Prescription of civil liability claim for state compensation overvaluation: objective start date tied to compensation decision, not later control audit

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă, la data de 08 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în localitatea Târgovişte, str. x, jud. Dâmboviţa, şi valoarea de 1.920.877 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.01.2009, adică suma de 1.174.046 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1019 din 17 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie a chemaţilor în garanţie S.C. A. S.R.L. şi B. formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca tardivă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 492A din 30 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 1019/17.06.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 09 iunie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2021.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, susţinând că, în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că momentul la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este cel al emiterii Deciziei nr. 4603/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie nr. 796/04.08.2009 care a fost comunicat Fondului Proprietatea unde Statul deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic. De asemenea, greşit a reţinut că de la aceste momente Statul Român putea şi trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de ANRP şi prin urmare trebuia să depună toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei si recuperarea acesteia. Aşadar de la momentul diminuării patrimoniului său cu despăgubirile acordate, Statul avea posibilitatea şi obligaţia de a stabili paguba produsă, cât şi persoanele responsabile de producerea acesteia.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019), susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie.

Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Cu privire la considerentul instanţei de apel în care s-a reţinut că apelantul-reclamant putea lua cunoştinţă de existenţa prejudiciului prin reprezentanţii ministerului aflaţi în componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, recurentul-reclamant a susţinut următoarele: selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, iar nu de către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor; acei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

A pretinde că acei doi reprezentanţi aveau sau trebuiau să aibă o competenţă profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depăşeşte prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanţi ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei şi bineînţeles că aceştia, în calitate de membri, nu puteau avea alte atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competenţele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcţiilor publice pe care aceştia le deţineau în cadrul instituţiilor de la care au fost desemnaţi.

Este absurd a se pretinde că aceştia aveau obligaţia de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, în condiţiile în care aceştia nu aveau această specializare, iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiţie esenţială pentru desemnarea acestora în componenţa Comisiei.

Prin urmare, atribuţiile şi competenţele acestora trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege şi funcţiilor pe care aceştia le îndeplineau în cadrul instituţiilor care i-au desemnat.

S-a mai susţinut că, întrucât prin lege membrii Comisiei nefiind obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat în cadrul activităţii de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, aşa cum în mod greşit reţine instanţa de apel.

Cu privire la susţinerea instanţei de apel că în speţă "trebuie avute în vedere şi considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019, care se aplică, mutatis mutandis şi în prezenta cauză (paragrafele 49-58)", recurentul-reclamant a susţinut că raţionamentul instanţei de fond, cât şi al instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, instanţele de fond şi de apel şi-au însuşit concluziile reţinute în decizie şi le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracţie de faptul că în cauza de faţă este vorba de altă materie de drept.

În esenţă, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a fost chemată să soluţioneze în materia dreptului muncii consecinţa aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privinţa momentului de la care se naşte dreptul la acţiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă ("Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea").

Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acţiune.

În speţa analizată, dat fiind specificul relaţiilor de muncă, legiuitorul a ales ca momentul de la care se naşte dreptul la acţiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiţii subiective.

Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt desluşite de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în considerentele deciziei şi s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate.

Astfel, în decizia menţionată, în urma analizării speţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naşte dreptul la acţiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba şi nu momentul la care a fost descoperită existenţa prejudiciului de către Curtea de Conturi.

Prin urmare, analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi de Casaţie se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în speţa de faţă, este vorba de materia dreptului comun.

În concluzie, în prezenta speţă, cu privire la calcularea termenului de prescripţie atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, deşi nu este aceeaşi ipoteză cu aceea analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care instanţa a invocat-o în soluţionarea cauzei.

În drept au fost invocate toate actele normative menţionate în cuprinsul recursului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat că prezenta cerere de recurs nu este motivată temeinic şi a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii formulării recursului.

În susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, în care instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Intimata-pârâtă a mai învederat că se poate opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea cauzei.

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi ca neîntemeiat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208, art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi actele normative menţionate în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţie.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/23.01.2009, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat/bugetului Ministerului Finanţelor prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 1.920.877 RON.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/23.01.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 4603/23.04.2009 pentru suma de 1.920.877 RON. În acest context a fost emis de către pârâta ANRP titlul de conversie nr. 796/2009, care i-a conferit beneficiarului calitatea de titular de acţiuni la Fondul Proprietatea.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în garanţie ca fiind depusă tardiv, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că reclamantul putea lua cunoştinţă de cuantumul despăgubirilor şi putea dispune de toate pârghiile legale pentru efectuarea verificărilor de la data emiterii deciziei de despăgubire.

Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie l-a respins ca nefondat, reţinând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune este momentul emiterii deciziei de despăgubire sau cel mai târziu acela al emiterii titlului de conversie care a fost comunicat Fondului Proprietatea, unde Statul deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului.

Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

Înalta Curte constată de altfel, că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului.

Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea şi trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabileşte pe bază de probe administrate, fiind un element al situaţiei de fapt a unei cauze.

Atât timp cât instanţa de apel a stabilit în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că acest moment obiectiv este data la care s-a emis decizia de despăgubire, rezultă că instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt reţinută definitiv de instanţa de apel, instanţa de recurs neavând îndrituirea de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili un alt moment de la care recurentul reclamant ar fi putut şi trebuit să îşi dea seama de prejudiciu şi de persoana responsabilă de producerea sa. Date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanţei de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la această situaţie de fapt reţinută, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurent au fost corect aplicate în cauză.

De asemenea, instanţa de recurs nu poate primi nici aserţiunile recurentului-reclamant în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, iar nu lui însuşi, atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârşite de instituţiile statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi statul.

De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurentului-reclamant cu privire la inexistenţa răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la aserţiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinute iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că din punct de vedere al legalităţii, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, statuarea curţii de apel în sensul că rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire, sau cel mai târziu de la momentul emiterii titlurilor de conversie nu este contrară normelor juridice incidente.

Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată din punct de vedere al legalităţii că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că acesta beneficia de pârghii legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanşa mecanisme interne cu privire la controlul activităţii intimatei-pârâte şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Cu privire la această susţinere, instanţa de recurs precizează că, prin decizia nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii, instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Aşadar, în mod corect a stabilit curtea de apel că statuările instanţei supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că ar fi fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii i-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă - prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe la data de 19.01.2021 - decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, ca urmare a limitelor controlului său jurisdicţional, că încă de la momentul la care a fost emisă decizia de despăgubire sau cel mai târziu de la momentul emiterii titlului de conversie reclamantul avea la dispoziţie elementele pe baza cărora putea avea reprezentarea producerii unei pagube, cu atât mai mult cu cât era titularul obligaţiei de plată.

În concluzie, aprecierea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4603/23.04.2009, pentru imobilul situat în localitatea Târgovişte, str. x, jud. Dâmboviţa, sau cel mai târziu la data emiterii titlului de conversie nr. 796/04.08.2009, nu este de natură a înfrânge prevederile legale incidente.

Înalta Curte mai constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la cei doi membri ai recurentului-reclamant, care făceau parte din componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi care nu ar fi putut avea alte atribuţii decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 şi că nu se poate pretinde că aceştia aveau sau trebuiau să aibă o competenţă similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o analiză critică pe fondul raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu, întrucât aceştia din urmă nu ar fi avut competenţa profesională similară unui expert autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o astfel de analiză a raportului de expertiză.

Astfel, instanţa de recurs reţine că din punct de vedere al legalităţii, pentru identificarea prejudiciului nu era necesar ca acei doi membri pe care recurentul-reclamant îi aveau în cadrul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor să se substituie unor experţi evaluatori acreditaţi ANEVAR, întrucât, prin prisma atribuţiilor pe care le aveau în conformitate cu prevederile legale incidente, aceştia procedau la examinarea şi analizarea rapoartelor de evaluare, pentru că numai în acest mod puteau decide dacă emit decizia de despăgubiri sau dacă trimit dosarul spre reevaluare. Prin urmare, statuarea curţii de apel în sensul că exista posibilitatea concretă a exercitării unui control riguros care să determine dacă au fost respectate criteriile de evaluare, nu este în neconformitate cu prevederile legale incidente.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, pe de-o parte, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raţionamentul instanţei de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripţiei şi la scopul legiuitorului la momentul edictării lor.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel a apreciat că în speţă ar fi incidente considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, deşi concluziile reţinute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), precum şi că, în ceea ce priveşte calcularea termenului de prescripţie, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări:

Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept. Din această definiţie se desprinde concluzia că rolul şi funcţia recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în privinţa acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Prin instituţia recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale".

Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Astfel, decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanţe, se impune cu aceeaşi forţă ca legea în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Problema de drept supusă analizei şi dezlegată prin decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi.

Chiar dacă în speţa pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuşi există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, statuările instanţei supreme (aplicabile mutatis mutandis în cauza de faţă) cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu şi sunt obligatorii pentru instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speţa pendinte, instanţele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripţiei configurat de Decretul nr. 167/1958 şi ulterior noul C. civ. şi nu Legii nr. 62/2011 privind dialogul social la care face trimitere recurentul în mod neîntemeiat.

Instanţa de apel nu a făcut cu privire la calcularea termenului de prescripţie, aplicarea prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cum eronat a susţinut recurentul-reclamant, ci s-a raportat la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel cum au fost tranşate de instanţa supremă prin decizia nr. 19/2019.

Pe cale de consecinţă, critica recurentului-reclamant în această direcţie este nefondată, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a deciziei nr. 19/2019 pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanţei supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, Înalta Curte, faţă de conţinutul concret al argumentelor invocate în susţinerea acestei excepţii, a apreciat că aceasta reprezintă un aspect subsumat fondului.

Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, invocată de intimata-pârâtă în întâmpinare, a fost soluţionată aceeaşi problemă de drept cu cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.

Chiar dacă această susţinere este adevărată, în speţă însă nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu poate fi reţinut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o oarecare similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, împrejurări care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.

Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanţelor, necesar pentru garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunţarea deciziei de faţă.

Din perspectiva tuturor acestor considerente care se contrapun argumentelor invocate de recurent în cererea de recurs, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 492A din 30 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.