Civil liability for defamation in investigative journalism: limits of freedom of expression and good faith under ECHR Art. 10

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 60.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, la ştergerea articolului defăimător denumit "SRI pompează sume uriaşe în A.", publicat de către pârâţi pe website-ul anchetespeciale.ro, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 1000 RON pe zi de întârziere şi la publicarea hotărârii pe cheltuiala pârâţilor în două ziare cu acoperire naţională şi pe site-ul www.x.ro.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 595 din 22 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L..

A respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată şi a luat act că pârâţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 735/A din 5 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 595 din 22 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamantă a daunelor morale în cuantum de 1.000 RON.

A obligat pe pârâţi să şteargă articolul defăimător denumit "SRI pompează sume uriaşe în A." de pe web sit-ul ancheteespeciale.ro.

A obligat pe pârâţi să publice pe cheltuiala acestora pe site-ul www.x.ro şi în două ziare cu acoperire naţională hotărârea la data rămânerii ei definitive.

De asemenea, pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamantă a sumei de 115 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise şi la plata la plata către apelantă a sumei 57,5 RON cheltuieli de judecată în apel, păstrând în rest sentinţa civilă apelată.

4. Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs:

Prin decizia nr. 673 din 30 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâţii B. şi C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 735/A din 5 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

5. Rejudecare - hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 1605A din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 595 din 22 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

A schimbat în parte sentinţa civilă, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 15.000 RON, reprezentând daune morale.

A obligat pe pârâţi să şteargă articolul defăimător denumit "SRI pompează sume uriaşe în A.," de pe web site-ul anchetespeciale.ro .

A obligat pe pârâţii să publice pe cheltuiala lor pe site-ul www.x.ro şi în două ziare cu acoperire naţională hotărârea la data rămânerii ei definitive.

A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 855 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise.

A menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

A obligat pe intimaţi, în solidar, la plata către apelantă a sumei de 427,5 RON cheltuieli de judecată în apel.

6. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1605A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâţii B. şi C. S.R.L. au declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au precizat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, de natură a genera confuzie - deşi instanţa a reţinut că un argument nu este util analizei, în acelaşi timp, l-a valorificat ca temei al soluţionării cauzei.

Astfel, la fila x din decizia recurată se arată că "în ceea ce priveşte forma de vinovăţie, instanţa de apel reţine în persoana intimaţilor-pârâţi dispoziţiile art. 16 alin. (2) C. civ., anume intenţia indirectă (autorul prevede rezultatul faptei sale, pe care deşi nu-1 urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui), legătura subiectivă între intimatul persoană fizică si societatea al cărei unic asociat este fiind indisolubilă sub aspectul cercetat. " Cu toate acestea, în motivarea hotărârii, instanţa de apel face referire la istoricul personal al intimatului-pârât în relaţia cu apelanta-reclamantă, la faptul că recurentul a dorit să se răzbune pentru prejudiciul personal suferit din partea reclamantei prin publicarea unui articol denigrator la adresa acesteia.

Afirmaţia din urmă este contrazisă de motivarea instanţei de apel la fila x din decizia recurată, din care reiese faptul că în articol au fost vizate nu calitatea serviciilor reclamantei sau eventualele deficienţe ale acesteia, ci pretinsa ingerinţă a Serviciului Român de Informaţii în mediul de afaceri.

Un alt aspect apreciat de recurenţii-pârâţi ca fiind contradictoriu este concluzia la care a ajuns instanţa de apel, care, deşi a reţinut în mod corect că afirmaţiile din articolul publicat nu aparţin pârâţilor, a motivat "în mod halucinant", pe de-o parte, că pârâţii aveau obligaţia legală de a solicita un punct de vedere reclamantei şi, pe de cealaltă parte, că pârâţii nu au verificat informaţiile prezentate în articolul publicat, în mod surprinzător, de către o terţă persoană.

Apare ca evident faptul că instanţa de apel în rejudecare forţează o motivare a deciziei ca să încerce să apară ca plauzibilă soluţia pronunţată, care este în mod evident redactată şi enunţată cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi evidenţiază aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1357 şi urm. C. civ.) şi a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că în cauză nu se poate reţine existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, prin urmare nici legătura de cauzalitate, astfel încât răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată.

În motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, reţinând că jurnalistul nu a acţionat cu bună-credinţă, iar informaţia nu a fost verificată prin solicitarea unui punct de vedere reclamantei.

Contrar celor reţinute, buna-credinţă a jurnalistului trebuie analizată în raport de adevărul afirmaţiilor sale şi nu prin prisma relaţiilor dintre părţi, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, recurenţii îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general.

Şi sub acest aspect trebuie menţionat faptul că, în speţă nu a existat nicio răzbunare din partea jurnalistului, câtă vreme neînţelegerile dintre părţi privind serviciile turistice oferite de reclamantă au făcut obiectului unui alt articol de presă, articol care nu a fost contestat în vreun fel de către aceasta.

Dimpotrivă, reclamanta, ca persoană juridică şi asociaţii acesteia, în nume propriu, au înţeles să introducă trei cereri de chemare în judecată, pentru acelaşi articol, una dintre ele fiind soluţionată prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată (sentinţa civilă nr. 8227/09.12.2020 pronunţată de Judecătoria Sector 6 în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin neapelare).

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ., răspunderea civilă delictuală este o răspundere personală şi doar în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege o persoană poate răspunde pentru o altă persoană (cum ar fi comitenţii pentru prepuşi), dar niciunul dintre aceste cazuri nu este întrunit în speţă.

Recurenţii-pârâţi precizează că reclamanta nu a chemat niciodată în judecată pe autorul afirmaţiilor.

În cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, nefiind întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite.

În raport de specificul speţei, analiza caracterului ilicit al faptei şi a lipsei vinovăţiei trebuie să se realizeze prin corelarea dispoziţiilor C. civ. cu dispoziţiile Constituţiei, ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ce fac parte din dreptul intern, conform art. 11 din legea fundamentală a României.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit principiul dreptului la replică prin raportare la dispoziţiile Deciziei nr. 220/2011, care reprezintă Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, neaplicabil în speţa dedusă judecăţii.

Aşadar, principiul audiatur et altera pars nu este aplicabil în chestiunea litigioasă, fiind aplicabilă situaţia prevăzută de dispoziţiile pct. 2.7.2 din CDJ "Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptăţită şi rezonabilă".

În atare condiţii, apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Indicând art. 30 alin. (1), alin. (6) şi alin. (8), respectiv art. 31 alin. (4) din Constituţia României, recurenţii-pârâţi arată că au respectat aceste dispoziţii, mai mult, articolul postat în publicaţia online cuprinde afirmaţiile unei terţe persoane despre S.C. A. S.R.L., intervenţiile minore în text nefiind de natură a-l distorsiona, reprezentând strict anumite precizări.

În ceea ce priveşte reţinerea faptului că societăţii A. S.R.L. "nu i s-a solicitat exprimarea unui punct de vedere, adică nu i s-a dat şansa unui drept la replică", respectiv trimiterea la încălcarea Codului deontologic al jurnalistului, menţionează că, în România, pentru presa scrisă nu există o prevedere expresă, un cadru legal clar cu privire la acest drept.

În practică, dreptul la replică reprezintă dreptul persoanei care face obiectul unor scrieri publice de a-şi formula, tot în mediul public, apărări cu privire la cele relatate, de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la cele semnalate, pe care le consideră eronate jignitoare, ameninţătoare.

Dreptul la replică poate constitui o mediere între cele două părţi prin prezentarea în mod complet, de către ambii subiecţi a celor redate în materialele de presă, fiecare cu viziunea lui despre o situaţie sau alta. Faptul că o persoana care se simte jignită sau ameninţată nu reacţionează în spaţiul public unde s-au făcut afirmaţiile despre activitatea sa, este o dovadă clară că are lucruri de ascuns, motiv pentru care alege să meargă în instanţă.

Dreptul la replică trebuia exercitat de către intimata A. S.R.L. ca titulară a acestui drept. Menţiunea instanţei de apel potrivit căreia nu i s-a acordat intimatei reclamante dreptul la replică este greşită, nelegală şi nu poate constitui temei al obligării recurenţilor la plata de daune morale atâta timp cât titularul acestui drept era reclamanta, pârâţii neîngrădindu-i în niciun fel acest drept.

Practic, prin articolul postat, recurentul B. nu a făcut altceva decât să îşi exercite meseria de jurnalist de investigaţii, preluând un text şi publicându-1 ca atare, pe baza înregistrării obţinute.

Subiectul articolului nu este doar despre reclamantă, ci şi despre Serviciul Român de Informaţii, care, din susţinerile unei terţe persoane, s-ar implica în mediul de afaceri din domeniul turismului în România. De aceea, recurentul B. a pus un titlu percutant articolului, pentru a atrage atenţia cititorilor asupra unei posibile ilegalităţi comise de către Serviciul Român de Informaţii şi i-a cerut acestei instituţii un punct de vedere, pe care însă nu l-a primit.

Nu se poate considera că limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare au fost depăşite întrucât articolul postat nu reprezintă o denaturare cu caracter ilicit a adevărului, ci exprimarea unor elemente factuale probate sau opinii cu privire la anumite chestiuni de interes general, astfel încât buna credinţă a recurenţilor nu poate fi pusă la îndoială.

Recurenţii-pârâţi aduc şi argumente de ordin jurisprudenţial, invocând Decizia nr. 5605 din 14 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care instanţa europeană a trasat limitele libertăţii de exprimare, statuând cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, "de câine de pază", fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Aplicarea art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate fi evaluată în relaţie cu alte instrumente internaţionale relevante privind protecţia libertăţii de exprimare.

În special cu art. 19 al Pactului ONU, care stipulează că fiecare are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenţie şi că fiecare are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept incluzând libertatea de a căuta, primi sau distribui informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât oral, cât şi în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc Ia alegerea sa.

În paralel cu art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea garantată de art. 19 din Pactul ONU nu este absolută. Art. 19 par. 3 lit. a) prevede că exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv, poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.

Rezoluţia nr. 1003/1993, privind etica ziaristică, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărei rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii (în cazul ştirilor) şi al onestităţii (în cazul opiniilor), potrivit art. 13 din Rezoluţie.

Recurenţii-pârâţi apreciază că articolul postat nu aduce în mod direct nici un prejudiciu S.C. A. S.R.L., instanţa de apel apreciind în mod nelegal că i-au fost încălcate dreptul la demnitate şi dreptul la reputaţie, nefăcând însă nicio referire exactă la modul în care aceste drepturi au fost încălcate, afirmaţiile instanţei nefiind în niciun fel susţinute şi motivate de probele din dosar.

Totodată, în mod greşit se reţine de către instanţa de apel faptul că recurenţii au acţionat cu intenţie indirectă, respectiv au prevăzut rezultatul faptei, adică al publicării articolului şi, deşi nu au urmărit asta, au acceptat posibilitatea producerii lui.

Apreciază că nu s-a săvârşit nicio faptă ilicită, aşa cum reclamanta încearcă să inducă ideea în cererea de chemare în judecata, respectiv nu s-a dus o campanie de denigrare a sa, ci pârâtul B. şi-a exercitat profesia de jurnalist de investigaţii, cenzura de orice fel fiind interzisă, conform art. 30 alin. (2) din Constituţie.

Esenţa răspunderii civile delictuale constă în existenţa unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiţii obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligaţia de reparare ce se naşte în sarcina noastră. a recurenţilor. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

În cauză este evident faptul că prejudiciul moral solicitat de reclamantă nu este cert, sigur, nefiind dat de raportul de cauzalitate între faptele recurenţilor şi prejudiciul solicitat.

Din cererea de chemare în judecată sau din probele depuse iniţial la dosarul cauzei, atât în fond, cât şi în apel, nu reiese că reclamanta a suferit un prejudiciu, fie şi de ordin moral, apreciind că prin acordarea vreunei despăgubiri către aceasta sunt întrunite elementele îmbogăţirii fără justă cauză.

Instanţa de apel arată că, în speţe similare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a procedat "la judecată mai degrabă în echitate", fapt ce arată că la pronunţarea deciziei recurate instanţa nu a avut în vedere probele existente la dosar, pronunţând o hotărâre "în echitate" şi nu o hotărâre bazată pe norme legale şi pe probele administrate în cauză.

Totodată, aşa cum reise din articolul publicat, precum şi din înscrisurile depuse la dosar, se poate observa că la momentul formulării cererii de chemare în judecată. intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. înregistra o cifră de afaceri şi un profit mult în creştere, astfel încât în niciun caz nu se poate reţine cauzarea unui prejudiciu fie şi de ordin moral.

Precizează, încă o dată că, din cuprinsul articolului publicat, nu rezultă nici direct nici indirect ceva calomnios sau defăimător la adresa S.C. A. S.R.L., articolul postat reproducând judecăţi de valoare, afirmaţii care nu aparţin recurenţilor, acestea fiind preluate integral şi în mod exact de la o terţă persoană, identificată în text.

Drept urmare, publicarea respectivelor informaţii nu reprezintă fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, ci constituie expresia exercitării normale a dreptului la liberă exprimare, cu atât mai mult cu cât informaţia a fost publicată în forma originală şi needitată.

Scopul publicării articolului a fost de a informa societatea civilă, opinia publică asupra unor chestiuni care prezintă un anumit grad de interes pentru societate, chiar dacă asta ar putea atrage în mod inerent alte păreri, evident subiective, ale persoanelor despre care se face vorbire.

Ca atare, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existenţa unei baze factuale pe care s-au grefat atât judecăţile de valoare (care, prin esenţa lor, nu se pretează la demonstrarea exactităţii conţinutului), cât şi imputarea unor fapte materiale (probate) este evident că limitele libertăţii de exprimare nu au fost depăşite, astfel că nu se justifică reţinerea în sarcina recurenţilor-pârâţi a săvârşirii unei fapte ilicite care să impună o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Nu în ultimul rând, sancţionarea unui jurnalist trebuie privită nu numai din perspectiva interesului individual al reclamantului, ci şi din perspectiva riscului de a intimida sau descuraja pentru viitor libera discutare a subiectelor de interes public.

Aşadar, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamantă, recurenţii-pârâţi solicită să se constate că beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri către reclamantă şi nici la obligaţiile adiacente din decizia recurată.

În concluzie, analizând hotărârea recurată, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, raportat la situaţia de fapt reţinută, pe baza probelor administrate în etapele procesuale anterioare, solicită să se constate că nu s-au depăşit limitele libertăţii de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmaţiilor şi informaţiilor transmise în spaţiul public, iar prezumţia de bună credinţă nu a fost răsturnată.

7. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului.

8. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (2 septembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Punctând succint circumstanţele factuale ale cauzei, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 60.000 euro reprezentând daune morale şi luarea mai multor măsuri de limitare a libertăţii de exprimare faţă de cei doi pârâţi chemaţi în judecată, în legătură cu articolul apărut pe pagina de internet www.x.ro, sub titlul "SRI pompează sume uriaşe în A.", despre care a susţinut că ar conţine o serie de afirmaţii defăimătoare, atât la adresa societăţii reclamante, cât şi la adresa celor doi asociaţi ai societăţii, cărora le sunt atribuite în mod direct cuvinte ofensatoare.

De asemenea, se impune a se menţiona faptul că, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 673 din 30 martie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost casată hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi s-a dispus rejudecarea căii de atac, fiind trasate limitele rejudecării - instanţa de apel trebuia să deceleze dacă, prin maniera în care informaţia a fost prezentată publicului ori prin modul de alcătuire a materialului jurnalistic (atribuirea titlului, modul de prezentare a informaţiei, adăugirile aduse textului), se deduce că pârâtul a aderat şi a susţinut ideile comunicate - situaţie ce reclamă o analiză sub aspectul depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, ori, dimpotrivă, informaţia prezentată a fost o simplă redare neutră, neimplicată, distantă a înregistrării unei terţe persoane - ceea ce, în principiu, nu comportă sancţiuni ori îngrădiri ale libertăţii de exprimare.

În urma acestor precizări necesare pentru evidenţierea cadrului procesual, revenind la examinarea căii extraordinare de atac, se constată că, prin primul motiv de recurs, recurenţii-pârâţi susţin cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenţei unei motivări contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, prin prisma faptului că la fila x din decizia recurată, în ceea ce priveşte forma de vinovăţie, se reţine intenţia directă a pârâţilor, iar în motivarea hotărârii instanţa face referire la istoricul personal al pârâtului B. în relaţia cu reclamanta (agenţie de turism), sugerând faptul că pârâtul a dorit să se răzbune pentru prejudiciul personal suferit din partea reclamantei cu prilejul achiziţionării unui pachet turistic, nefinalizat în termenii contractuali iniţiali. Cu privire la acest aspect, recurenţii-pârâţi apreciază că instanţa se contrazice ulterior, reţinând că în articol au fost vizate, nu calitatea serviciilor reclamantei sau eventualele deficienţe ale acesteia, ci pretinsa ingerinţă a Serviciului Român de Informaţii în mediul de afaceri.

Un alt aspect apreciat de recurenţii-pârâţi ca fiind contradictoriu este concluzia la care a ajuns instanţa de apel, care, deşi a reţinut în mod corect că afirmaţiile din articolul publicat nu aparţin pârâţilor, a motivat, pe de-o parte, că pârâţii aveau obligaţia legală de a solicita un punct de vedere reclamantei şi, pe de cealaltă parte, că pârâţii nu au verificat informaţiile prezentate în articolul publicat, în mod surprinzător, de către o terţă persoană.

Contrar acestor susţineri, caracterul contradictoriu al motivării nu se verifică în cauză.

Raportându-se la chestiunile de care se prevalează recurenţii pentru a susţine motivarea necorespunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea caracterului contradictoriu al motivării deciziei recurate, practic, recurenţii contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel - considerentele apreciate ca fiind contradictorii vizează preponderent situaţia de fapt, nesupusă cenzurii pe calea recursului.

Examinând decizia recurată se constată că nu există contradictorialitate în considerentele hotărârii. În respectarea limitelor trasate prin decizia de casare, instanţa de apel a analizat criticile reclamantei, în urma tuturor elementelor de fapt evidenţiate, concluzionând că, deşi articolul publicat nu a vizat activitatea directă a reclamantei, respectiv calitatea sau eventualele deficienţe ale serviciilor oferite, totuşi imaginea acesteia pe piaţa de profil a fost ataşată unor elemente cu conotaţii negative, ceea ce i-a creat un prejudiciu de imagine.

Referitor la cel de-al doilea aspect, se constată că, într-un mod deloc contradictoriu, respectând limitele casării, instanţa de apel reţinut că, deşi a fost redat conţinutul mesajului emis de o terţă persoană, faptele pârâţilor îmbracă forma ilicitului civil, arătând că: " În ceea ce priveşte prejudiciul afirmat prin cererea introductivă spre a cărui compensare se tinde prin acţiunea formulată, Curtea apreciază că, prin asocierea apelantei-reclamante cu presupusa activitate a Serviciului Român de Informaţii, de finanţare a unor firme private, dată fiind relaţia contractuală nederulate în condiţii optime între părţi si fără a solicita un punct de vedere apelantei asupra informaţiei transmise public, acesteia din urmă i s-a adus atingere reputaţiei dobândite pe piaţa serviciilor turistice. Aşa fiind, Curtea constată lezat art. 72 alin. (2) C. civ., sub denumirea marginală "Dreptul la demnitate" fiind cuprins si dreptul la reputaţie, apreciat desigur, în coordonatele corespunzătoare obiectului unei societăţi comerciale."

În analiza bunei-credinţe, instanţa de apel a constatat că reclamantei nu i s-a solicitat exprimarea unui punct de vedere, nu i s-a acordat şansa unui drept la replică, fiind încălcate dispoziţiile art. 6.1 din Codul deontologic al jurnalistului, ce impun obligaţia verificării informaţiilor, ţinând cont inclusiv de poziţia persoanei care este subiect al articolului.

Nu s-a reţinut faptul că pârâţii "aveau obligaţia legală" de a solicita un punct de vedere, astfel cum susţin recurenţii, ci instanţa a constatat că dispoziţiile art. 6.1 din Codul deontologic al jurnalistului impun drept obligaţie profesională a jurnalistului verificarea informaţiilor. Or, în cauză, pârâţii au făcut abstracţie de poziţia persoanei care este în acelaşi timp subiect al articolului, soliciând însă un punct de vedere Serviciului Român de Informaţii (instituţie menţionată, de asemenea, în titlul articolului). Lipsa solicitării punctului de vedere al reclamantei a avut relevanţă în aprecierea de către instanţa de apel a bunei-credinţe a pârâţilor, ce impunea relatarea ştirii dintr-o poziţie de echidistanţă, având în vedere contextul publicării materialului (relaţie personală deficitară cu reclamanta - societate de turism).

Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurenţii-pârâţi cu referire la aparenta contradictorialitate existentă în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea exigenţelor art. 425 C. proc. civ., decizia conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele necontradictorii care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Cea de-a doua critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează pronunţarea hotărârii cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi următoarele C. civ., respectiv a art. 10 CEDO.

Critica este nefondată.

Preliminar, se impune precizarea că, în verificarea legalităţii hotărârii sub aspectul pretins - al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, în faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a acuzat încălcări ale drepturilor nepatrimoniale la imagine şi la reputaţie, produse prin faptele pârâţilor de publicare a articolului apărut pe pagina de internet www.x.ro, sub titlul "SRI pompează sume uriaşe în A.", care ar conţine o serie de afirmaţii defăimătoare atât la adresa societăţii reclamante, cât şi la adresa celor doi asociaţi ai societăţii.

Prin urmare, cauza a pus în discuţie libertatea de exprimare a pârâtului B. - drept ale cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- şi eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalţi, în speţă a dreptului reclamantei la respectarea drepturilor la imagine şi la reputaţie, drepturi garantate şi apărate pe tărâmul art. 8 din aceeaşi Convenţie.

Conform art. 10 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Jurisprudenţa CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Astfel cum chiar recurenţii-pârâţi au arătat prin cererea de recurs, instanţa de contencios european a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea de expresie îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. De asemenea, a subliniat că "îndatoririle şi responsabilităţile inerente" exerciţiului libertăţii de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie, impun jurnaliştilor ca, în relatările pe care le fac privitoare la problemele de interes general, să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că pârâţii au depăşit limitele libertăţii de exprimare.

În cauză, recurenţii pretind că instanţa de apel nu a avut în vedere că pârâtul B. a acţionat cu bună-credinţă, în calitate de jurnalist - fiind lipsită de relevanţă implicarea personală a acestuia, iar informaţiile furnizate fiind de interes public, astfel că instanţa de apel a interpretat eronat jurisprudenţa CEDO privind libertatea de exprimare, subliniind faptul că articolul postat reproduce judecăţi de valoare, afirmaţii care nu aparţin pârâţilor.

Pentru a analiza criticile recurenţilor trebuie făcută o distincţie între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, şi emiterea unor judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe.

Instanţa de apel a efectuat o analiză a jurisprudenţei CEDO, evidenţiind principiile care reflectă modul în care sunt reflectate buna-credinţă şi interesul public. În acest sens, a examinat dacă intervenţia în text a pârâţilor este de natură să dea naştere sau să amplifice prejudiciul de imagine pretins ca fiind cauzat societăţii reclamante prin afirmaţiile redate ori denotă aderarea la mesajul prezentat.

De asemenea, instanţa de apel a analizat şi contextul publicării materialului jurnalistic, cu scopul de a identifica dacă este expresia unei oneste şi neutre informări a publicului, ce intră sub protecţia dreptului la liberă exprimare, limită expres enunţată de art. 75 C. civ. a dreptului la reputaţie şi imagine sau, dimpotrivă, reclamă o măsură de ocrotire dintre cele prevăzute de art. 253 C. civ.

Buna-credinţă a persoanei care se manifestă în spaţiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenţia de a transmite informaţii asupra unor chestiuni ce interesează publicul şi cea de calomniere, discreditare a unei persoane. Pentru reţinerea bunei-credinţe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informaţiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală. Maniera dubitativă de prezentare a informaţiilor sau, dimpotrivă, caracterul cert conferit acestora a fost valorificat drept criteriu de identificare a bunei-credinţe a autorului afirmaţiilor într-o serie de cauze (Andreescu c. României, §94, Cumpănă şi Mazăre c. României, §100, Petrina c. României, §37, Ciuvică c. României, decizie de inadmisibilitate, §54).

Faţă de aceste repere, se constată că, în urma întregii analize efectuate, curtea de apel a statuat în mod corect asupra atitudinii subiective a autorului articolului, atât în raport cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său (nesolicitarea unui punct de vedere privind materialul publicistic, lipsa de echivoc a informaţiei, articol iniţiat pe fondul unor relaţii contractuale personale deficitare existente între părţi).

Relativ la limbajul utilizat - pretins a fi folosit cu scopul de a atrage atenţia- instanţa are în vedere că gradul de exagerare permis jurnalistului care tratează un subiect de interes public nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a nu prezenta, ca reale, informaţii neconfirmate, întrucât el se aplică în situaţia judecăţilor de valoare şi nu unei situaţii factuale, care trebuie dovedită.

Înalta Curte, având în vedere contextul în care au fost realizate afirmaţiile imputate, modul de verificare a informaţiilor, lipsa bazei factuale, apreciază că s-a reţinut în mod corect de către instanţa de apel că se infirmă teza bunei-credinţe a pârâtului B..

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia libertăţii de exprimare, contrapusă dreptului la ocrotirea vieţii private, instanţa de apel a enunţat standardele de protecţie pe care aceasta le-a stabilit, în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi libertăţilor în această materie, apoi a procedat, în mod concret, la verificarea respectării acestora în litigiul dedus judecăţii, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudenţă, reţinând din conduita jurnalistică elementele necesare de natură a-i susţine concluzia că afirmaţiile din materialul jurnalistic nu au fost bazate pe mijloace adecvate de etică jurnalistică şi depăşesc limitele libertăţii de exprimare, fiind apte să atragă răspunderea civilă delictuală.

Referitor la sancţiunea aplicată pârâţilor pentru materialul publicistic care atrage răspunderea civilă delictuală, aceasta a fost individualizată în considerentele şi în dispozitivul deciziei recurate şi se încadrează în remediile reglementate de legiuitor în cuprinsul art. 253 din C. civ.

Cât priveşte întinderea prejudiciului moral, este evident, aşadar, că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice, ci, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, în ceea ce priveşte aprecierea cuantumului despăgubirii acordate, se constată că instanţa de apel a indicat, la pagina 12 din cuprinsul deciziei recurate, criteriile avute în vedere, reţinând că reclamanta este o persoană care se bucură de o prezenţă constantă pe piaţa naţională a serviciilor turistice de peste 20 de ani, iar reputaţia dobândită este importantă pentru clientela formată.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că suma de 15.000 RON este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară şi în doctrină pentru evaluarea daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate - şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1605A din 10 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2024.