Delictual liability of bank credit fraudsters: scope of civil liability despite criminal acquittal and special insolvency law

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, sub nr. de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., admiterea acţiunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, în favoarea reclamantei, a sumei de 10.105.118,69 RON, cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 122C din 16.06.2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1882A din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 122C din 16.06.2022 pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o şi a fixat termen pentru evocarea fondului la data de 01.02.2023, cu citarea părţilor.

Prin decizia civilă nr. 516A din 12 aprilie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a rejudecat fondul, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a obligat, în solidar, pârâţii la plata sumei de 5.019.921,1 RON, a respins celelalte cereri şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 9.423 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziilor civile nr. 1882A din 28 decembrie 2022 şi nr. 516A din 12 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, au declarat recurs pârâtul B. şi pârâtul C..

4.1. Recursul declarat de pârâtul B. a fost încadrat în cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că hotărârea este lipsită de o motivare completă.

Arată că a fost invocată, la fond, excepţia inadmisibilităţii acţiunii dintr-o dublă perspectivă. În primul rând, s-a susţinut că reclamanta nu are deschisă calea unei acţiuni întemeiate pe normele dreptului general privitor la răspunderea civilă delictuală deoarece raporturile civile obligaţionale (ca şi prejudiciul invocat de reclamantă) sunt de natură contractuală, fiind născute în baza contractului de credit ipotecar nr. x/02.09.2009, prejudiciul invocat de reclamantă având originea în executarea necorespunzătoare a contractului de credit ipotecar nr. x/02.09.2009.

Având în vedere existenţa contractului de credit, afirmatele manopere dolosive se circumscriu unei executări necorespunzătoare a contractului de credit, iar nu unei activităţi apte să inducă în eroare o instituţie specializată în acordarea de credite, astfel încât răspunderea recurentului-pârât pentru eventualul prejudiciu putea fi antrenată doar pe temei contractual şi nicidecum pe temei delictual, aşa cum încearcă reclamanta. De altfel, reclamanta arată în mod explicit la fila x din acţiune că prejudiciul are un caracter contractual, fiind în cuantum de 10.105.118,65 RON, reprezentând capital restant.

Pentru motivele arătate, apreciază că singura formă de răspundere civilă incidentă este cea contractuală, afirmativul "prejudiciu" clamat de reclamanta-apelantă având sorgintea exclusiv în executarea necorespunzătoare a contractului de credit.

În al doilea rând, având în vedere calitatea recurentului-pârât de administrator al debitorului în insolvenţă (D. SRL), răspunderea materială personală a administratorului pentru datoriile societăţii (cum este cea invocată de reclamantă, decurgând din contractul de credit ipotecar nr. x/02.09.2009) nu poate fi atrasă în condiţiile dreptului general, ci doar în condiţiile dreptului special reprezentat de Legea insolvenţei nr. 85/2006, în vigoare la momentul faptelor şi al deschiderii procedurii insolvenţei împotriva D. S.R.L., lege care prevedea această posibilitate prin dispoziţiile art. 138.

O acţiune în atragerea răspunderii personale pentru datoriile afirmativ născute în baza contractului de credit ipotecar nr. x/02.09.2009 a fost promovată deja împotriva recurentului-pârât şi a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1530/F/2015, pronunţată în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 43/C/2016-R, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2014-R.

Cu toate acestea, Curtea de Apel a soluţionat apelul doar prin prisma primului motiv de inadmisibilitate, fără a se pronunţa şi asupra celui de-al doilea motiv de inadmisibilitate, şi anume acela că atragerea răspunderii s-ar putea face doar pe calea specială reglementată prin dispoziţiile art. 138 din Legea 85/2006. În sprijinul apărărilor a fost invocată sentinţa civilă nr. 1530/F/2015, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 43/C/2016-R, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2014-R.

Deoarece instanţa de apel nu a făcut nicio analiză a motivului de inadmisibilitate prezentat mai sus, apreciază că, în privinţa hotărârii astfel pronunţate, este incident cazul de casare reglementat prin dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea fiind lipsită de motivare.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că, prin decizia civilă nr. 516/2023-A din 12 aprilie 2023, ulterior anulării sentinţei primei instanţe, instanţa de apel a soluţionat fondul prin admiterea în parte a acţiunii.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, în privinţa pârâţilor, sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale conform dispoziţiilor art. 999 C. civ. 1864, că la producerea prejudiciului a concurat şi reclamanta-apelantă, că nu se poate stabili în ce procent prejudiciul este creat prin faptele pârâţilor şi în ce procent prin neglijenţa angajaţilor reclamantei-apelante, astfel încât acţiunea a fost admisă în parte, iar pârâţii au fost obligaţi la plata a jumătate din prejudiciul pretins de reclamantă.

Apreciază că, în cauză, s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., dar şi a celor cuprinse în art. 1365 C. civ.

În concret, pentru a statua în sensul îndeplinirii cumulative a condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a nesocotit aspectele factuale reţinute prin hotărârile penale pronunţate în dosarul nr. x/2015, depăşind astfel limitele impuse prin dispoziţiile art. 1365 C. civ.

Ca şi fapte ilicite s-au reţinut în sarcina recurentului-pârât: a) afirmativa inducere în eroare cu ocazia încheierii în data de 02.09.2009 şi apoi a executării contractului de credit ipotecar nr. x/02.09.2009; b) prezentarea în data de 03.09.2009 şi folosirea contractului de vânzare-cumpărare fals, datat 28.08.2009, încheiat între D. S.R.L. şi Primăria Oradea, având ca şi obiect achiziţionarea de către Municipiul Oradea a unui număr minim de 100 apartamente din ansamblul rezidenţial "Cartierul Soarelui"; c) prezentarea în perioada 03.09.2009 - 04.11.2009 şi folosirea unor situaţii de plată fictive şi facturi fiscale aferente emise de E. S.R.L. care atestau în mod fictiv prestarea unor servicii de construcţii de către E. S.R.L. în favoarea D. S.R.L..

Referitor la faptul ilicit, respectiv la folosirea documentelor incriminate în scopul obţinerii sumelor de bani aferente tragerilor din credit, instanţa penală a stabilit inaptitudinea documentelor incriminate de a induce ori menţine banca în eroare în timpul încheierii ori executării contractului de credit, respectiv contribuţia hotărâtoare (în contextul nerespectării de către reclamantă a propriilor condiţii contractuale) a reclamantei-apelante la crearea afirmativului prejudiciu imputat recurentului-pârât.

Folosirea unui mijloc inapt să inducă sau să menţină banca în eroare, eroare căreia să i se datoreze încheierea sau punerea la dispoziţie a tranşelor din împrumut, conduce la concluzia lipsei unui raport de cauzalitate suficient de caracterizat între faptele ilicite şi prejudiciu.

În legătură cu acest aspect, în acord cu cele arătate de către Curtea de Apel Oradea prin decizia penală nr. 600/A/2019, cu diligenţe minime şi obişnuite, prepuşii responsabili ai băncii puteau evita pricinuirea unei pagube, ca urmare a refuzului de a elibera sume de bani pe motivul neîndeplinirii condiţiilor de executare a contractului de credit (penultima pagină din decizie).

Banca nu şi-a asigurat realizarea propriei sale condiţii impuse de contractul de credit în clauza 2.6, prin care se stipula că orice tragere din facilitatea de credit este permisă numai după ce se va încheia un contract cu o firmă specializată în monitorizarea proiectelor investiţionale de tip rezidenţial, astfel încât tragerile de credit să fie efectuate în baza unui raport care să certifice stadiul de realizare al lucrărilor.

Această lipsă de supraveghere de către reclamantă a propriei condiţii rezultă din înscrisurile prezentate de debitor la efectuarea tragerilor având în vedere că nu prezenta relevanţă deosebită atât existenţa facturilor fiscale emise în baza unor situaţii de lucrări, cât prezenţa unui raport de monitorizare care să certifice realitatea lucrărilor executate şi solicitate la plată de către debitor. Or, debitorul a prezentat la decontare doar rapoarte de monitorizare lunare (septembrie, octombrie, noiembrie 2009), situaţiile de lucrări purtând doar viza F., în condiţiile în care nu acestea interesau sau nu erau esenţiale la efectuarea tragerilor, condiţia raportului fiind prevăzută dincolo de orice dubiu.

De altfel, banca, în cadrul propriei sale monitorizări, a înţeles să deconteze lucrări care în mod evident rezultau ca fiind efectuate anterior încheierii contractului de credit, facturile fiscale emise de E. fiind datate 01.09.2009, 02.09.2009, 04.09.2009 pentru blocurile 5 si 6, cu raport de evaluare întocmit generic pentru luna septembrie 2009.

Banca nu a cerut ca situaţiile de plată să fie semnate şi ştampilate de dirigintele de şantier, fiind suficiente semnătura şi ştampila societăţii constructoare şi a societăţii beneficiare.

La cea mai mică şi superficială analiză, banca ar fi putut observa că facturile fiscale, fără a fi necesare cunoştinţe de expertiză în construcţii, cel puţin, cele prezentate pentru primele trageri, au fost datate anterior încheierii contractului sau chiar în ziua încheierii contractului, după cum s-ar fi putut observa frecvenţa neobişnuită a tragerilor, prin raportare la lipsa unor rapoarte de monitorizare adaptate cerinţelor reclamate de debitor.

De altfel, banca a constatat că prezintă un viciu sub acest aspect, dar la un moment contractual mult prea întârziat, când deja s-au înregistrat probleme privind executarea, de vreme ce a înţeles importanţa propriei sale condiţii în legătură cu contractul de monitorizare, din care a înţeles să facă şi ea parte, dar abia după ce fusese epuizată finanţarea în proporţie de peste 95% şi doar la dispoziţia venită din partea Centralei A..

Demersul băncii de a se include în calitate de parte în contractul de monitorizare încheiat la data de 14.12.2009 a fost doar pentru a justifica ulterior îndeplinirea propriilor sale obligaţii şi doar la nivel scriptic. În fapt, nu a existat o activitate de monitorizare proprie a băncii în executarea contractului de credit, pentru această competenţă nefiind necesare cunoştinţe de specialitate, ci doar atenţie şi diligenţă în verificarea conţinutului înscrisului prezentat şi nu doar a prezenţei acestuia.

În legătură cu acest aspect, prin expertiza în construcţii efectuată în cauză, s-a arătat de către expert că pentru verificarea conformităţii dintre lucrările din situaţiile de lucrări, pe baza cărora s-au eliberat tranşele din credit, şi cele din devizul general nu sunt necesare cunoştinţe deosebite. În mod identic, s-a mai arătat în expertiză că un funcţionar bancar de monitorizare a creditelor, persoană fără cunoştinţe de specialitate în construcţii, care poate să citească, putea realiza că lucrările nu au fost executare de E. S.R.L., nu trebuia să facă altceva decât să citească actul de control al Inspecţiei de Stat în Construcţii.

Părţile au prevăzut şi o altă condiţie esenţială pentru executarea contractului şi în legătură cu efectuarea tragerilor din credit, respectiv clauza din art. 2.4, potrivit căreia "clientul va utiliza creditul cu 38,22% aferent fiecărei trageri cu finanţare din creditul ipotecar şi 61,78% din contribuţia proprie a clientului, pe baza facturilor prezentate şi a raportului de monitorizare a proiectelor investiţionale de tip rezidenţial prezentat de o firmă specializată."

Evaluând toate ordinele de plată dispuse de bancă, pentru efectuarea tragerilor din credit, în perioada 03.09.2009-04.11.2009, instanţa penală a reţinut că banca a decontat în totalitate suma de bani justificată de debitor.

În legătură cu îndeplinirea acestei condiţii, efectuând un control propriu asupra modalităţii de executare a contractului de credit la data de 08.06.2010, banca, prin reprezentanţii săi, reţine că această condiţie nu a fost respectată şi prezintă în detaliu şi motivele. Printre acestea este evidenţiată eroarea băncii în debutul contractului, etapă în care nu s-au efectuat de către bancă verificări cu privire la aportul propriu adus de D. S.R.L. la construcţiile existente la blocurile 5 şi 6, înregistrate scriptic în sumă de 8.067.543 RON. Astfel, cu titlu de exemplu, s-a reţinut că nu s-au regăsit documente de plată (ordine de plată, chitanţe etc) pentru suma de 439.730,20 RON, precum şi faptul că suma de 100.000 RON nu a fost asigurată din veniturile clientului, ci tot din suma acordată de bancă pentru un credit anterior.

Banca a înţeles să execute obligaţia de a elibera sumele de bani din credit, prin omisiunea asumată de a nu verifica conţinutul documentelor prezentate, veridicitatea acestora, realitatea lor şi concordanţa cu celelalte obligaţii asumate de debitor şi de către ea însăşi.

Banca a impus debitorului D. S.R.L. condiţia ca, anterior executării tragerilor din credit, acesta să prezinte băncii un contract prin care Primăria Oradea se obliga să achiziţioneze un număr de cel puţin 100 apartamente din complexul rezidenţial "Cartierul Soarelui".

Astfel, contractul de credit ipotecar nr. x/1/02.09.2009, având ca obiect acordarea unei facilităţi de credit de 11.000.000 RON, avea prevăzută clauza 2.6 prin care se stipula că "Orice tragere din facilitarea de credit este permisă numai după ce: (...) Primăria Oradea va contracta cel puţin 100 de apartamente, contractul având şi clauza privind cesionarea integrală a încasărilor în favoarea A. S.A.."

Această obligaţie nu era prevăzută în vederea încheierii contractului, ci privea o condiţie viitoare şi numai în scopul executării obligaţiilor corelative în realizarea obiectului contractului, pentru creditor şi debitor, respectiv debitorul se obliga să prezinte băncii un înscris din care să rezulte îndeplinirea acestei obligaţii, iar banca se obliga să aprobe eliberarea tranşelor de credit după constatarea îndeplinirii obligaţiei.

Cert este că înscrisurile referitoare la o eventuală înţelegere între D. S.R.L. şi Primăria Oradea privind achiziţionarea unor apartamente se regăsesc în cadrul analizei realizate de Direcţia Clienţi Mari şi acestea constau într-un acord încheiat (în urma prezentării de oferte de la mai mulţi dezvoltatori în zonă) cu Primăria Oradea, în vederea achiziţionării de către aceasta a unui număr de 243 de apartamente destinate închirierii către chiriaşii evacuaţi din locuinţele retrocedate foştilor proprietari, în acest sens existând următoarele adrese: adresa nr. x din data de 03.08.2009, reprezentând o promisiune de acord de vânzare-cumpărare între Primăria Oradea şi D. S.R.L., adresa nr. x/03.07.2009 dintre Consiliul Local al mun. Oradea şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei în vederea achiziţionării a 100 de apartamente de la D. S.R.L. şi adresa nr. x din data de 08.07.2009 dintre Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei şi D. S.R.L. în vederea achiziţionării unui număr de 100 de apartamente.

În acest context, având în vedere că înscrisurile depuse la dosarul băncii, în cadrul analizei cererii de creditare, confirmă şi declaraţiile pârâtului B., care a susţinut că, în realitate, a efectuat aceste demersuri cu mun. Oradea în vederea achiziţionării unor apartamente din Cartierul Soarelui, instanţa penală a apreciat că părţile au avut în vedere, în mod rezonabil, o astfel posibilitate, context în care banca a prevăzut în contract o astfel de condiţie, expusă cu caracter de prioritate, anterior celorlalte condiţii în legătură cu executarea convenţiei. Este evident că această condiţie era una esenţială şi cerinţa băncii se fundamenta pe demersurile aduse la cunoştinţă de pârâtul B., motiv pentru care a înţeles să îşi asigure executarea în acest mod.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare dintre D. şi Primăria Oradea, instanţa penală reţine că, deşi înscrisul poartă o menţiune a ceea ce pare un număr de înregistrare, respectiv data de 28.08.2009, această menţiune este negată de martorul G. - ofiţer de relaţii în A., interfaţă cu clienţii, acesta declarând că, într-adevăr, i s-a prezentat respectivul contract în original în faza de analiză, a pus viza de conformitate cu originalul, l-a predat mai departe către compartimentul analiză credite, dar că menţiunea privind data de înregistrare nu îi aparţine.

Martora H. nu cunoaşte dacă s-a efectuat un control de legalitate asupra înscrisului şi nici dacă acesta exista la momentul tragerilor din credit.

Martora I. a arătat ca a luat cunoştinţă despre contractul de credit după ce s-a întors din concediu, iar cu ocazia verificării condiţiilor de tragere, a constatat că colegele ei de la "Monitorizare" nu au verificat condiţiile referitoare la aportul pârâţilor pentru utilizarea creditului.

Toate deficienţele băncii au fost evidenţiate în urma controlului intern efectuat chiar de bancă, constatându-se că sucursala Oradea nu a efectuat un control minim de legalitate asupra contractului încheiat cu Primăria, deşi angajaţii băncii au declarat că nu aveau această obligaţie, doar garanţiile fiind supuse acestui tip de control.

A reţinut instanţa penală că între acţiunea de inducere în eroare şi pagubă trebuie să existe un raport de cauzalitate, iar dacă situaţia de fapt patrimonial păgubitoare este datorată altei cauze decât acţiunii de amăgire, ea nu constituie urmarea imediată a acestei acţiuni fiindcă lipseşte legătura de cauzalitate.

Instanţa penală a arătat că mijloacele dolosive folosite de debitor nu au participat într-o măsură determinantă la executarea contractului de finanţare, de vreme ce o serie de obligaţii în legătură tot cu executarea contractului nu au fost respectate de creditorul însuşi (în speţă, de banca reclamantă), obligaţiile încălcate de bancă făcând posibile erorile de executare a contractului contrar scopului prevăzut de părţi.

Banca a ştiut că finanţează şi lucrări anterioare de vreme ce din documentele care atestă executarea contractului rezultă cu evidenţă că banca a acceptat la plată facturi întocmite anterior contractului şi mai apoi facturi emise cu o frecvenţă deosebită faţă de amploarea şi specificul lucrărilor contractate de debitor.

La toate acestea se adaugă uşurinţa de care banca a dat dovadă în îndeplinirea celorlalte obligaţii, prevăzute cel puţin sub standard de diligenţă şi care ar fi presupus doar o abordare cu atenţie a modalităţii în care trebuia să execute contractul.

În privinţa băncii, instanţa penală a reţinut că invocarea de către aceasta a propriei culpabilităţi (conduită în care reclamanta persistă şi în faţa instanţei civile în prezenta cauza), pentru a susţine săvârşirea unei infracţiuni care presupune acceptarea unui dol de către chiar persoana prezumtiv vătămată, nu poate fi primită de instanţă.

Instanţa penală a concluzionat că mijloacele dolosive folosite nu sunt suficient de ample astfel încât să inducă în eroare o persoană specializată în derularea unor contracte de credit ca şi cel încheiat cu debitoarea D. S.R.L..

Toate aspectele prezentate mai sus pot fi verificate prin lecturarea hotărârilor penale antereferite, fără a necesita o reinterpretare a probelor sau a stării de fapt.

Pe de altă parte, prejudiciul afirmat de reclamanta-apelantă este unul insuficient caracterizat şi incert, având în vedere atât modalitatea în care acesta a fost expus în acţiune, prin includerea în acţiunea de faţă a unui credit anterior şi care nu a făcut obiectul cauzei penale, cât şi împrejurarea că din creditul "incriminat" au fost finanţate şi lucrările efectuate de J. S.R.L. şi K. S.R.L., instanţa nefiind învestită în acest sens şi neefectuând niciun fel de analiză a acestor lucrări, cât timp nu s-a reclamat situaţia nereală a acestor lucrări, judecata desfăşurându-se, conform cadrului procesual fixat de reclamanta-apelantă prin acţiune, doar prin raportare la lucrările declarate de E. S.R.L..

Mai mult, prin adresa nr. x/05.08.2019 depusă la dosarul penal, reclamanta-apelantă arată că valoarea la zi a creanţei este în sumă de 10.105.118,69 RON întrucât bunurile debitoarei în insolvenţă D. S.R.L. au fost valorificate în bloc, în cadrul procedurii de insolvenţă, suma de 2.001.265,17 RON distribuită din această vânzare fiind utilizată în vederea stingerii datoriilor născute în temeiul contractului de credit ipotecar nr. x/1/02.09.2009.

Cu toate acestea, referindu-se la calculul prejudiciului, reclamanta-apelantă arată că, în cadrul procedurii de insolvenţă, i-a fost distribuită suma de 6.642.731,55 RON, rezultată din vânzarea garajelor şi apartamentelor rămase nevalorificate din blocurile 1-4, precum şi blocurile 5 şi 6 (obiectul contractului de credit analizat în prezenta cauză şi în cauza penală) şi terenurile aferente în întregime.

Nu este întemeiată solicitarea imputării sumei de 6.642.731,55 RON asupra ambelor contracte de credit, cât timp doar blocurile 5 şi 6 erau vizate de contractul de credit analizat în cauza penală şi în prezenta cauză, sumele provenite din vânzarea blocurilor 5 şi 6 trebuind imputate în întregime asupra acestui din urmă credit deoarece asupra lor s-au constituit garanţii pentru acest credit şi nu pentru creditul din 2008 în suma de 27.000.000 RON.

Având în vedere cele de mai sus, concluzionează în sensul că instanţa de apel a admis apelul reclamantei doar ca urmare a unei aplicări greşite a normelor de drept material cuprinse în art. 1365 C. civ., statuând, în mod contrar celor reţinute de instanţa penală, că mijloacele dolosive folosite ar avea un caracter idoneu, iar între folosirea acestor înscrisuri şi prejudiciu ar exista un raport de cauzalitate.

Au fost în mod greşit aplicate şi dispoziţiile art. 998-999 C. civ. în sensul că a fost obligat la plata unui prejudiciu lipsit de caracter cert, aşa cum s-a arătat mai sus.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului.

4.2. Recursul declarat de pârâtul C., neîncadrat în drept, este îndreptat împotriva deciziilor civile nr. 1882/2022-A din 28 decembrie 2022 şi 516 din 12 aprilie 2023, prin care solicită a fi anulate şi trimis dosarul pentru rejudecare, deoarece procedura de citare s-a realizat la o altă adresă decât cea de domiciliu.

Arată că are domiciliul încă din data de 5 martie 2019 în comuna Sântandrei, sat Sântandrei, nr. 368, judeţul Bihor, dar prin cererea de chemare în judecată s-a indicat un domiciliu greşit din Sântandrei nr. 232, judeţul Bihor.

Învederează că nu a avut cunoştinţă de litigiu nici când acesta s-a judecat la tribunal, astfel că nu a putut nici să se apere şi nici să participe la expertize. Abia la ultimul termen de la tribunal a primit citaţie la adresa corectă, după ce s-au solicitat informaţii de la Evidenţa Populaţiei.

La Curtea de Apel Oradea a fost citat la adresa greşită din Sântandrei nr. 232, judeţ Bihor şi nu la numărul 268, cum ar fi fost corect, aşa că nu a primit nici apelul CEC-ului şi nici prima hotărâre din data de 28 decembrie 2022 şi nu a putut face nicio apărare.

Chiar şi în hotărârea din data de 12 aprilie 2023, apare indicată adresa greşită din Sântandrei, nr. 232, judeţ Bihor, cu toate că instanţa ştia deja adresa corectă de domiciliu din Sântandrei nr. 368, judeţ Bihor.

Pentru că a fost citat la adresa greşită consideră că nu a putut să se apere, au fost încălcate drepturile procesuale şi s-au pronunţat sentinţe nelegale.

5. Apărările formulate în cauză.

La 17 ianuarie 2024, intimata A. S.A. a formulat întâmpinare la recursurile formulate de către recurenţii C. şi B. împotriva deciziilor civile nr. 1882/2022-A/28.12.2022 şi nr. 516/12.04.2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019, prin care a solicitat respingerea recursurilor, în principal, ca tardive, şi, în subsidiar, ca nefondate.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, arată că, potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Decizia nr. 516/12.04.2023 a fost comunicată recurenţilor în data de 28.04.2023, astfel că termenul de recurs s-a împlinit în data de 29.05.2023. Cererile de recurs au fost înregistrate în data de 30.05.2023, astfel ca recursurile sunt tardive.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că instanţa de apel reţine în mod întemeiat că, raportat la împrejurarea că antrenarea răspunderii civile contractuale presupune existenţa unui contract încheiat între părţi şi având în vedere că în speţa pendinte ceea ce se solicită vizează recuperarea prejudiciului de la intimaţi, intimaţi care nu sunt părţi în cadrul contractelor, singura acţiune ce rămâne validă este cea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, aceasta fiind unica acţiune de drept comun în ipoteza solicitării reparării unui prejudiciu comis printr-o fapta ilicită.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 998-999 din vechiul C. civ.. Mai mult, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel s-a raportat la situaţia de fapt reţinută în dosarul penal, citând în mod extensiv din considerentele hotărârilor penale. Toate criticile recurentului sub aspectul pretinsei aplicări greşite a normelor de drept material nu se subsumează unor critici de nelegalitate a hotărârilor instanţei de apel, ci se referă la temeinicia acestora şi la modul de apreciere a probelor de către instanţa de apel.

Referitor la producerea prejudiciului, instanţa de apel a reţinut culpa concurentă a recurenţilor şi a băncii, aplicând în acest sens practica judiciară şi orientările doctrinare conturate pe marginea vechiul C. civ.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 12 iunie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluţia din 2 noiembrie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 18 ianuarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând deciziile recurate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul pârât C. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin deciziile recurate a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. şi C., fiind anulată soluţia dispusă de prima instanţă în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata unor despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, dispunându-se, în rejudecare, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 5.019.921,1 RON. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că este admisibilă acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, deoarece între părţi nu au existat raporturi contractuale, contractul de credit ipotecar invocat fiind încheiat de A. S.A. cu societatea D. S.R.L., iar nu cu pârâţii persoane fizice. În privinţa condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu art. 998, art. 999 şi art. 1003 C. civ. 1864, curtea de apel a reţinut că acestea sunt îndeplinite, probându-se fapta ilicită constând în inducerea în eroare a reprezentanţilor băncii reclamante prin prezentarea unor facturi la decont bazate pe situaţii de lucrări nereale şi a unui contract fals de vânzare-cumpărare pretins încheiat cu Primăria Oradea. De asemenea, s-a constatat că vinovăţia pârâţilor îmbracă forma intenţiei directe, ambii cunoscând caracterul nereal al situaţiilor de lucrări şi al contractului de vânzare-cumpărare prezentat, că prejudiciul total probat este de 10.039.842,20 RON reprezentând capital restant şi că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din modul de săvârşire a faptei. Reţinând, în egală măsură, culpa angajaţilor băncii la producerea prejudiciului, instanţa de apel a obligat pârâţii la plata, în solidar, a jumătate din valoarea prejudiciului probat, respectiv la plata sumei de 5.019.921,1 RON.

Împotriva acestor decizii a declarat recurs recurentul pârât C., care a înţeles să invoce nelegala sa citare în faţa instanţei de apel, arătându-se că nu a fost citat la adresa corectă a domiciliului său, respectiv în com. Sântandrei nr. 368, jud. Bihor.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivul de recurs invocat de recurentul pârât, încadrat din oficiu, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondat şi nu poate conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. reglementează cazul de casare referitor la darea hotărârii cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Deşi nu a indicat dispoziţiile de drept procesual pretins încălcate, recurentul pârât a făcut referire la nelegala sa citare în faţa instanţei de apel motivat de faptul că citaţiile au fost transmise la o altă adresă decât cea la care se află domiciliul său. Pe cale de consecinţă, se invocă nesocotirea prevederilor art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform cărora persoanele fizice sunt citate la domiciliul lor. În temeiul art. 153 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, instanţa va amâna judecata şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii.

În cauza de faţă, se constată că pârâtul C. are domiciliul în comuna Sântandrei, sat Sântandrei nr. 368, jud. Bihor, astfel cum rezultă din adresa nr. x/15.02.2022 emisă de Consiliul Local al Municipiului Oradea - Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor Oradea .

În faţa instanţei de apel, intimatul pârât C. a fost citat la două adrese, respectiv în com. Sântandrei, jud. Bihor, la nr. 232 şi la nr. 368. Pentru primul termen de judecată în apel, stabilit la data de 07.12.2022, intimatul pârât a primit personal citaţia transmisă la domiciliul său, respectiv în comuna Sântandrei, sat Sântandrei nr. 368, jud. Bihor, astfel cum rezultă din dovada de înmânare din data de 13.10.2022, care poartă semnătura destinatarului . Prin urmare, intimatul pârât a fost legal citat la termenul la care au avut loc dezbaterile, în urma cărora a fost pronunţată decizia civilă nr. 1882/2022/A/28.12.2022, prin care s-a admis apelul apelantei reclamante, s-a anulat sentinţa primei instanţe şi s-a fixat termen pentru evocarea fondului.

Ulterior, pentru termenele din datele de 01.02.2023, 01.03.2023 şi 29.03.2023, intimatul pârât a fost citat la ambele adrese reţinute în citativ, fiind esenţial că a fost citat la adresa domiciliului său, respectiv la nr. 368 din com. Sântandrei, jud. Bihor, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare din datele de 03.01.2023 şi 09.03.2023 şi din dovada de înmânare din data de 08.02.2023 .

Mai mult decât atât, intimatul pârât a fost prezent personal la ultimul termen de judecată stabilit la data de 29.03.2023, când au avut loc dezbaterile ce au stat la baza pronunţării deciziei nr. 516/2023/A/12.04.2023, formulând concluzii orale cu privire la fondul cauzei.

Faţă de cele arătate, rezultă cu claritate că sunt nereale susţinerile recurentului pârât C. în sensul că judecata în apel s-ar fi derulat fără legala sa citare la domiciliul situat în com. Sântandrei nr. 368, jud. Bihor, astfel încât motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.

Atât timp cât înştiinţarea pârâtului s-a făcut în faţa instanţei de apel la domiciliul corect al acestuia, citaţiile fiind recepţionate personal de către acesta pentru primul termen de judecată din data de 07.12.2022, anterior anulării sentinţei apelate, şi pentru termenul din data de 01.03.2023, stabilit pentru evocarea fondului după admiterea apelului, rezultă că dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 6 şi art. 153 alin. (1) C. proc. civ. au fost pe deplin respectate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziilor civile nr. 1882A din 28 decembrie 2022 şi nr. 516A din 12 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul pârât B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a arătat cu prilejul analizării primului recurs, prin deciziile recurate a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. şi C., fiind anulată soluţia dispusă de prima instanţă în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea la plata unor despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, dispunându-se, în rejudecare, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 5.019.921,1 RON. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că este admisibilă acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, deoarece între părţi nu au existat raporturi contractuale, contractul de credit ipotecar invocat fiind încheiat de A. S.A. cu societatea D. S.R.L., iar nu cu pârâţii persoane fizice. În privinţa condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu art. 998, art. 999 şi art. 1003 C. civ. 1864, curtea de apel a reţinut că acestea sunt îndeplinite, probându-se fapta ilicită constând în inducerea în eroare a reprezentanţilor băncii reclamante prin prezentarea unor facturi la decont bazate pe situaţii de lucrări nereale şi a unui contract fals de vânzare-cumpărare pretins încheiat cu Primăria Oradea. De asemenea, s-a constatat că vinovăţia pârâţilor îmbracă forma intenţiei directe, ambii cunoscând caracterul nereal al situaţiilor de lucrări şi al contractului de vânzare-cumpărare prezentat, că prejudiciul total probat este de 10.039.842,20 RON reprezentând capital restant şi că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din modul de săvârşire a faptei. Reţinând, în egală măsură, culpa angajaţilor băncii la producerea prejudiciului, instanţa de apel a obligat pârâţii la plata, în solidar, a jumătate din valoarea prejudiciului probat, respectiv la plata sumei de 5.019.921,1 RON.

Împotriva acestor decizii a declarat recurs recurentul pârât B., care a înţeles să invoce lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii, precum şi greşita interpretare şi aplicare dispoziţiilor de drept material vizând răspunderea civilă delictuală.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentul pârât, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziilor recurate se observă că acestea respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de admitere a cererii de apel şi de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curtea observă că deciziile atacate nu sunt motivate sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârile recurate conţin motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurentul pârât nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de admitere a apelului şi de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

În concret, recurentul pârât a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în legătură cu ambele decizii pronunţate de instanţa de apel. Cu privire la prima decizie, a invocat lipsa unei motivări corespunzătoare sub aspectul reţinerii admisibilităţii acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care prejudiciul reclamat se fundamentează pe contractul de credit ipotecar nr. x/02.09.2009, ceea ce ar determina, în opinia părţii, formularea exclusiv a unei acţiuni în angajarea răspunderii civile contractuale. Aceste critici sunt neîntemeiate, atât timp cât instanţa de apel a arătat explicit că este admisibilă acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, deoarece între părţile litigiului nu a fost încheiat niciun contract care să constituie temei al unei răspunderi civile contractuale. Invocarea contractului de credit ipotecar nr. x/1/02.09.2009 a fost înlăturată în raport de împrejurarea că pârâţii persoane fizice, B. şi C., nu au fost părţi la încheierea acestui contract, actul fiind încheiat exclusiv între banca A. S.A. şi societatea D. S.R.L. Prin urmare, în decizia recurată sunt arătate considerente suficiente prin care sunt înlăturate apărările pârâtului şi este justificată în mod corespunzător soluţia reţinută de instanţa de apel în sensul admisibilităţii acţiunii în angajarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile inexistenţei între părţile litigiului a vreunor raporturi contractuale.

Contrar susţinerilor pârâtului, instanţa de apel a reţinut că angajarea răspunderii pe teren delictual este determinată de împrejurarea că pârâţii persoane fizice nu au avut calitatea de părţi la încheierea contractului de credit invocat, fiind lipsit de relevanţă faptul că prejudiciul este calculat prin raportare la valoarea creditului acordat. Ceea ce este esenţial este faptul că situaţia premisă a existenţei unui contract nu este îndeplinită pentru a se reţine răspunderea contractuală şi că manoperele dolosive produse la încheierea şi la executarea contractului de credit invocat au fost imputate unor persoane fizice care nu au avut calitatea de părţi la acordarea împrumutului către societatea D. S.R.L.

Cu privire la a doua decizie, prin care a fost evocat fondul cauzei, recurentul pârât a susţinut că instanţa de apel nu a oferit niciun răspuns apărării întemeiate pe ideea că B. are calitatea de administrator al societăţii D. S.R.L., aflate în procedura insolvenţei, astfel încât angajarea răspunderii sale putea interveni exclusiv în condiţiile prevăzute de legea specială, respectiv pe calea unei acţiuni în angajarea răspunderii patrimoniale, prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Totodată, acesta a învederat că o astfel de acţiune a fost promovată împotriva sa, în dosarul nr. x/2014, fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 1530F/2015 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 43/C/2016 a Curţii de Apel Oradea.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea depusă la data de 06.03.2020, în dosarul de fond, pârâtul B. a invocat inadmisibilitatea acţiunii în angajarea răspunderii civile delictuale în raport de două argumente, respectiv caracterul subsidiar al acesteia faţă de existenţa raportului contractual, întemeiat pe contractul de credit ipotecar nr. x/02.09.2009, şi existenţa unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului pentru starea de insolvenţă a debitoarei, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Pronunţându-se în sensul inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă a reţinut ca temeinică doar apărarea vizând caracterul subsidiar al acţiunii în răspundere civilă delictuală faţă de cea contractuală, fără a efectua vreo analiză în legătură cu motivul de inadmisibilitate întemeiat pe prevederile art. 138 din legea insolvenţei. Soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată a fost atacată pe calea apelului doar de apelanta reclamantă A. S.A., în timp ce pârâtul B. nu a înţeles să critice, nici printr-un apel principal şi nici printr-un apel incident, lipsa considerentelor sentinţei în legătură că invocarea inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţia legală specială. În condiţiile în care, în faţa instanţei de apel, pârâtul nu a invocat omisiunea primei instanţe de a analiza şi al doilea motiv de inadmisibilitate, nu se poate reţine faptul că instanţa de apel nu ar fi răspuns corespunzător tuturor apărărilor părţilor în legătură cu problema admisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală. Motivarea oferită de instanţa de apel în legătură cu admisibilitatea cererii deduse judecăţii s-a raportat exclusiv la hotărârea atacată şi la criticile invocate prin cererea de apel, în condiţiile în care pârâtul nu a înţeles să exercite calea de atac prin care să critice omisiunea cercetării tuturor motivelor de inadmisibilitate invocate în faţa primei instanţe. În acest condiţii, motivarea deciziei recurate apare ca fiind una corespunzătoare.

În plus, instanţa de apel nu avea de ce să se raporteze la norma specială cuprinsă în art. 138 din Legea nr. 85/2006, atât timp cât acţiunea dedusă judecăţii a fost înregistrată pe rolul instanţei civile de drept comun, iar nu pe rolul judecătorului sindic învestit cu procedura insolvenţei derulate împotriva debitoarei D. S.R.L.

În orice caz, Înalta Curte precizează că apărarea invocată de recurentul pârât, bazată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este neîntemeiată şi nu justifică soluţia de respingere a acţiunii de drept comun privind angajarea răspunderii civile delictuale. Chiar dacă acţiunea întemeiată pe norma specială reprezintă o specie a acţiunii în răspundere civilă delictuală, aceasta nu împiedică sesizarea instanţei de drept comun ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile legale generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Între cele două acţiuni există o deosebire esenţială dată de faptul că angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului poate interveni numai dacă acesta, prin faptele sale, a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei, astfel încât respingerea unei astfel de acţiuni nu determină închiderea accesului la instanţa civilă de drept comun pentru a se obţine acoperirea unui prejudiciu cauzat prin fapta culpabilă a unei persoane. Altfel spus, acţiunea de drept comun şi acţiunea specială au cauze juridice diferite, ceea ce determină excluderea reţinerii efectului negativ al lucrului judecat şi, implicit, posibilitatea cumulării exerciţiului celor două acţiuni pentru angajarea răspunderii.

Desigur, în măsura în care s-ar pune problema reţinerii efectului pozitiv al lucrului judecat, instanţa ar avea în vedere prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., însă o atare împrejurare nu susţine o soluţie de inadmisibilitate a acţiunii de drept comun, ci eventual, de netemeinicie.

În speţa de faţă, invocarea sentinţei civile nr. 1530F/2015, pronunţate în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, nu justifică reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat în privinţa faptelor imputate recurentului pârât, atât timp cât soluţionarea acţiunii speciale întemeiate pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 s-a făcut prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv prin aplicarea termenului special de prescripţie prevăzut de art. 139 din legea insolvenţei, calculat în raport de momentul deschiderii procedurii insolvenţei împotriva debitoarei. Necercetându-se, pe fond, condiţiile generale vizând angajarea răspunderii civile delictuale, nici nu se poate reţine că, în litigiul soluţionat de judecătorul sindic, ar fi fost tranşată vreo chestiune care să se opună, cu puterea lucrului judecat, instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii de drept comun.

De asemenea, recurentul pârât a menţionat în mod formal că decizia prin care a fost evocat fondul nu a fost motivată în mod corespunzător, fără a se arăta în concret care apărări nu au fost analizate în mod adecvat de către instanţa de apel. Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurentul pârât este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulţumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de admitere a apelului şi de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs invocat este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurentul pârât a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 998, art. 999 şi art. 1365 C. civ. atunci când a reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale privind angajarea răspunderii civile delictuale.

Prealabil cercetării criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs, trebuie făcută precizarea în sensul că instanţele de fond, ca instanţe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel. Aşa fiind, statuările instanţei de apel cu privire la aprecierea probatoriului şi conturarea situaţiei de fapt exced controlului instanţei de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

Probele administrate au fost coroborate şi apreciate de către instanţa de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanţa de recurs în sensul reţinerii unei situaţii de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, criticile legate de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în legătură cu chestiunea existenţei faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac extraordinară a recursului.

Susţinerile legate de nesocotirea dezlegărilor cuprinse în hotărârile penale pronunţate în dosarul nr. x/2015, ce pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate, atât timp cât instanţa de apel a analizat în mod corespunzător conţinutul hotărârilor pronunţate de instanţa penală. În esenţă, în cauza penală, s-a reţinut inexistenţa infracţiunii, iar nu inexistenţa unei fapte ilicite civile, arătându-se explicit că a existat o inducere în eroare din partea inculpaţilor B. şi C. în ceea ce priveşte întocmirea situaţiilor de lucrări şi a facturilor avute în vedere la acordarea creditului. Este esenţial că hotărârea penală definitivă a reţinut că este corect temeiul achitării prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta imputată nefiind prevăzută de legea penală şi constituind un litigiu cu caracter civil. Aşadar, curtea de apel a valorificat în mod corespunzător aceste considerente cuprinse în hotărârile judecătoreşti penale, atât timp cât a reţinut comiterea unui delict civil. Or, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este suficientă reţinerea unei fapte ilicite civile, nefiind necesară reţinerea unei infracţiuni. Pe de altă parte, împrejurarea că o faptă nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată infracţiune nu determină concluzia că aceeaşi faptă nu poate fi calificată ca delict civil, cu atât mai mult cu cât chiar instanţa penală a reţinut că fapta există şi că aceasta urmează a fi dedusă soluţionării în faţa instanţei civile.

Apărările în sensul lipsei legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, motivat de faptul că instanţele penale au reţinut inaptitudinea documentelor prezentate de a induce ori menţine banca în eroare în timpul încheierii şi executării contractului de credit, sunt neîntemeiate, deoarece analiza efectuată de instanţa penală a fost realizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor legale pentru reţinerea faptei penale, iar nu a faptei ilicite civile.

De asemenea, culpa funcţionarilor băncii şi contribuţia acestora la producerea prejudiciului a fost reţinută de instanţa civilă şi valorificată prin prisma soluţiei de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, fiind acordate despăgubiri în valoare de jumătate din întreaga pagubă reţinută, corespunzător gradului culpei constatate.

Invocarea încălcării de către bancă a obligaţiei sale de supraveghere şi monitorizare a tragerilor de credit nu poate fi primită deoarece, pe de-o parte, s-a reţinut vinovăţia reclamantei reflectată în acordarea numai a unei părţi din pretenţiile formulate, iar pe de altă parte, criticile expuse prin cererea de recurs nu se circumscriu unor critici de nelegalitate apte a fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Referirile la concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii şi la celelalte probe cu înscrisuri şi martori administrate în cauză reprezintă tot critici de netemeinicie a hotărârii, care nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Tot astfel, criticile legate de existenţa şi întinderea prejudiciului se referă la stabilirea situaţiei de fapt şi la aprecierea probatoriului administrat, ceea ce intră în atributul instanţei de apel, ca instanţă devolutivă, neputând fi supuse cenzurii în faţa instanţei de recurs.

Recurentul pârât a invocat o nesocotire a prevederilor art. 1365 C. civ., conform cărora instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Or, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, ţinând seama de considerentele expuse de instanţa penală în hotărârea definitivă de achitare, rezultă că dispoziţiile art. 1365 C. civ. au fost avute în vedere şi au fost corect interpretate şi aplicate, atât timp cât instanţa civilă a procedat ea însăşi la verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Prin urmare, soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată şi de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor civile, pe temeiul răspunderii civile delictuale, este legală, fiind pronunţată cu corecta interpretare şi aplicare a prevederilor legale invocate, astfel încât toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziilor civile nr. 1882A din 28 decembrie 2022 şi nr. 516A din 12 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul B. şi de pârâtul C. împotriva deciziilor civile nr. 1882A din 28 decembrie 2022 şi nr. 516A din 12 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2024.