Recusal ruling and appellate award quashed and remanded for rehearing over deficient reasoning in judges' fairness claim.

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024 asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 11.06.2020 reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro pentru fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cereri s-a arătat că se solicită doar repararea prejudiciului moral care le-a fost cauzat, prejudiciu mult mai grav decât cel material. Se arată că, judecători fiind, între anii 2013-2018 au fost suspecţi/inculpaţi, trimişi în judecată, suspendaţi din funcţie 600 de zile, din nou cercetaţi de DNA, dosarul fiind apoi clasat, pentru toţi cei 4 reclamanţi, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele ce le-au fost imputate nu au existat.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 290 din 24.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Arad a fost respinsa acţiunea exercitată de reclamanţii A., B., D. şi C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fără cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 108/23.06.2021, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamanţi, confirmând susţinerile primei instanţe că "în această materie există dispoziţii speciale care derogă de la dreptul comun (...) în scopul de a consolida independenţa corpului magistraţilor", "pentru situaţia de fapt invocată de reclamanţi nu sunt incidente dispoziţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale (...), ci sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale edictate tocmai în scopul stabilirii răspunderii statului în aceste situaţii particulare", "legiuitorul a avut în vedere stabilirea unor reguli concrete, imperative şi derogatorii de la dreptul comun în baza cărora să poată fi atrasă răspunderea statului pentru faptele imputate magistraţilor."

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 108/23 .06.2021Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii iar prin decizia civilă nr. 1162/25.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instante de apel reţinând că "fără să fie vorba de o eroare judiciară, situaţie în care legea specială recunoaşte victimei o acţiune directă împotriva statului, în acelaşi timp, un asemenea demers în instanţă, cum este cel al reclamanţilor, este deopotrivă admisibil întrucât, prin invocarea nesocotirii dreptului la un proces echitabil, se susţine o încălcare a obligaţiilor asumate de stat prin aderarea la Convenţia Europeană şi deci, o răspundere obiectivă care se antrenează în sarcina acestuia.

Ca atare, soluţia instanţelor fondului care au statuat asupra inadmisibilităţii acţiunii este eronată, ignorând cadrul judecăţii şi făcând aplicarea unei norme speciale, doar pentru a trage concluzia îndeplinirii condiţiilor acesteia privind eroarea judiciară, în contextul în care, ceea ce s-a reclamat, în principal, a fost nesocotirea dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, în reperele date de art. 6 CEDO şi de jurisprudenţa dezvoltată de instanţa europeană în materie".

Potrivit deciziei de casare, faptele ilicite necesar a fi analizate de către instanţa de apel sunt: nesocotirea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea termenului rezonabil al procedurii penale (art. 6 par. 1 din CEDO), nesocotirea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie (art. 6 par. 2 din CEDO); nesocotirea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea dreptului de a fi informat în procedurile penale (art. 6 par. 3 din CEDO); nesocotirea dreptului de a fi cercetat de un magistrat imparţial.

5. În rejudecare, după casare dosarul a fost repartizat aceluiaşi complet de judecată care a pronunţat anterior decizia casata, situaţie în care au fost formulate cereri de abtinere la 13.07.2022, respinse motivat de faptul că instanţa de recurs a dezlegat definitiv aspectele vizând calitatea procesuală pasivă şi admisibilitatea acţiunii şi a stabilit limitele în care instanţa de apel este chemată sa procedeze la rejudecarea apelului, situaţie în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1) C.,pr. civ.

În aceste condiţii reclamanţii au formulat o cerere de recuzare a completului de judecata, invocând faptul că, deşi analiza în primul ciclu procesual a avut loc cu ocazia soluţionării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, judecătorii au statuat expres cu privire la elemente de fapt şi de drept care au un rol determinant în ceea ce priveşte soluţionarea fondul cauzei în condiţiile în care aceste statuări arată convingerea judecătorilor asupra interpretării şi aplicării unor norme de drept, care sunt incidente şi la rejudecarea cauzei.

Prin încheierea din 04.10.2022, a fost respinsă cererea de recuzare, reţinându-se că "nu au fost invocate motive suplimentare celor analizate prin încheierea de respingere a cererii de abţinere", că "ÎCCJ a stabilit prin decizia de casare tot ce este obligată instanţa de apel să analizeze, cu prilejul rejudecării", iar "în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii".

Astfel, în rejudecare prin decizia civilă nr. 120 din 27 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii-apelanţi A., B., D. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 290/24.11.2020, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâtul-intimat Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

A fost anulată sentinţa apelată şi, în rejudecare, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., D. şi C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor fiind obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamanta A. cu titlu de daune morale, la plata sumei de 10.000 euro către reclamanta B. cu titlu de daune morale, la plata sumei de 10.000 euro către reclamanta D. cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 10.000 euro către reclamanta C. cu titlu de daune morale, fiind respinsă în rest acţiunea.

A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de: 10.612,5 RON către reclamanta A., 10.315 RON către reclamanta B., 10.315 RON către reclamantul D. şi 10.315 RON către reclamanta C. constând în onorariu avocaţial în recurs şi în rejudecarea apelului şi taxă judiciară de timbru în primă instanţă, apel şi recurs.

6. Calea de atac formulată în cauză.

Reclamanţii A., B., C. şi D. au declarat recurs principal atât împotriva deciziei nr. 120 din 27 aprilie 2023 precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Împotriva deciziei nr. 120 din 27 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor .

De asemenea în cauză reclamanţii au formulat şi un recurs incident împotriva deciziei nr. 120 din 27 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă - cu privire la soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Criticile de nelegalitate aduse încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă vizează următoarele aspecte din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinându -se aplicarea greşită a dispoziţiilor prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., în condiţiile în care în cererea de recuzare au invocat un caz de lipsă de imparţialitate generat de "exprimarea unui raţionament juridic referitor la soluţia asupra acţiunii", întrucât completul recuzat şi-a spus părerea asupra unor elemente de fapt şi de drept care au un rol determinant în ceea ce priveşte fondul cauzei.

În acest sens reclamanţii au arătat că soluţionând cererea de recuzare instanţa a asimilat cazul de incompatibilitate absolută, invocat prin cererea de abţinere, cu cazurile de incompatibilitate invocate ca motive de recuzare, reţinând că acestea nu ar reprezenta "motive suplimentare". Contrar motivării încheierii din 04.10.2022, este absolut nerelevant fap­tul că ÎCCJ prin decizia de casare a stabilit "tot ce este obligată instanţa de apel să analizeze cu prilejul rejudecării" şi că decizia ÎCCJ| asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie.

Or, susţin reclamanţii asemenea susţineri golesc de conţinut noţiunea de incompatibilite, învederând că în doctrină s-a arătat că "raţiunea acestei dispoziţii este evidentă: se pre­supune că o persoană care şi-a exprimat o dată părerea asupra unei cauze, nu­mai cu greu şi-o va schimba şi că de aceea nu este indicat să mai ia parte la judecarea ei,,.

Prin urmare, susţin reclamanţii, deşi este obligată "să analizeze" ceea ce a dispus ÎCCJ cu ca­racter obligatoriu, esenţial pentru noţiunea de incompatibilitate este rezultatul acestei analize, respectiv în ce măsură instanţa ar putea ajunge la altă soluţie decât soluţia iniţial pronunţată. Se arată că, în ceea ce priveşte incompatibilitatea Curtea Constituţionala a reţinut că este un "incident procedural menit să garanteze stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparţiale şi echitabile în toate cauzele deduse justiţiei (decizia nr. 543/2014) şi "pe prezumţia de parţialitate a judecătorului care a soluţionat pricina, pro­nunţând o hotărâre pe fond şi este presupus a fi în imposibilitatea de a-şi cen­zura propria opinie cu privire la situaţia de fapt şi de drept din speţă" (Decizia nr. 211/2007 şi Decizia CCR nr. 386/2011).

Prin urmare, se invederează că instanţa trebuia să analizeze în ce măsură în decizia casată doamnele judecător şi-au exprimat o opinie cu privire la situaţia de fapt şi/sau de drept, asemenea opinie conducând la incompatibilitatea acestora.

Or, susţin reclamanţii, contrar motivării încheierii din 04.10.2022, doamnele judecător şi-au ex­primat anterior părerea cu privire la soluţie, în cauză existând şi alte elemente care determină în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea acestora, în condiţiile în care în decizia casată doamnele judecător au reţinut că "nu poate fi activată o răspundere obiectivă a Statului pentru faptele pretins ilicite ale DNA" şi că nu există "calea unei alte reparaţii în afară de cea recunoscută în sistemul căilor de atac' şi ca "reclamanţii nu mai pot provoca în cadrul unui proces civil o reeva­luare a măsurilor dispuse de procuror şi verificate de judecătorul de cameră pre­liminară".

Din această perspectivă, reclamanţii învederează că asemenea aspecte reprezintă în mod evident argumente în sensul aplicării art. 42 pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., susţinând că doamnele judecător erau incompatibile să soluţioneze în rejudecare apelul, de vreme ce şi-au format o părere cu privire la situaţia de fapt şi de drept aplicabilă, motivând decizia casată în sensul că nu se poate atrage răspunderea pârâtului Statul Român pentru faptele imputate aces­tuia.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 120, reclamanţii au învederat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşita a nor­melor de drept material faţă de răspunderea obiectivă a Statului Român cu privire la nesocotirea dreptului la un proces echitabil prin în­călcarea prezumţiei de nevinovăţie.

Astfel, reclamanţii au arătat că prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că "răspunderea Statului în această ipoteză nu poate fi decât una subsidiară, în sensul dispoziţiilor art. 224 noul C. civ. şi că "nu se poate reţine că prin dispoziţiile art. 221 noul C. civ. se instituie o răspundere directă, nemijlocită în sarcina Statului Român pentru consecinţele păgubitoare produse prin activitatea organelor judiciare".

De asemenea, se arată că instanta de apel a reţinut că "faptele ilicite pretinse de reclamanţii - ape­lanţi nu sunt în legătură cu inexistenţa unor astfel de garanţii, ci în mod parti­cular, punctual vizează anumite activităţi ale instituţiei (D.N.A.) care ar fi neso­cotit, prin modalitatea de aplicare a normelor prin redactarea comunicatelor de presă şi circuitul administrativ al informaţiilor din dosare, drepturile subiective ale reclamanţilor" În acest sens, se învederează că în Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a reţinut că "Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului.

Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât sa fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, prin­cipiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a sta­tului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea res­tabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru soci­etate. (...)Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal.

Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. (...)Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, con­form căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce Ia cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţio­nează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie le­gală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vi­zează un drept/libertate fundamentală.

De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi con­stituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora (Decizia nr. 1533/2011)".

Prin urmare, se susţine că întrucât au invocat expres încălcarea unor drepturi fundamentale, rezultă că se impunea constatarea existenţei unei răspunderi obiective a Statului pentru buna funcţionare a serviciului public al jus­tiţiei, fiind evident că o buna funcţionare presupunea respectarea drep­tului la un proces echitabil, prin respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Se mai arată că instanţa de apel a reţinut că DNA este un parchet independent în raport cu instanţele sau alte parchete, însă acest aspect este nerelevant, deoarece s-a invocat faptul că drepturile fundamentale le-au fost încălcate de o au­toritate publică reglementată constituţional. Conform art. 131 alin. 1şi alin. (2) din Constituţie, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii".

Prin urmare, reclamanţii susţin că, procurorii constituiţi în parchete - indiferent de denumirea acestora - fac parte din puterea judecătoreasca, ce reprezintă una din cele trei ramuri ale guvernării. În aceste condiţii, Statul răspunde pentru buna funcţionare a Ministerului Public, având totodată obligaţia, aşa cum s-a reţinut în Decizia CCR nr. 136/2021 "să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri (...), indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pa­gubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar".

În aceste condiţii, susţin reclamanţii că art. 224 C. proc. civ., nu este aplicabil în cauză, fiind înlăturat de la aplicare dispoziţiile constituţionale, interpretate în lumina Deciziei nr. 136/2021. Concluzia ce se impune este că, atunci când se invocă o încălcare a drep­turilor fundamentale garantate constituţional de una din autorităţile publice re­glementate constituţional, Statul răspunde obiectiv pentru prejudiciul suferit de persoana în cauză, deoarece are obligaţia să asigure buna funcţionare a serviciului public.

În acelaşi sens invocate dispozitiile art. 1 CEDO, conform cărora "Înaltele părţi contrac­tante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul 1 al prezentei convenţii, şi ca în mod evident, dreptul la un proces echitabil, incluzând dreptul la res­pectarea prezumţiei de nevinovăţie, este garantat de art. 6 § 2 CEDO.

Se mai învederează că în doctrină, s-a concluzionat că art. 1 generează două obligaţii distincte în sarcina Statelor părţi: în principal, Statele părţi au obligaţia să se asigure că le­gislaţia internă este compatibilă cu prevederile Convenţiei Europene şi să facă modificările necesare în cazul contrar, ceea ce presupune implicit o încorporare a textului convenţional în dreptul intern, iar în subsidiar Statele părţi au obliga­ţia să răspundă pentru orice violare a drepturilor şi libertăţilor garantate, expre­sie a răspunderii internaţionale şi a garanţiei colective instituite de Convenţia Europeană. În acelaşi sens, art. 47-48 CDFUE recunosc totodată la nivelul UE atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul la prezumţia de nevinovăţie şi la apărare.

Reclamanţii au mai învederat că în cauzele conexate C-6/90 şi C-9/90, prin Hotărârea din 19.11.1991, CJUE a arătat că "Trebuie constatat că deplina eficacitate a normelor comunitare ar fi împiedicată, iar protecţia drepturilor pe care acestea le recunosc ar fi dimi­nuată în cazul în care particularii nu ar avea posibilitatea de a obţine repararea prejudiciului atunci când drepturile le-au fost lezate printr-o încălcare a drep­tului comunitar imputabilă unui stat membru. (...) Rezultă că principiul răspun­derii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcările dreptului comunitar care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatului. Obligaţia statelor membre de a repara aceste prejudicii se întemeiază şi pe articolul 5 din tratat, potrivit căruia statele membre au obligaţia de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţii­lor care le incumbă în temeiul dreptului comunitar. Or, printre aceste obligaţii se află şi aceea de a elimina consecinţele nelegale ale unei încălcări a dreptului comunitar. Din toate cele de mai sus rezultă că dreptul comunitar impune principiul potrivit căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate par­ticularilor prin încălcările dreptului comunitar care le sunt imputabile".

Prin urmare, reclamanţii susţin că, în virtutea art. 20 şi art. 148 din Constituţie, se impunea constatarea răspunderii Statului pentru încălcarea dreptului lor la prezumţia de nevinovăţie în cursul procesului penal.

Nu în ultimul rând, reclamanţii au mai arătat că susţinerea instanţei privind faptul că se impută "punctual" anumite activităţi ale instituţiei DNA este tocmai temeiul răspunderii Statului în condiţiile în care formulările din cuprinsul comunicatelor DNA în primul rând arată convingerea organelor judiciare cu privire la vinovăţie şi creează această prejudecată asupra vinovăţiei lor şi în rândul opiniei publice. În acest sens, se arată că Statul a eşuat în respectarea obligaţiei de a asigura buna funcţionare a justiţiei, de vreme ce unul din drepturile fundamentale de care beneficiază persoanele puse sub acuzare este prezumţia de nevinovăţie, încălcată în cauză.

Reclamanţii mai arată că răspunderea Statului este una obiectivă, răspunzând pentru prejudiciile suferite de particulari prin încălcarea nor­melor de drept material sau procesual în procesele penale, dacă se dovedeşte încălcarea unor drepturi fundamentale. Această răspundere se întemeiază pe obligaţia Statului de a adopta regle­mentările şi de a organiza sistemul judiciar astfel încât persoanele care exercită activitatea de magistrat să corespundă standardelor etice şi profesionale .Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, "Magistratura este activita­tea judiciară desfăşurată de (...) de procurori în scopul apărării intereselor gene­rale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţe­nilor".

În aceste condiţii, se învederează că răspunderea obiectivă a Statului trebuie antrenată fie pentru culpa în eligendo (magistraţii sunt numiţi de Preşedintele Româ­niei), fie culpa în vigilando (normele de drept material sau procesual nu sunt suficient de clare sau riguroase), dar şi riscul activităţii şi obligaţia degaranţie (obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei fiind recunoscută şi de Curtea Constituţională). Din perspectiva celor expuse, reclamanţii arata că, susţinerea instanţei de apel că răspunderea Statului fie nu ar exista, fie ar fi înlăturată de răspunderea DNA pentru faptele sale ilicite este nelegală, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea caracterului obiectiv al răspunderii Statului, întemeiat pe: dispoziţiile constituţionale, convenţionale şi comunitare, interpretate în lumina jurisprudenţei CCR, CEDO şi CJUE.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ce vizează nesocotirea dreptului la un proces echitabil, reclamanţii arată că prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că "instanţa penală a con­statat că a existat o încălcare nu doar a dispoziţiilor procesual penale, da şi a cerinţelor art. 6 par. 3 lit. a) CEDO şi a aplicat sancţiunea specifică (nulitatea actului de procedură) restituind (în mod definitiv) cauza la parchet", iar "vătă­marea este înlăturată prin anulare actului (hotărâre judecătorească), fără ca în plus, părţile să poată pretinde pe cale separată şi despăgubiri pentru actul afec­tat de un viciu de legalitate/temeinicie".

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că "neregularităţile au beneficiat de un cadru legal de invocare şi sancţionare, rezultatul şi totodată reparaţia fiind atinse prin soluţia de restituire a cauzei la parchet pe fondul neregularităţii re­chizitoriului şi - în final - printr-o soluţie de clasare pe motiv că faptele impu­tabile nu există", astfel încât "reclamanţii nu mai pot invoca în cadrul unui proces civil o reevaluare a măsurilor dispuse de procuror şi verificate de judecătorul de cameră preliminară." Se învederează că în Decizia nr. 136/2021,Curtea Constituţională a reţinut că "Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, res­pectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat lua­rea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale,chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acu­zaţiei (...) "Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, fa­vorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire".

În aceeaşi decizie Curtea Constituţională a mai reţinut că "recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o con­secinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. î alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Con­venţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare" şi ca "în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de pro­cedură penală, sau achitare, valorificarea dreptului ia repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare".

Prin urmare,recurenţii reclamanţi susţin că, constatarea nulităţii masurilor dispuse în procesul penal re­prezintă tocmai dovada existenţei faptei ilicite, care nu înlătura, ci generează dreptul subsemnaţilor Ia despăgubiri. Conform art. 1349 alin. (2) noul C. civ., persoana care răspunde pentru fapta ilicită "răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integraf. Conform art. 1386 alin. (1) noul C. civ., "Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri.

Ca atare sancţiunea specifică - nulitatea actului de procedură - re­prezintă numai o reparaţie parţială, care urmăreşte restabilirea situaţiei anteri­oare, fără să aibă în vedere prejudiciul moral suferit de persoana în cauză prin măsurile ilicite dispuse în procesul penal. Contrar susţinerilor instanţei de apel constatarea caracterului ilicit al mă­surilor dispuse nu înlătură dreptul reclamanţilor la despăgubiri, ci reprezintă numai dovada faptei ilicite. Astfel, recurenţii reclamanţi învederează că în Decizia nr. 136/2021.

Curtea Constituţională a reţinut că "având în ve­dere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, (...). Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate Ia care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţio­narea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în con­diţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

In consecinţă, Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal so­luţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) Ut. a)-d) din C. proc. pen..­nală generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie". Prin urmare, reclamanţii recurenţi mai arată că, de vreme ce Curtea Constituţională a reţinut răspunderea Statului cu obligaţia la repararea prejudiciului chiar în cazul măsurilor legale dispuse în procesul penal soluţionat prin aplicarea art. 16 lit. a)-d) C. proc. civ., a fortiori aceeaşi soluţie se impune şi în cazul constatării nelegalităţii măsurilor dis­puse în procesul penal, soluţia contrară fiind absurdă.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, se învederează că nu au invocat "în cadrul unui proces civil o reevaluare a măsurilor dispuse de procuror şi verificate de judecătorul de cameră preliminară".

Din perspectiva celor expuse, recurentii reclamanti au solicitat admiterea recursului împotriva încheierii din 04.10.2022 şi împotriva deciziei civile nr. 120/27.04.2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, casarea încheierii şi deciziei recurate şi în rejudecare admiterea în totalitate a cererii de chemare în jude­cată, cu consecinţa obligării intimatului-pârât la plata sumei de 50.000 euro că­tre fiecare recurent reclamant, cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul mo­ral.

În recursul incident declarat de recurenţii reclamanţi au învederat că prin Decizia nr. 120/27.04.2023, atacată cu recurs, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut corect că "instanţa de recurs a procedat la calificarea demersului judiciar al reclamanţilor ca fiind un demers admisibil şi corect constituit sub aspectul cadrului procesual pasiv", însă în dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel a soluţionat şi a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, ceea ce excede limitelor rejudecării.

Or, în decizia de casare instanţa de recurs a dispus analiza acţiunii pe fond, respectiv cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii pârâtului, dezlegând cu caracter obligatoriu problemele admisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive.

Pentru aceste motive, se solicită casarea în parte a deciziei recurate, cu privire la soluţiile asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor fiind invocate dispoziţiile art. 488, pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se susţine că hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză, nerespectând nici indicaţiile trasate prin hotărârea de casare, ceea ce echivalează cu faptul că aceasta nu este motivată în mod corespunzător.

În acest sens se arată că prin decizia civilă nr. 120/27.04.2023 Curtea de Apel Timişoara a considerat că în cauză există o încălcare faţă de reclamanţi a unui proces echitabil determinat de depăşirea unui termen rezonabil al procedurilor judiciare la care au participat aceştia. În acest sens, a constatat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor justifică calitate procesuală pasivă din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta,

Se învederează că instanţa de apel a reţinut că ar fi vorba de o răspundere obiectivă a Statului, indiferent de persoana sau autoritatea care a generat vătămarea sau de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental, (pag. 67 din decizia civilă, alineatul ultim).

Din paragraful enunţat mai sus rezultă că în cauză Curtea de Apel Timişoara a reţinut că nu Ministerul Finanţelor ca reprezentant al Statului Român a generat vreo vătămare şi nici că ar avea vreo culpă în producerea unei încălcări fundamentale ale drepturilor reclamanţilor. Din această perspectivă a încălcat în mod evident prevederile art. 1357 C. civ. în sensul că deşi a reţinut ca pârâtul nu a săvârşit nicio faptă ilicită şi nu are vreo culpă, totuşi a atras răspunderea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor. Se cunoaşte faptul că pentru a fi în prezenţa unei răspunderi civile delictuale trebuie să fie îndeplinite cel puţin patru condiţii (art. 1357 C. civ.): faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, culpa (vinovăţia).

În acest sens se arată că cel puţin trei dintre cele patru condiţii nu sunt îndeplinite pentru ca Statul Român prin Ministerul Finanţelor să răspundă în prezenta cauză, neexistând faptă ilicită şi nici raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, neexistând nici vinovăţia cerută de lege, astfel că prima instanţă în mod greşit a pronunţat o hotărâre de obligare a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor.

Dacă se poate vorbi de un prejudiciu pe care reclamanţii apelanţi l-au suferit prin procedurile la care au luat parte, acest prejudiciu a fost reparat prin repunerea acestora în situaţia anterioară, achitându-se toate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare, fiind reinstalaţi în funcţiile avute anterior, cu toate drepturile prevăzute de lege.

Potrivit art. 36 din C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Este de principiu că legitimarea, calitatea procesuală pasivă presupune într-o cauză civilă existenţa unei identităţii între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, cu alte cuvinte cu titularul obligaţiei deduse judecăţii. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 148 şi 194 din C. proc. civ., rezultă că reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice inclusiv calitatea procesuală pasivă, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa, iar instanţa de judecata este obligată să verifice chiar din oficiu îndeplinirea acestei condiţii obligatorii.

Având în vedere fundamentul juridic al acestei cereri, se arată că prin acţiune trebuia chemată în judecată doar persoana fizică/juridică care, se presupune, că a comis fapta, raportat la dispoziţiile art. 1373 din C. civ. (corespondentele art. 998-999 din vechiul C. civ.), raportat la art. 219, la alin. (1) al art. 223 şi art. 224 din acelaşi act normativ.

Voinţa reclamanţilor de a se judeca cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, nu este de natură să confere şi legitimare procesuală pasivă acestuia într-o cauză, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict şi delimitat în funcţie de raportul juridic dedus judecaţii în cauza respectivă.

Din această perspectivă se arată că instanţa de apel a încălcat prevederile legale aplicabile referitoare la calitatea procesuală pasivă doar pentru că reclamanţii şi-au exprimat voinţa de a se judeca doar în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a acordat legitimitate procesuală pasivă pârâtului.

Un alt motiv de recurs în legătură cu calitatea procesuală pasivă, este acela că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a nesocotit hotărârea de casare şi trimiterea cauzei la rejudecare, respectiv decizia civilă nr. 1162/25.05.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2020, în sensul că în soluţionarea apelului, Curtea de Apel Timişoara nu a analizat "în sarcina cui poate fi activată o răspundere civilă delictuală.", aceasta echivalând cu nemotivarea corespunzătoare a hotărârii pronunţate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în hotărârea de casare a dispus: "instanţa de rejudecare va lămuri, în funcţie de faptele ilicite concrete imputate, condiţiile răspunderii obiective a statului, în ce măsură a asigurat granţiile desfăşurării procesului penal cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei sau, dimpotrivă, în sensul dispoziţiilor art. 223 C. civ., de care s-au prevalat înşişi reclamanţii, răspunderea este stabilită în sarcina altui organ al statului, care ar fi nesocotit, prin activitatea sa, norme ale dreptului obiectiv menite să asigure protecţia drepturilor subiective ale persoanei."

Cu alte cuvinte, se susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trasat obligaţia instanţei de apel de a decela în funcţie de actele normative de care s-au prevalat reclamanţii şi de eventualele fapte ilicite, care sunt încălcările legale şi de către cine au fost făcute aceste presupuse încălcări ale drepturilor fundamentale ale reclamantei.

Instanţa de apel nu a dat curs celor invocate în hotărârea de casare şi nu a lămurit de ce consideră prezenţa unei depăşiri a unui termen de soluţionare a unei cereri, neindicând şi neindividualizând în niciun fel care sunt în mod concret actele sau procedurile care au condus la depăşirea unui termen rezonabil. Lipsa acestor motive ale instanţei de apel de a explica în mod concret care sunt procedurile care au condus la depăşirea unui termen rezonabil reprezintă o analiză şi o motivare incompletă a cauzei aptă să conducă la casarea hotărârii de apel.

Se mai arată că instanţa de apel avea obligaţia nu doar de a arăta dacă exista o situaţie ce depăşeşte termenul rezonabil ci de "a lămuri, în funcţie de faptele ilicite concrete" care sunt aceste fapte şi cine ar putea fi răspunzător pentru eventualele fapte ilicite. Curtea de Apel Timişoara invocă doar formal o faptă ilicită în cadrul acestui proces şi anume faptul că anumite acte procedurale emise de DNA au fost anulate în cadrul contestaţiilor făcute de reclamanţi.

În acest sens se arată că sunt două aspecte nelegale în legătura cu aceasta motivare formală, care sunt motive întemeiate de recurs: pe de o parte anularea unor acte de procedură nu echivalează cu o faptă ilicită şi cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. Din contră, faptul că reclamanţilor le-au fost puse la dispoziţie accesul la justiţie, cu toate mijloacele de apărare şi de atacare a actelor emise de DNA echivalează cu respectarea de către Statul Român a prevederilor art. 6 din CEDO şi cu oferirea reclamanţilor a accesului în faţa instanţei şi a garanţiei desfăşurării unui proces echitabil.

Că, pe de altă parte, în cazul în care am lua în considerare faptul că anularea unor acte emise de DNA ar însemna şi existenţa unei fapte ilicite, atunci este evident că nu Ministerul Finanţelor ar avea calitate procesuală pasivă în acest dosar. Dacă aceasta este fapta ilicită, răspunderea ar trebui să aparţină ori emitentului actului anulat, ori persoanei fizice care a emis acel act anulat. în niciun caz nu poate fi vorba de o răspundere obiectivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor întrucât în acest caz s-ar putea identifica atât instituţia emitentă a unui act care ar reprezenta faptă ilicită, cât şi persoana fizică ce ar fi emis acel act.

În ceea ce priveşte stabilirea dacă a fost depăşit sau nu "termenul rezonabil", se arată că invocarea de către Curtea de Apel Timişoara a numeroaselor hotărâri pronunţate de CEDO nu echivalează cu o motivare întrucât acestea sunt pronunţate pentru motive diferite şi nu s-a indicat care ar fi motivul aplicabil în prezenta cauză. Se apreciază că trebuia să existe o motivare în concret a cauzei şi nu doar trimiteri la cauze pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Or, susţine recurentul, Curtea de Apel Timişoara, în soluţionarea apelului s-a mulţumit să constate că ar fi trecut un termen rezonabil dar nu a individualizat în mod concret care sunt procedurile care au condus la termenul de soluţionare de 6 ani a procesului penal. Identificarea în concret a faptelor ilicite sau a operaţiunilor care ar fi condus la tergiversarea soluţionării cauzei este esenţială şi obligatorie pentru a se stabili calitatea procesuală în cauză, pentru a vedea dacă este vorba de răspunderea obiectivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor sau este vorba despre o altă instituţie răspunzătoare sau chiar o persoană fizică care nu a întreprins nişte proceduri prevăzute de lege care să atragă răspunderea acestuia. Neindicarea în concret a faptei ilicite sau invocarea doar formală a unei fapte ilicite echivalează cu o motivare necorespunzătoare şi cu o aplicare greşită a prevederilor legale, cazuri de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Un al motiv de recurs invocat de pârât este acela că în cadrul considerentelor hotărârii există o motivare a instanţei de apel care încalcă în mod flagrant prevederile C. civ. şi C. proc. civ. referitoare la "Sarcina probei"(art. 249 C. proc. civ.) care are legătură directă cu calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor.

Astfel, în motivarea instanţei de apel se reţine la pagina 69 alin. (3) că: "Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice (n.n. Ministerul Finanţelor), nu a reuşit să demonstreze prin argumente substanţiale, raportate la circumstanţele factuale concrete ale cauzei, cum o durată a unei proceduri penate precum cea în speţă, la finalul şi în baza căreia, reclamanţii au primit o soluţie de clasare (deci nu s-a derulat nici măcar o procedură de judecată pe fond) pe motiv că faptele nu există, ar putea fi caracterizată ca având un caracter rezonabil, care să respecte pretinsul echilibru între exigenţele celerităţii procedurilor defaşurate în faţa organelor judiciare şi principiul general al unei bune înfăptuiri a justiţiei."Această motivare încalcă flagrant prevederile art. 249 din C. proc. civ.

Ignorând aceste prevederi legale, se mai arată că instanţa de apel a considerat că pârâtul ar trebui să probeze lipsa unui proces echitabil, în condiţiile în care C. proc. civ. indică în mod clar că cel care invocă un fapt trebuie sa îl dovedească, în speţa de faţă reclamanţii au invocat încălcarea unui drept la un proces echitabil, aceştia fiind obligaţi să dovedească acest aspect.

Nu intra în sarcina Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, care nici măcar nu a participat la procesul penal al reclamanţilor, de a dovedi un aspect afirmat de reclamanţi.

Consideră că nu este prezentă situaţia în care Statul Român să fie reprezentat de Ministerul Finanţelor ci în acest litigiu trebuiau analizate toate documentele încheiate în procesul penal pentru a vedea dacă există în cadrul lor vreo faptă ilicită şi doar în acest caz s-ar putea determina dacă Statul Român ar fi reprezentat de Ministerul Finanţelor sau trebuia reprezentat de o altă persoană juridică care a participat la procesul penal sau calitatea procesuală pasivă i-ar reveni unei persoane fizice responsabile de aşa zise fapte ilicite care ar fi condus la depăşirea unui termen rezonabil în soluţionarea unui proces penal, luat lato sensu.

De asemenea, se mai arată că tot instanţa de recurs a statuat că în soluţionarea apelului se va avea în vedere dacă este vorba de încălcarea dreptului la un proces echitabil, dacă este vorba de o depăşire a duratei rezonabile a unei proceduri judiciare în condiţiile în care în prezenta speţă au fost efectutae numeroase contestatţii, au fost pronunţate hotărâri de către Consiliul Superior al Magistraturii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la acest aspect, se susţine că instanţa de apel a nesocotit din nou hotărârea de casare pronunţată de ICCJ şi nu a analizat toate aspectele cauzei penale şi anume că în acel dosar au intervenit o serie de hotărâri ale CSM, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâri de repunere în funcţie a reclamanţilor şi de repunere în situaţia anterioară.

Se arată că, din documentele existente la dosar Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor nu a identificat în cadrul procesului penal nicio faptă ilicită care să conducă ta depăşirea unui termen rezonabil întrucât toate măsurile luate, toate căile de atac, contestaţii, excepţii, etc invocate atât de reclamanţi cât şi de DNA - Serviciul Teritorial Oradea, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi toate hotărârile dispuse în cauză de curţile de apel, de C.S.M., de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt operaţiuni prevăzute de Codurile de Procedură Penală şi alte legi aplicabile şi publicate în Monitorul Oficial.

Se mai învederează că instanţa de apel nu a luat în considerare că rechizitoriul de trimitere în judecată a fost încheiat 20 iulie 2014, iar după restituirea dosarului la Parchet în anul 2016, hotărârea de clasare a fost dată în anul 2017 pentru trei dintre reclamanţii pârâţi în temeiul art. 16 lit. a) din C. proc. pen. (pentru un reclamant) şi lit. b) pentru doi reclamanţi (fapta nu există şi fapta nu este prevăzută de legea penală). În anul 2018 a fost soluţionată plângerea celor doi reclamanţi care au solicitat schimbarea încadrării clasării din fapta nu este prevăzuta de legea penală, în fapta nu există, deci reîncadrarea din art. 16 lit. b), în) art. 16 lit. a) C. proc. pen.

Între 2014 şi 2017 au fost înregistrate foarte multe evenimente în dosarul penal, nefiind deloc vorba de o tergiversare a cauzei care să conducă la ideea că este depăşit un termen rezonabil de soluţionare a cauzei. Rezultă că nu există nicio tergiversare a cauzei, nu există o încălcare a unui proces echitabil prin depăşirea unei perioade rezonabile de soluţionare a cererilor.

Se mai susţine că aceste aspecte trebuiau luate în considerare de către Curtea de Apel Timişoara în soluţionarea cauzei, atât din prisma motivării existenţei unei fapte ilicite, cât şi cu privire la aspectele care privesc termenul rezonabil ce ar conduce la calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor. Faptul că în anul 2012 a fost înregistrat dosarul nu a adus nicio atingere drepturilor reclamanţilor apelanţi, DNA fiind obligat să înregistreze un dosar de cercetare penală la o sesizare făcută de o persoană cu privire la eventuale fapte penale săvârşite de magistraţi.

Din cele expuse se învederează că doar perioada 2014 (anul întocmirii Rechizitoriului de către DNA) şi 2017 (anul pronunţării hotărârilor de clasare pentru trei dintre reclamanţi) pot privi o eventuală depăşire a unui termen rezonabil. însă apreciem că un termen de trei ani, nu este de natură să încalce un proces echitabil determinat de depăşirea unui termen rezonabil prevăzut de art. 6 din CEDO. Se susţine că având în vedere complexitatea cauzei determinată de calitatea de magistraţi a celor implicaţi în cercetarea penală care implica proceduri speciale şi specifice cu sesizări ale Consiliului Superior al Magistraturii şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu acţiuni, sesizări, plângeri, contestaţii, apeluri, etc, sunt aspecte pe care şi CEDO în hotărârile pe care chiar instanţa de apel le-a enumerat le prevăd ca putând fi legale şi nu ar încălca dreptul la un proces echitabil.

Neexistând vreo faptă ilicită în concret pe care reclamanţii şi instanţa de apel sa o indice, se susţine că nu poate fi atrasă nici răspunderea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor.

În aceste condiţii, se învederează că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că acţiunea formulată este neîntemeiată, ca în prezentul dosar nu există o încălcare a dreptului la un proces echitabil, că nu există depăşirea unui termen rezonabil de soluţionare a cererilor. De asemenea trebuia să se constate că în prezenta cauză nu există o fapta ilicită care să atragă răspunderea obiectivă a Statului Român astfel că aceasta acţiune formulată împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor trebuia respinsă ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În subsidiar, cu privire la cheltuielile de judecată acordate recurentul apreciază că acestea sunt excesiv de mari raportat la faptul că apelul, respectiv acţiunea reclamanţilor au fost admise doar în parte.

De asemenea, raportat la despăgubirile de 10.000 euro acordate de instanţa de apel, un onorariu de peste 10.000 RON (peste 2.000 euro) pentru fiecare dintre reclamanţi reprezintă peste 20% din sumele acordate drept despăgubiri, ceea ce consideră că este disproporţionat faţă de obiectul şi valoarea cauzei şi de faptul că instanţa de apel a admis doar în parte pretenţiile reclamanţilor.

În acest sens consideră aplicabile prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Având în vedere aceste aspecte, în subsidiar în cazul în care se va respinge recursul pârâtului, se solicită aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prin reducerea onorariului avocatului pentru fiecare dintre reclamanţi, la o valoare rezonabilă având în vedere toate circumstanţele cauzei.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate în sensul respingerii apelului şi a acţiunii faţă de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar în subsidiar solicită reducerea cheltuielilor de judecată stabilite de Curtea de Apel Timişoara.

7. Apărările formulate în cauză

Recurenţii - reclamanţi A. - Bucureşti, B. - Bucureşti, C. şi D. au formulat întâmpinare prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Statul Român împotriva deciziei nr. 120/27.04.2023, şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate sub aspectele criticate, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând încheierea de şedinţă din 4 oct. 2022, precum şi decizia nr. 120 din 27 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii de din 4 oct 2022, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 42 pct. 13 C. proc. civ., motivat de faptul că "prin cererea de recuzare a doamnelor judecător nu au fost invocate motive suplimentare - celor analizate prin încheierea de respingere a cererii de abţinere - care să genereze vreo îndoială asupra imparţialităţii obiective şi subiective a doamnelor judecător," Înalta Curte reţine următoarele Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare -nemotivarea hotărârii- deoarece, astfel trebuie calificata atât o hotărâre care nu este deloc motivata cat şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura litigiului,

Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă. Întrucât motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa. Cum motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. procedură civilă se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte reţine că fundamentul acestui motiv de nelegalitate rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească, prin hotărâri înţelegând şi încheierile de şedinţă care în cuprisul lor astfel cum prevăd dispoziţiile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept" care au format convingerea instanţei,". Raportând cele expuse la încheierea din 4 oct. 2022, prin care s-a respins cererea de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 42 pct. 13 C. proc. civ., precum şi la criticile ce vizează incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Prin cererea de recuzare din 12.09.2022, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat în temeiul dispozitiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., (ce prevăd că:

"Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii: (13) atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa") recuzarea membrilor completului de judecată A2 format din judecătorii E. şi F., investit cu soluţionarea dosarului nr. x/2020, aflat în rejudecare după casarea deciziei pronunţate anterior de acest complet de judecată. În motivarea cererii de recuzare, reclamanţii au arătat că "având în vedere că acelaşi complet de judecata şi-a exprimat anterior opinia cu privire la soluţia în cauză, existând alte elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea acestora, au precizat ca prin prezenta cerere de recuzare, nu invocă un caz de incompatibilitate absolută, ci un caz de antepronunţare şi de lipsă de imparţialitate, generate de exprimarea unui raţionament juridic referitor la soluţia asupra acţiunii".

În acest sens, în susţinerea cererii de recuzare reclamanţii au susţinut că " judecătorii au statuat expres cu privire la elemente de fapt şi de drept care au un rol determinant în ceea ce priveşte fondul cauzei. Statuările acestor judecători din cuprinsul deciziei arată convingerea lor asupra interpretării şi aplicării unor norme de drept, care sunt incidente şi la rejudecarea cauzei, potrivit îndrumărilor obligatorii ale instanţei de recurs". Reclamanţii au mai învederat că prin Decizia nr. 438/2016, Curtea Constituţională a statuat că "imparţialitatea magistratului, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă.

De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate. În ceea ce priveşte imparţialitatea, jurisprudenţa instanţei europene a definit-o ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. în această materie, aparenţele au un rol deosebit deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere".

În acest context, în scopul asigurării accesului concret şi efectiv nu doar teoretic şi iluzoriu la o instanţă independentă şi imparţială, reclamanţii au apreciat că se impune admiterea cererii de recuzare.

Din perspectiva celor expuse, a dispozitiilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., care are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situatiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi respectiv raţionamentul logico- juridic care a fundamentat soluţia adoptată, precum şi a criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la motivarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare, Înalta Curte constată că instanţa s-a rezumat a reţine doar faptul că prin "cererea de recuzare a doamnelor judecător nu au fost invocate motive suplimentare - celor analizate prin încheierea de respingere a cererii de abţinere - care să genereze vreo îndoială asupra imparţialităţii obiective şi subiective a doamnelor judecător". Or, în aceste conditii, motivarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare nu întruneşte exigenţele art. 425 lit. b) C. proc. civ., fără o analiză propriu-zisă a motivului pe care părţile şi-au întemeiat cererea de recuzare, raportat la situaţia concretă din speţă şi la dispoziţiile legale invocate, şi nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătoreşti desprins din dispoziţiile legale enuntate, echivalând astfel cu o nemotivare.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că încheierea din 4 octombrie 2022 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., ceea ce face incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cum absenţa motivelor de fapt şi de drept avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii acestei soluţii, nemotivarea încheierii recurate echivalând în fapt cu o necercetare a motivelor cererii de recuzare, Înalta Curte urmează a admite recursul reclamanţilor împotriva încheierii din 4 oct. 2022, cu consecinţa casării ei şi trimiterea cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În rejudecarea cererii de recuzare urmează a fi analizate motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanţi prin prisma dispoziţiilor art. 42 pct. 13 C. proc. civ., ce asigură posibilitatea invocării a oricăror "alte împrejurări" chiar "aparente" de natură să provoace îndoieli întemeiate cu privire la imparţialitatea judecătorului, precum şi prin raportare la statuările Curţii Constituţionale şi a jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte imparţialitatea magistratului "ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil ce poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă.

Imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în condiţiile expuse ce au determinat casarea încheierii pronunţate asupra cererii de recuzare, acestea atrag şi nulitatea deciziei pronunţate asupra apelului, raportat la dispoziţiile art. 179 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care "anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare", motiv pentru care criticile formulate prin recursul principal declarat de reclamanţi şi de pârâtul Statul Român, şi respectiv prin recursul incident cu privire la decizia dată asupra apelului, nu se mai impun a fi analizate.

În concluzie, reţinând caracterul fondat al recursului în raport de criticile care vizează nemotivarea încheierii asupra recuzării, Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ. urmează a admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admite recursul principal şi recursul incident declarat de reclamanţii A., B., C. şi D., precum şi recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 120 din 27 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a se casa încheierea şi decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare urmează a se analiza cererea de recuzare din perspectiva motivelor invocate de reclamanţi, a incidenţei dispoziţiilor art. 42 pct. 13 C. proc. civ., precum şi din perspectiva aspectelor expuse prin prezenta decizie de casare, iar în ceea ce priveşte analiza motivelor de apel, instanţa în rejudecare se va raporta la statuările şi îndrumările obligatorii, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., din decizia de casare nr. 1162/25.05.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva încheierii de şedinţă din 4 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Admite recursul principal şi recursul incident declarat de reclamanţii A., B., C. şi D., precum şi recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 120 din 27 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează încheierea şi decizia recurate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2024.