Reputation damages for false press release and adequacy of rebuttal notice as sole remedial measure for non-patrimonial rights

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 18 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. şi C., solicitând obligarea pârâtei B. S.A. să îndepărteze de pe website-ul propriu comunicatul de presă publicat la data de 15 iunie 2018 sub denumirea "comunicat de presă - Consiliul de Administraţie a decis numirea domnului D. în funcţia de director general B.", obligarea pârâtei B. S.A. să publice pe site-ul propriu un nou comunicat de presă, în care să menţioneze că situaţia redată în comunicatul de presă din data de 15 iunie 2018 cu privire la presupusul "management defectuos" desfăşurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului şi, prin acelaşi comunicat, să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmaţii şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 2.500.000 RON către reclamant, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputaţiei, precum şi pentru prejudiciile grave de imagine aduse prin comunicatul de presă.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 193 din 20 martie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C..

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A. şi C. şi a obligat pe pârâta B. S.A. să publice pe site-ul propriu un comunicat de presă, în care să menţioneze că situaţia redată în comunicatul de presă din data de 15 iunie 2018 cu privire la presupusul "management defectuos" desfăşurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului şi să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmaţii.

A obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamantului suma de 15.000 RON cu titlu de daune morale.

A respins acţiunea în rest, ca neîntemeiată.

A obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamantului suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 186A din 9 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 193 din 20 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C..

A respins, ca neîntemeiată, cererea accesorie a apelantei-pârâte B. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 186A din 9 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-civilă, reclamantul A. şi pârâta B. S.A. au declarat recurs.

a) Recursul formulat de reclamantul A.:

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de recurs sub două aspecte.

În primul rând, a arătat că reducerea daunelor morale la un cuantum atât de neînsemnat în raport de importanta valorilor lezate şi a consecinţelor negative pe care acţiunile pârâţilor le-au produs şi continuă să le producă faţă de persoana sa reprezintă o încălcare şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 252 C. civ. ("Ocrotirea personalităţii umane"), art. 253 alin. (3) - (4) C. civ. ("Mijloace de apărare"), precum şi a principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, lipsind de conţinut drepturile nepatrimoniale recunoscute de art. 58 C. civ..("Drepturi ale personalităţii"), art. 72 C. civ. ("Dreptul la demnitate") - 73 C. civ. ("Dreptul la propria imagine").

În al doilea rând, recurentul-reclamant a arătat că, inclusiv sub aspectul respingerii solicitării de a obliga pe pârâta B. S.A. la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă, instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a prevederilor art. 253 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) lit. b) C. civ.

Cu privire la cuantumul prejudiciului moral, instanţa de apel a constatat că "acordarea despăgubirilor (...) chiar într-un cuantum substanţial mai mic decât cel cerut de reclamant este rezultatul unei corecte puneri în balanţa pe de o parte a necesitaţii acordării unei reparaţii suficiente şi pe de alta parte a păstrării caracterului daunelor morale de satisfacţie echitabila".

În ciuda acestor reţineri, totuşi în speţa nu s-a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia apărării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, măsurile dispuse nerăspunzând în mod corespunzător exigentelor prevăzute de art. 252 şi 253 alin. (3) - (4) C. civ.

Prin urmare, instanţa de control judiciar va trebui să procedeze la o nouă analiză asupra modului de aplicare şi interpretare a acestora, în special prin raportare la reperele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi anume gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Astfel, în ceea ce priveşte valorile sociale lezate şi importanţa acestora, recurentul-reclamant a arătat că valoarea socială deosebit de importantă a reputaţiei profesionale este recunoscută ca atare, în repetate rânduri, de practica judiciară.

Sub aspectul consecinţelor negative ale faptei şi gradului de lezare a valorii sociale, instanţa urmează să constate că mai multe publicaţii au preluat comunicatul de presă publicat pe site-ul paratei B., reclamantul fiind victima informaţiei false propagate în presa cu intenţie de către pârâţi, informaţie care a adus o atingere gravă drepturilor şi intereselor sale personale, respectiv dreptul la demnitate, onoare, reputaţie, imagine şi la încrederea acordată de societate.

Pentru a aprecia gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, instanţa de recurs va avea în vedere faptul că respectivul comunicat de presă a fost publicat în mediul online, spaţiu în care informaţiile sunt propagate şi diseminate cu rapiditate, ceea ce face să ajungă la cunoştinţa unui număr mare de persoane şi să producă un impact semnificativ.

De asemenea, instanţa de recurs va trebui să analizeze gradul de lezare şi prin raportare la domeniul în care reclamantul activează, domeniul energiei, în interiorul căruia orice informaţie se propagă foarte repede, având potenţialul de a afecta în mod iremediabil reputaţia unei persoane.

Totodată, instanţa trebuie să aibă în vedere împrejurarea că domiciliul reclamantului se află în acelaşi municipiu cu sediul social al B., comunitatea locală din Mediaş fiind indisolubil legată de B., motiv pentru care percepţia comunităţii locale în privinţa sa a fost distorsionată.

În ceea ce priveşte criteriul obiectiv constând în intensitatea atingerii valorii sociale, recurentul-reclamant a arătat că intensitatea atingerii aduse reputaţiei sale reiese îndeosebi din caracterul oficial/formal al comunicatului de presă, emanând de la o societate listată la bursă şi care se bucură de credibilitate în spaţiul public.

În plus, toate suferinţele sale morale au fost amplificate de faptul că şi-a continuat activitatea în cadrul B. şi ulterior publicării comunicatului, imaginea şi reputaţia fiindu-i puse la îndoială, deopotrivă în fata angajaţilor, a partenerilor de afaceri, a colegilor din segmentul profesional de profil etc.

Gravitatea atingerii valorilor sociale rezultă din natura acuzaţiilor şi aptitudinea lor de a crea un impact negativ în rândul acelor persoane a căror părere este esenţială pentru reclamant, având în vedere domeniul în care activează şi gradul ridicat de denaturare a realităţii obiective.

Prin introducerea sintagmei false şi defăimătoare în cuprinsul comunicatului de presa, apreciază că i-a fost răpită şansa de a fructifica experienţa profesională, întrucât orice potenţial angajator va putea accesa ştirile din mediul online şi va "constata" că nu a avut rezultate manageriale corespunzătoare în momentul în care a deţinut una dintre cele mai importante funcţii din carieră. Or, aceasta împrejurare echivalează cu o veritabilă privare a sa de dreptul de a beneficia de un viitor corespunzător cu experienţa profesională dobândită.

Alte criterii obiective ce vor trebui avute în vedere pentru a aprecia gravitatea atingerii drepturilor reclamantului sunt reprezentate de persoana făptuitorilor, care sunt profesionişti, precum şi mijlocul de comunicare utilizat (mediul online), elemente care au creat premisa că articolele denigratoare să ajungă la cunoştinţa unui număr mare de persoane şi să se imprime adânc în conştiinţa acestora.

Deşi a reţinut că, într-adevar, "reputaţia profesionala reprezintă o valoare sociala importanta", totuşi instanţa de apel stabileşte că publicarea de către B. pe site-ul propriu a unui comunicat de dezminţire reprezintă o măsură aptă şi suficientă să asigure reparaţia reputaţiei reclamantului, întrucât "comunicatul de dezminţire este apt sa ajungă într-un mod foarte rapid la un public la fel de numeros precum cel care a luat cunoştinţa de comunicatul prejudiciator al pârâtei din data de 5.06.2018, impactul estimat fiind similar".

Recurentul-reclamantă solicită ca instanţa de recurs să analizeze în mod obiectiv situaţia din cauză şi să constate că un comunicat de dezminţire în niciun caz nu va avea o putere de propagare în mediul online nici măcar asemănătoare cu cea pe care a avut-o comunicatul iniţial şi, pe cale de consecinţă, nu va ajunge la un număr la fel de mare de cititori, astfel încât o asemenea măsură va trebui în mod necesar a fi dublată de o compensaţie bănească suficientă.

În ciuda recunoşterii faptei ilicite a pârâţilor şi a importanţei valorilor sociale lezate de aceştia, instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă diminuarea semnificativă a sumei solicitate, lipsind astfel de conţinut dreptul reclamantuui de a obţine o reparare în integralitate sau măcar echitabilă a prejudiciului.

Concluzia la care a ajuns instanţa de apel - "cuantumul remuneraţiei pe care apelantul reclamant a primit-o pe durata mandatului sau de director nu poate fi avuta în vedere ca reper în stabilirea intinderii prejudiciului moral suferit de reclamant" - nu poate fi primită, întrucât unul dintre elementele ce au aptitudinea de a stabili valoarea profesională a reclamantului, capacităţile şi cunoştinţele în domeniul în care activează este chiar remuneraţia primită.

Instanţa de recurs, pentru a putea stabili un cuantum just al despăgubirilor, va trebui să aibă în vedere faptul că reclamantul activează în cadrul societăţii B. de mai bine de 20 de ani, iar în decursul acestei perioade a avut un parcurs profesional ascendent, iar cariera sa a înregistrat o evoluţie constantă, ocupând cu precădere funcţii de conducere, având rezultate deosebite, demonstrate atât de promovarea în funcţii superioare, cât şi de lipsa oricăror sancţiuni disciplinare, rezultate obţinute printr-un efort susţinut, materializat printr-o continuă formare şi dezvoltare profesională.

Cu privire la evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenta lor este evidentă, aceasta nu se poate face exclusiv pe baza criteriilor obiective anterior precizate, prejudiciul moral fiind exterior realităţilor materiale şi întinderea sa neputând fi determinată decât prin aprecieri. Este deci evident că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa ar fi trebuit să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă pentru daunele provocate şi care să confere eficienâă principiului reparaţii integrale a prejudiciului cauzat.

Instanţa de control judiciar ar trebui sa aibă în vedere faptul ca pârâţii au publicat comunicatul de presa pe site-ul oficial al B., fără a-l informa în prealabil pe reclamant şi fără a dispune de un raport de evaluare a activităţii din care să rezulte eventualele deficienţe constatate în activitatea de managament, incluzând cu intenţie (folosind inclusiv afirmaţii de genul "pentru corecta informare a opiniei publice" pentru a crea aparenta de veridicitate) informaţii defăimătoare cu privire la activitatea reclamantului, scopul acestora fiind de a crea în spaţiul public imaginea unei slabe competenţe profesionale.

Mai mult, menţiunile incluse de pârâţi în respectivul comunicat de presă nu erau în niciun caz necesare, mai ales în condiţiile în care în niciun alt comunicat emis în situaţii asemănătoare nu se regăsesc motivele pentru care, în mod individual, o anumită persoană nu ar mai fi fost nominalizată.

De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că, pentru a putea proceda la o cuantificare corespunzătoare a prejudiciului, instanţa de recurs va trebui să aibă în vedere şi faptul că prejudiciul cauzat este unul continuu, întinzându-se deja pe o perioadă îndelungată de timp şi se menţine şi până în prezent, având în vedere că, inclusiv la momentul actual, comunicatul de presă este disponibil pe site-ul oficial B..

Prin urmare, apreciază că numai prin obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.500.000 RON se va realiza îndeplinirea atât a funcţiei reparatorii a daunelor morale, cât şi a funcţiei sancţionatorii a răspunderii civile delictuale. Consideră că prin obligarea pârâţilor la plata sumei de fără 15.000 RON, instanţa de judecată nu a satisfăcut nici funcţia sancţionatorie a răspunderii civile delictuale, dar nici nu i-a oferit o compensaţie corespunzătoare prejudiciului suferit, lipsind de conţinut dispoziţiile art. 252 şi ale art. 253 alin. (4) C. civ.

Având în vedere inclusiv criteriile jurisprudentiale prin care poate fi evaluat prejudiciul moral, instanţa va constata că pretenţiile pecuniare ale reclamantului sunt pe deplin întemeiate.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de îndepărtare a comunicatului de presa de pe website-ul societăţii pârâte, instanţa de apel a considerat că şi această cerere este nefondată reţinând, în mod nelegal, "corect instanţa de fond a reţinut ca nu se justifica înlăturarea respectivului comunicat, întrucât acesta cuprindea şi informaţii care nu-l priveau pe reclamant şi care aveau caracter real, referitoare la numirea în funcţia de director general a domnului D.".

Recurentul-reclamant apreciază că o asemenea concluzie este vădit nelegală, nerăspunzând exigenţelor impuse de art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ., ce dispun că:

"Persoana fizica ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, daca aceasta durează inca".

Mai mult, a aprecia ca fiind legală dispoziţia de menţinere în mediul online a comunicatului de presă denigrator înseamnă, de fapt, a ignora cu desăvârşire inclusiv prevederile art. 253 alin. (3) lit. b) C. civ. - "Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei sa ii oblige pe autorul faptei sa îndeplinească orice masuri socotite necesare de către instanţa spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: b) orice alte masuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat".

În acest sens, pentru a putea asigura restabilirea dreptului nepatrimonial atins, nu este suficient ca instanţa să dispună luarea unor anumite măsuri, ci este imperios necesar ca aceste măsuri să conducă la rezultate efective, respectiv la încetarea încălcării.

În prezenta cauza, o măsură reală şi efectivă, care să răspundă exigentelor prevăzute de dispoziţiile art. 253 C. civ. şi să pună capăt acestui prejudiciu, este obligarea pâtâtei B. la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă referitoare la reclamant.

Orice alt tip de măsură, precum simpla publicare a unui comunicat de dezminţire, nu poate echivala totuşi cu "măsura (...) pentru încetarea faptei ilicite". Cu alte cuvinte, chiar şi în ipoteza în care se va publica respectivul comunicat de dezminţire, informaţiile profund denigratoare ale pârâţilor vor continua să existe şi să producă consecinţe negative, iar comentariul profund neîntemeiat inclus în comunicatul de presă va avea în continuare aptitudinea de a afecta accesul reclamantului la o poziţie de conducere similară, lipsind astfel de relevanţă toată activitatea şi eforturile sale depuse pânâ în prezent.

Mai mult, la momentul actual nu mai există niciun interes al pârâţilor de a menţine în mediul online respectivul comunicat de presă, în condiţiile în care această "ştire" nu mai este de actualitate, nici măcar sub aspectul numirii în funcţie a domnului D..

Concluzionând, recurentul-reclamant a arătat că, pentru a se putea asigura că încălcarea drepturilor nepatrimoniale a încetat în mod efectiv, pentru a stopa perpetuarea consecinţelor negative la care încă este supus şi, în cele din urmă, pentru a se asigura restabilirea dreptului atins, instanţa de control judiciar urmează a constata că singura măsură eficientă este obligarea pârâtei B. la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă referitoare la reclamant.

b) Prin recursul declarat, pârâta B. S.A. a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de a apel a realizat o greşită interpretare a prevederilor art. 642 din O.U.G. nr. 109/2011, ce vizează încetarea mandatului prin ajungerea la termen şi imposibilitatea prelungirii acestuia prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare, fapt ce contravine afirmaţiei potrivit căreia "nu a mai fost nominalizat pentru management defectuos ", oferind o interpretare restrictivă a acestor dispoziţii care reglementează posibilitatea prelungirii mandatului directorului desemnat provizoriu pentru o perioadă de maximum 6 luni de zile, în contextul în care prevederile legale menţionate nu interzic implicit şi numirea pentru un nou mandat. Ca atare, directorul desemnat provizoriu pentru o perioadă de maximum 6 luni de zile ar fi avut posibilitatea să fie nominalizat încă o dată.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 54 şi 55 din Legea nr. 31/1990, din perspectiva scopului comunicatului (respectiv informarea publicului cu privire la numirea noului director general), obligaţie legală de informare ce îi incumbă societăţii prin raportare la dispoziţiile acestei legi.

Scopul comunicatului a fost acela de a aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor interesate numirea domnului D. în funcţia de director general al companiei, de a asigura opozabilitatea în relaţiile cu terţii, respectiv faptul că acesta deţine prerogativele reprezentării, fiind astfel necesară precizarea în subsidiar, că dl A. nu a mai fost nominalizat.

Aşadar, precizarea subsidiară avea ca scop publicitatea faptului că a încetat funcţia deţinută de către reclamant şi că acesta a fost înlocuit, neexistând intenţia de a îl prejudicia pe dl A., context în care a fost modificat în aceeaşi zi comunicatul, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

O altă critică, circumscrisă aceluiaşi motiv de nelegalitate, vizează faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 din C. civ., stabilind în mod eronat incidenţa acestora şi respectiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legiuitor.

Acţiunea introductivă promovată de reclamant nu întruneşte condiţiile impuse de dispoziţiile anterior menţionate, analizate din perspectiva practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului cu relevanţă în cauză.

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat, sub aspectul faptei ilicite, că aceasta a fost dovedită în prezentul litigiu, fiind în eroare cu privire la situaţia de fapt.

Forma iniţială a comunicatului în care se menţiona că a avut loc demiterea reclamantului din funcţia de director general provizoriu a fost corectată, fiind menţionat că, din eroare, în cuprinsul acestui comunicat s-a precizat că reclamantul a fost demis. Această eroare a fost corectată în aceeaşi zi, la un interval de 3 h şi nu se mai află pe site-ul societăţii.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea comunicat, scopul acestuia era de a aduce la cunoştinţa publicului numirea domnului D., în funcţia de director general al companiei, de a asigura opozabilitatea în relaţiile cu terţii, că acesta deţine prerogativa reprezentării, fiind astfel necesară precizarea în subsidiar, că domnul A. nu a mai fost nominalizat.

Contrar celor reţinute de către instanţă, contextul în care au fost publicate cele două comunicate şi, implicit, comunicatele în sine, nu pot demonstra existenţa faptei ilicite.

Invocând aspecte teroretice din jurisprudenţa şi doctrina în materie, recurentul-reclamant a arătat că din materialul probator aflat la dosarul cauzei rezultă că dreptul său de a publica informaţiile din comunicat nu a fost exercitat în mod abuziv, ci în limitele permise, fiind aplicate în mod greşit normele de drept material.

De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa CEDO în cauze similare, exemplificând prin redarea ceor reţinute în cauza Haguenauer c. Franţei, nr. 34050/05:

"în ceea ce îi priveşte pe funcţionari, deşi nu se expun unui control amănunţit al acţiunilor şi al gesturilor lor ca oamenii politici, nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul în care se află în exercitarea funcţiilor oficiale decât cele aplicabile unor simpli particulari. In acest caz, persoana respectivă, în calitate de profesor universitar, poate fi destinatarul unor critici într-o limită admisibilă şi nu doar de o manieră teoretică şi generală."

De asemenea, CEDO reţine că limitele unei critici admisibile în sensul Convenţiei sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în calitatea sa de persoană publică, neprezentând relevanţă forma expresiilor utilizate, chiar şi în ipoteza în care acestea sunt injurioase, insultătoare, batjocoritoare, cu o singură condiţie - aceste expresii sau declaraţii excesive să alimenteze o dezbatere de interes public şi să nu vizeze exclusiv viaţa privată a unei persoane publice. În plus, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, libertatea de exprimare nu acoperă doar substanţa informaţiilor exprimate, ci şi modul lor de exprimare.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă apreciază că nu se poate reţine că transmiterea unor informaţii care vizau numirea unui director, şi în subsidiar, lipsa de nominalizare a fostului director, ar putea depăşi limitele libertăţii de exprimare în prezenta cauză doar pentru unicul motiv că, în opinia reclamantului şi a instanţei de apel, nici nu ar mai fi avut posibilitatea să fie numit. Dreptul la replică a fost publicat pe site-ul societăţii B. S.A. în data de 24.08.2018 şi se află şi la dosarul cauzei.

Aşadar, nemulţumirea reclamantului pentru faptul că nu a mai obţinut numărul de voturi necesare pentru o nouă nominalizare nu poate fi transpusă într-o faptă ilicită a pârâtei care s-a conformat dispoziţiilor legale şi a făcut opozabil terţilor rezultatul evaluării Consiliului de Administraţie efectuat cu ocazia discutării unei eventuale noi nominalizări a reclamantului.

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat existenţa unui prejudiciu suferit de reclamant, considerând că acesta este prezumat.

În primul rând, recurenta-pârâtă apreciază eronată interpretarea instanţei de apel în sensul că prejudiciul urmează să fie prezumat odată cu dovedirea faptei ilicite, întrucât atât fapta ilicită cât şi prejudiciul sunt două condiţii distincte în cazul răspunderii civile delictuale, iar fiecare condiţie trebuie dovedită.

Dacă s-ar aprecia în sensul celor propuse de instanţa de apel, angajarea răspunderii civile delictuale ar fi rezumată la întrunirea unei singure condiţii, respectiv fapta ilicită.

Aşa cum reiese din cuprinsul deciziei atacate, pretinsul prejudiciu nu poate fi cu claritate identificat sub aspectul existenţei şi al întinderii, aceasta deoarece în capitolul destinat analizării prejudiciului ca o condiţie pentru atragerea răspunderii, sunt reluate faptele pretins ilicite, fără a se individualiza cu precizie prejudiciul suferit.

Prejudiciul este direct atunci când există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi acel prejudiciu injust cauzat victimei. Deşi dispoziţiile din noul C. civ. nu se referă expres la caracterul direct al prejudiciului pentru a fi reparabil, o astfel de condiţie poate fi reţinută pe cale de interpretare a art. 1533 C. civ..care în fraza finală dispune "daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei".

Prejudiciul trebuie să rezulte direct din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim. Sub acest aspect, o astfel de legătură nu poate fi identificată, atâta timp cât prin fapta pretins ilicită nu s-a încălcat sau nu s-a adus atingere unui drept ori unui interes legitim.

Cât priveşte dovada prejudiciului suferit, art. 1537 C. civ. prevede că "dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel". Cum pentru situaţia ce face obiectul dosarului nu există vreo reglementare expresă contrară, reclamantul avea sarcina probării prejudiciului suferit, lucru care că nu a fost realizat în cadrul prezentului litigiu.

În cauză, reclamantul nu a probat care este modalitatea concretă prin care s-au materializat prejudiciile invocate, raportat la activitatea profesională a acestuia. Afirmaţiile generice ale reclamantului nu fac dovada, conform art. 249 C. civ., cu privire la pretinsele suferinţe cauzate prin aşa zisa conduită "ilicită" a pârâtei. De altfel, reclamantul chiar şi în prezent este angajat al B..

Or, acest aspect dovedeşte că activitatea sa profesională nu a fost afectată şi nici raporturile contractuale cu pârâta, având în vedere că acestea există şi în prezent. Noţiunea de "management defectuos" are în vedere un spectru larg de acţiuni/inacţiuni şi nu este interdependentă de persoana autorului, ci de modul în care aceea persoană exercită într-o anumită perioadă prerogativele funcţiei deţinute. Există posibilitatea ca anumite persoane, deşi deţin competenţele necesare într-un anumit domeniu, să nu exceleze într-o anumită funcţie, pe când, într-o alta să fie potrivit.

Instanţa de apel s-a rezumat la a prelua afirmaţiile reclamantului fără a face o analiză judicioasă a probatoriului administrat în cauză, calificând greşit fapta indicată de reclamant ca având caracter ilicit. Această calificare greşită atrage după sine şi o evaluare greşită a prejudiciului suferit - în absenţa unei fapte ilicite nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi, implicit, nu se pune problema unui prejudiciu.

În subsidiar, chiar şi în ipoteza în care instanţa ar achiesa la raţionamentul primei instanţe sub aspectul calificării drept ilicite a faptei care îi este imputată pârâtei, apreciază că instanţa a acordat o sumă excesivă reclamantului cu titlu de daune morale, fiind suficientă cel mult constatarea prin hotărâre judecătorească a pretinsei atingeri dreptului reclamantului, ca modalitate de reparare a prejudiciului suferit, amintind aspectele reţinute în cuprinsul unor hotărâri CEDO (cauza Ştefan c. României, cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, cauza Ernestina Zullo c. Italia).

În plus, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe prin care a fost obligată pârâta să publice pe site-ul propriu un comunicat de presă, în care să menţioneze că situaţia redată în comunicatul de presă din data de 15.06.2018 cu privire la presupusul "management defectuos" desfăşurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului şi să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmaţii şi de asemenea să plătească acestuia despăgubiri, cu titlu de daune morale.

Recurenta-pârâtă apreciază că este excesiv şi nelegal ca acest caz particular de reparare a prejudiciului nepatrimonial, reglementat expres de noul C. civ., să fie cumulat cu obligarea sa la plata unor daune morale, aceasta încălcând un just echilibru şi cerinţa proporţionalităţii în privinţa reparării prejudiciului pe care reclamantul pretinde că l-a suferit.

O altă critică face referire la faptul că cauză nu a fost dovedită ceea de-a treia condiţie care dă naştere dreptului la reparaţie, respectiv existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit.

În teoria răspunderii civile delictuale este unanim admis că, de regulă, sarcina probei îndeplinirii condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie revine reclamantului-victimă, iar pe parcursul litigiului nu s-a demonstrat existenţa vreunei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciul, deşi această obligaţie incumbă reclamantului. În plus, având în vedere că a dovedit anterior inexistenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, nici nu se mai poate pune problema legăturii de cauzalitate.

A patra condiţie care dă naştere dreptului la reparaţie este săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite, condiţie neîndeplinită în prezenta cauză.

Întrucât obiectul dosarului îl reprezintă atragerea răspunderii civile delictuale, art. 1357-1359 C. civ. instituie principiul răspunderii întemeiate pe existenţa vinovăţiei autorului unei fapte ilicite şi cauzatoare de prejudicii. Însă, astfel cum a învederat, pârâta apeciază că a demonstrat că nu a fost de rea-credinţă la momentul publicării comunicatului. Nu se poate reţine vinovăţia sa pentru informarea terţilor cu privire la activitatea curentă a societăţii, informaţii care au fost transmise cu bună-credinţă, în considerarea obligaţiilor legale impuse prin acte normative.

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în ceea ce priveşte fapta ilicită presupus săvârşită de către pârâţi, instanţa de apel nu a administrat probe şi nu a analizat executarea propriu-zisă a contractului de management de către dl A.. Cu toate acestea, a considerat că afirmaţia pârâtei privind nenominalizarea reclamantului pentru management defectuos ar reprezenta o faptă ilicită.

Astfel, instanţa de apel a considerat că respectivul comunicat nu corespunde adevărului, fără însă a avea probe în acest sens, reţinând susţinerile neprobate ale reclamantului ca fiind reale, fără a avea în vedere prevederile art. 249 C. proc. civ., ce dispun că "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege."

Prin urmare, reclamantului îi revine, în mod evident, sarcina probei, iar în lipsa posibilităţii instanţei de a analiza executarea concretă a obligaţiilor din contractul de management (nefiind, de altfel, învestită cu o asemenea analiză), nici fapta ilicită reclamată nu poate fi stabilită în baza probatoriului analizat de către instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, comunicată, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, comunicată, solicitând, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (18 ianuarie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor, urmând a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor nulităţii cererilor de recurs, reciproc invocate de către recurenţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce priveşte excepţiile nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocate în mod reciproc de către cei doi recurenţi, se reţine că recursul declarat de recurentul- reclamant va fi examinat din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamând încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 252, art. 253 alin. (1) lit. b), alin. (3) şi alin. (4), art. 58, art. 72, art. 73 C. civ.

Referitor la recursul pârâtei, se constată că, deşi în cuprinsul cererii de recurs recurenta a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi identificate critici ce ar putea fi examinate prin prisma art. 488 pct. 5 (instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii) şi pct. 6 (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) C. proc. civ. În schimb, susţinerile vizând faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 C. civ., stabilind în mod eronat îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunerii civile delictuale, se circumscriu pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Dat fiind că în cuprinsul celor două cereri de recurs se regăsesc critici de natură a fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., se constată că nu se poate aplica sancţiunea prevăzută de art. 489 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va respinge excepţiile nulităţii recursurilor.

Criticile de nelegalitate se vădesc însă a fi nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Rezumând aspectele legate de circumstanţele factuale ale cauzei, se reţine că, prin acţiunea introductivă dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. să îndepărteze de pe website-ul propriu comunicatul de presă cu denumirea "comunicat de presă - Consiliul de Administraţie a decis numirea domnului D. în funcţia de director general B.", obligarea pârâtei să publice pe site-ul propriu un nou comunicat de presă, în care să menţioneze că situaţia redată în comunicatul de presă cu privire la presupusul "management defectuos" desfăşurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului şi, prin acelaşi comunicat, să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmaţii şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 2.500.000 RON către reclamant, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă reputaţiei, precum şi pentru prejudiciile grave de imagine aduse prin comunicatul de presă.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâta B. S.A. să publice pe site-ul propriu un comunicat de presă în care să menţioneze că situaţia redată în comunicatul de presă anterior ce face referire la presupusul "management defectuos" desfăşurat de reclamant nu este corespunzătoare adevărului şi să prezinte scuze reclamantului pentru respectivele afirmaţii şi a obligat pe pârâţi, în solidar, să plătească reclamantului suma de 15.000 RON cu titlu de daune morale.

Soluţia a fost validată de instanţa de apel, care prin decizia ce face obiect al examinării în calea de atac a recursului a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.A..

Criticile formulate de reclamantul A. prin cererea de recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., supun analizei două aspecte. În primul rând, nemulţumirea părţii vizează cuantumul daunelor morale acordate de instanţele de fond, apreciat de recurent ca fiind neînsemnat în raport de importanţa valorilor lezate şi a consecinţelor negative pe care acţiunile pârâţilor le-au produs şi continuă să le producă faţă de persoana sa, sens în care invocă o încălcare şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 252 C. civ., art. 253 alin. (3) - (4) C. civ., art. 58 C. civ., art. 72 C. civ. - 73 C. civ.

În al doilea rând, recurentul-reclamant a arătat că, inclusiv sub aspectul respingerii solicitării de a obliga pe pârâta B. S.A. la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă, instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a prevederilor art. 253 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) lit. b) C. civ.

Cu privire la primul aspect, Înalta Curte va reţine ca fiind nefondată critica de nelegalitate astfel formulată, apreciind că instanţa de apel, validând soluţia pronunţată de prima instanţă, a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, ţinând cont de jurisprudenţa în materie atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în etapa procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există. În acest sens, recurentul se prevalează de dispoziţiile art. 252 C. civ., art. 253 C. civ., art. 58 C. civ., art. 72 C. civ. - 73 C. civ., apreciind totodată că în cauză nu s-a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia apărării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice, măsurile dispuse nerăspunzând exigentelor prevăzute de art. 252 şi 253 alin. (3) - (4) C. civ.

Aşa cum a punctat şi recurentul în cuprinsul motivelor de recurs, legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, astfel încât jurisprudenţa instanţelor naţionale constituie un reper în acest sens.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reţinut că unele criterii de evaluare a întinderii acestui tip de daune, determinate pe cale jurisprudenţială, confirmă justeţea acordării acestora în cuantumul stabilit de prima instanţă, care s-a raportat la reperele avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (natura faptei, modul de săvârşire şi consecinţele acesteia, respeciv faptul că a fost preluată de mai multe publicaţii on-line, a avut în vedere pregătirea şi buna reputaţie profesională a reclamantului, precum şi importanţa valorilor lezate), ţinând seama şi de faptul că trebuie realizată o subordonare a criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral unei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce exclude ideea că prin suma stabilită ca despăgubire se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

Recurentul-reclamant a indicat (la pagina 4 paragraful 23 din cererea de recurs) o cauză în care s-au acordat daune într-un cuantum considerabil mai mare decât cel stabilit în speţă, însă aceasta nu poate constitui acea jurisprudenţă constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa. Soluţia criticată nu excede, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în speţe cu o cazuistică similară, în care cei care au adus atingere reputaţiei şi imaginii unor alte persoane au fost obligaţi să plătească celor vătămaţi sume comparabile cu cea acordată în cauza de faţă.

Analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor morale.

În cuprinsul motivelor de recurs recurentul-reclamant ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal, ţinând cont de faptul că toate criteriile evidenţiate de parte au fost deja avute în vedere de instanţa de apel, neimpunându-se a fi reluate în prezenta analiză.

Simplele afirmaţii ale recurentului în sensul că suma acordată de către instanţa de apel este derizorie şi evidenţierea selectivă a unei cauze în care s-au acordat daune morale într-un cuantum superior celui stabilit în cauză, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum majorat al despăgubirilor.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Aşa cum însuşi recurentul a arătat, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, parcursul profesional ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată care se pot orienta doar după o valoare medie stabilită jurisprudenţial.

Înalta Curte reţine că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Astfel cum s-a arătat, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora, instanţa de apel apreciind că suma acordată de judecătorul fondului reclamantului cu titlu de daune morale respectă jurisprudenţa în materie, reţinând în acest sens că: "Astfel, cum s-a arătat mai sus, instanţa de fond a avut în vedere principiile şi criteriile structurate în jurisprudenţa CEDO, cum sunt natura faptei, modul de săvârşire şi consecinţele acesteia, respeciv faptul că a fost preluată înde mai multe publicaţii on-line; a avut în vedere pregătirea profesională şi buna reputaţie profesională a reclamantului; a avut în vedere şi importanţa valorilor lezate.

Instanţa de fond a avut în vedere însă, în contrapartidă şi faptul că nu poate fi realizată o cuantificare exactă a prejudiciului moral; subordonarea criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral unei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce exclude ideea că prin suma stabilită ca despăgubire să i se fi creat celui în cauză posibilitatea de câştig nejustificat.

Curtea apreciază corectă această punere în balanţă pe de o parte a necesităţii acordării unei reparaţii suficiente şi pe de altă parte a păstrării caracterului daunelor morale de satisfacţie echitabilă.

Din examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se observă că aceasta nu acordă în mod automat o compensaţie materială atunci când constată o încălcare a unui drept garantat de Convenţie, ci acordă o satisfacţie echitabilă doar atunci când dreptul intern nu permite repararea integrală a consecinţelor încălcării.

În multe cazuri, Curtea a decis că însăşi constatarea încălcării reprezintă, în sine, o satisfacţie echitabilă suficientă, fără a mai fi necesară acordarea unei compensaţii materiale."

Nu pot fi primite, aşadar, susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că instanţa de apel nu s-a raportat la reperele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, se constată că instanţa de apel a avut în vedere inclusiv faptul că respectivul comunicat de presă a fost publicat în mediul online, analizând gradul de lezare şi prin raportare la domeniul în care reclamantul activează şi la reputaţia sa profesională.

Chiar dacă unul dintre elementele ce au aptitudinea de a stabili valoarea profesională a reclamantului este chiar remuneraţia primită prin exercitarea funcţiei de conducere, cum susţine recurentul, nu poate fi avut în vedere ca reper în stabilirea prejudiciului moral cuantumul remuneraţiei pe care reclamantul a primit-o pe durata mandatului său de director, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, nepuând fi stablit vreun criteriu de legătură între cuantumul indemnizaţiei şi prejudiciul moral suferit, cu atât mai mult cu cât reclamantul este în continuare angajat al pârâtei, deţinând chiar o funcţie de conducere.

Raportat la situaţia factuală reţinută în cauză, se constată că nu se poate reţine că prin acordarea daunelor morale în cuantumul apreciat de instanţa de apel a fost încălcată vreo dispoziţie legală ce poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că inclusiv sub aspectul respingerii solicitării de a obliga pe pârâtă la îndepărtarea de pe website-ul propriu a pasajelor false din comunicatul de presă instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a prevederilor art. 253 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) lit. b) C. civ.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că: "Deşi prin apel, apelantul susţine că a solicitat la îndepărtarea pasajelor false referitoare la reclamant din comunicatul de presă de pe website-ul societăţii pârâte, prin acţiune a solicitat obligarea pârâtei B. să îndepărteze de pe website-ul propriu Comunicatul de presă publicat la data de 15.06.2018 sub denumirea "comunicat de presă - Consiliul de Administraţie a decis numirea domnului D. în funcţia de director general B.".

Or, faţă de cererea reclamantului, în mod corect a constatat instanţa de fond că nu se justifică înlăturarea respectivului comunicat întrucât acesta cuprindea şi informaţii care nu-l priveau pe reclamant şi care aveau caracter real, referitoare la numirea în funcţia de director general a domnului D.,.

Faptul că respectivul comunicat continuă să apară pe site-ul pârâtei cu tot cu informaţiile nereale la adresa reclamantului nu va mai putea produce efect prejudiciator pentru reclamant, câtă vreme alături va apărea şi comunicatul de dezminţire."

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, considerentul determinant în menţinerea articolului postat a fost faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la îndepărtarea/ştergerea articolului în întregime şi nu doar a pasajelor false. Or, cât timp respectivul articol conţinea şi informaţii care nu-l priveau pe reclamant, informaţii care aveau un caracter necontestat, măsura ştergerii integrale nu se justifica, astfel cum legal a reţinut instanţele de fond.

Se reţine, totodată, că însăşi constatarea, prin hotărâre judecătorească, a atingerii dreptului reclamantului la onoare şi demnitate prin expunerea în spaţiul public a unor informaţii nereale reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit.

Or, în cauză, cu atât mai mult, obligarea pârâţilor la publicarea unui comunicat de dezminţire are aptitudinea de a satisface exigenţele art. 253 C. civ., efectul prejudiciator fiind contracarat prin dispunerea unei măsuri în oglindă, proporţională cu cea vătămătoare.

În consecinţă, în raport de cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale indicate de recurentul-reclamant. Cum hotărârea recurată nu este susceptibilă de casare sub incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul formulat de recurentul-reclamant va fi respins ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta B. S.A. urmează a fi examinat tot din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând faptul că instanţa de apel ar fi aplicat în mod greşit prevederile art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 C. civ., reţinând în mod eronat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunerii civile delictuale.

Indicând şi o greşită interpretare a prevederilor art. 642 din O.U.G. nr. 109/2011 (ce vizează încetarea mandatului prin ajungerea la termen şi imposibilitatea prelungirii acestuia) şi a art. 54 şi 55 din Legea nr. 31/1990, din perspectiva scopului comunicatului (respectiv informarea publicului cu privire la numirea noului director general), susţinerile recurentei-pârâte formulate în acest sens tind la o reevaluare a situaţiei de fapt.

Cu privire la aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 54 şi art. 55 din Legea nr. 31/1990 vizau obligaţia societăţii de informare, de publicitate în legătură cu persoanele care, având calitatea de organe ale societăţii, sunt autorizate să o reprezinte, iar pentru respectarea acestor obligaţii era suficient ca pârâta să comunice numirea în funcţie a noului director general al companiei şi încetarea calităţii de director general interimar a reclamantului.

Or, în comunicatul incriminat nu s-a menţionat încetarea mandatului reclamantului, ci demiterea/nenominalizarea ca urmare a managementului defectuos al acestuia, astfel încât în mod legal instanţa de apel a concluzionat că afirmaţiile pârâtei referitoare la reclamant nu sunt expresia unei cerinţe legale de informare şi nu au nici vreo justificare obiectivă sau subiectivă, neexistând nicio bază factuală.

De asemenea, în ceea ce priveşte pretinsa greşită interpretare a prevederilor art. 642 din O.U.G. nr. 109/2011, criticile formulate de recurent nu ţin cont de faptul că reclamantul nu a contestat prerogativa Consiliului de administraţie de a evalua activitatea acestuia sau prerogativa de a numi alt director general, ci ceea ce a reclamant a fost lipsa de realitate şi justificare a afirmaţiei demiterii/nenominalizării sale din cauza managementului defectuos - aspect corect reţinut de instanţa de apel.

Cât priveşte critica referioare la faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1349, art. 1357 şi art. 1385 din C. civ., stabilind în mod eronat incidenţa acestora şi, respectiv, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legiuitor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, se constată caracterul său nefondat.

Preliminar, se impune precizarea că, verificarea legalităţii hotărârii sub aspectul pretins - al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, în faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra existenţei faptei ilicite, recurenta-pârâtă reia, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăseşte, situaţia factuală a pricinii, arătând că "în primul rând, instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la situaţia de fapt".

Astfel cum anterior s-a arătat, verificarea legalităţii hotărârii sub aspectul întrunirii cerinţei referitoare la existenţa unei fapte ilicite a pârâtului aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a acestuia, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.

În acest sens, instanţa de apel a constatat, în mod corect, ţinând seama de specificul faptei ilicite reclamate (atingerea reputaţiei reclamantului prin informaţii denigratoare, defăimătoare aduse de pârâtă în spaţiul public), că a existat o bază factuală suficientă pentru a se reţine caracterul ilicit al faptei pârâtei de a publica o afirmaţie nereală, vătămătoare pentru reclamant.

De asemenea, cerinţa existenţei prejudiciului moral suferit de către reclamant a fost corect stabilită de către instanţa de apel, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale.

În acest sens, se impune a fi subliniat faptul că daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, astfel cum eronat susţine recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conţinut economic (prerogative care constituie atributul personalităţii umane), astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare daunelor reale şi efective produse victimei faptei ilicite.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa de contencios european prin hotărârile pronunţate în cauzele Danev împotriva Bulgariei şi Iovtchev împotriva Bulgariei (reţinute şi în considerentele instanţei de apel), în care "Curtea a considerat că, chiar şi admiţând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acţiune în justiţie să facă proba susţinerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanţele speţei, să atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferinţele cauzate. (...) Curtea a subliniat în repetate rânduri obligaţia care revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil."

Prin urmare, date fiind regulile speciale în materie de probaţiune în ceea ce priveşte daunele morale, reclamantul nu era ţinut să facă dovada impactului negativ al respectivelor afirmaţii injurioase în ceea ce îl priveşte, fiind suficient, conform reţinerilor instanţei de apel, că acestea erau susceptibile de a schimba percepţia publică asupra reclamantului.

Aşadar, în raport de circumstanţele factuale şi având în vedere temeiul juridic al acţiunii pendinte - acordarea unor daune morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial, respectiv dreptul la reputaţie (onoare, demnitate), în mod judicios a fost reţinută de către instanţa de apel existenţa unui prejudiciu cert în baza aspectului că fapta pârâtei de a publica o afirmaţie nereală, fără nicio bază factuală, este de natură să creeze o stare de disconfort şi de suferinţă psihică, fără a fi necesare dovezi suplimentare în acest sens.

Nici criticile referitoare la greşita stabilire, prin decizia atacată, a îndeplinirii condiţiei existenţei unei legături de cauzalitate, respectiv a condiţiei vinovăţiei nu pot fi reţinute, având în vedere că, în dezvoltarea acestora, se face referire la aspecte care au fost deja dezlegate prin considerentele anterioare, privitoare la corecta determinare de către instanţa de apel a faptei ilicite reţinute în sarcina pârâtului şi care invalidează, astfel, argumentaţia juridică adusă de către acesta în dezvoltarea susţinerilor formulate în recurs.

În egală măsură, astfel cum anterior s-a evidenţiat, şi în ceea ce priveşte determinarea întinderii daunelor morale se constată că instanţa de prim control judiciar a realizat un examen jurisdicţional corect al criteriilor reţinute în practica instanţei de contencios european, inclusiv prin raportare la limitele stabilite de jurisprudenţa CEDO.

Aşadar, sub acest aspect, se constată, în raport cu circumstanţele particulare ale pricinii, că este legală reţinerea instanţei de apel care a constatat drept criterii relevante, în determinarea întinderii daunelor morale, a faptului că reputaţia reclamantului era una foarte bună şi că afirmaţia nereală a fost preluată de alte publicaţii on-line, născând prezumţia propagării rapide a unei imagini defavorabilie, nefiind relevată o situaţie de aplicare greşită a normelor de drept indicate de recurenta-pârâtă nici cu privire la aceste constatări.

De asemenea, nu poate fi validată susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că este excesiv şi nelegal ca repararea prejudiciului nepatrimonial să fie realizată prin obligarea sa la publicarea unui comunicat de presă prin care să dezminţească afirmaţiile făcute şi să prezinte scuze reclamantului, cumulat cu obligarea sa la plata unor daune morale, fapt ce ar încălca, în accepţiunea recurentei, justul echilibru şi cerinţa proproţionalităţii.

Astfel cum în mod legal a arătat insanţa de apel, cele două modalităţi de reparaţie nu sunt incompatibile, nu se exclud şi sunt menite să repare componente diferite ale prejudiciului moral - publicarea comunicatului de dezminţire vizează mediul în care s-a produs prejudiciul, realizând o remediere în oglindă şi vizează aspecte de ordin social, în timp ce despăgubirea pecuniară constituie o reparaţie individuală ce are în vedere suferinţele psiho-emoţionale ale reclamantului.

Cât priveşte invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., se constată că, după redarea acestor texte legale, recurenta-pârâtă a arătat că "instanţa de apel nu a administrat probe şi nu a analizat executarea propriu-zisă a contractului de management de către dl A.. Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că afirmaţia subscrisei privind nenominalizarea reclamantului pentru management defectuos ar reprezenta o faptă ilicită."

Aceste simple susţineri, neînsoţite de o dezvoltare corespunzătoare, în maniera în care au fost formulate, nu pot constitui temei al învestirii instanţei cu analiza motivelor de nelegalitate invocate. În plus, ele ignoră faptul că fapta ilicită reţinută de instanţele de fond a fost aceea de a publica o afirmaţie nereală vătămătoare pentru reclamant, instanţele nefiind învestite cu analiza modului în care a fost executat contractul de management.

Cât priveşte pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. referitor la o eventuală nemotivare a deciziei atacate, se constată că temeiul legal este formal invocat, din moment ce nu este susţinut printr-o argumentare pertinentă.

Pe de altă parte, se constată că instanţa de apel a prezentat într-o manieră completă şi coerentă argumentele logico-juridice pentru care a reţinut existenţa unei fapte ilicite, alături de restul condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale, astfel încât nu se poate reţine existenţa lipsei motivării sau a unei motivări contradictorii.

Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii de către ambii recurenţi sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant A., invocată de recurenta-pârâtă B. S.A..

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., invocată de recurentul-reclamant A..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 186A din 9 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2024.