaluare, conform standardelor internaţionale de evaluare, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi îi dau posibilitatea să repună în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Validarea opiniei recurentei presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept.

Aşadar, se impune în acest cadru procesual menţinerea statuării instanţei de apel în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de recurentă de la momentul la care a intrat în posesia raportului de evaluare, respectiv data înregistrării acestuia (anul 2009), acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentei prejudiciate la repararea prejudiciului şi îndatorirea corelativă de reparaţie a intimatei.

În raport de această împrejurare, precum şi de dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză (14.05.2021) se constată că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al recurentei era împlinit.

Pe cale de consecinţă, recurenta-reclamantă nu poate invoca beneficiul suspendării/întreruperii prescripţiei prin raportare la acţiunea de control a Curţii de Conturi, câtă vreme aceste două cauze de prorogare a împlinirii termenului în care poate fi exercitat dreptul la acţiune sunt aplicabile unor prescripţii aflate în curs şi nu unora împlinite, cum este cazul în speţă.

De asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, de vreme ce a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de producerea acesteia cel mai târziu la 17.10.2014, când sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a rămas definitivă, precum şi executorie, potrivit Legii nr. 554/204.

De altfel, acţiunea de control a Curţii de Conturi, finalizată prin decizia nr. 10/10.10.2013, nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripţiei extinctive, întrucât situaţiile care au o asemenea valenţă juridică sunt expres şi limitativ prevăzute de lege (art. 2537 C. civ.), iar actul de control efectuat nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal menţionat.

Chiar dacă momentul de început al cursului prescripţiei s-ar raporta la acţiunea de control a Curţii de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia recurentei formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de această instituţie, acţiunea ar fi prescrisă, faţă de data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei judecătoreşti (14.05.2021).

Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. D. S.R.L. la 30.10.2020, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuţie, stabilindu-se o valoare mai mică faţă de cea menţionată în raportul de evaluare al intimatei, nu poate determina curgerea unui alt termen de prescripţie sau modificarea momentului la care obligaţia asumată de către intimată trebuia îndeplinită în mod corespunzător.

Pentru aceste motive, constatându-se că normele de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă nu au fost interpretate sau greşit aplicate, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 381 A din 13 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 381 A din 13 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2024.