Recovery of restitution overpayment: Start of limitation period for State's claim against restitution authority

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 31 august 2021 sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 922.396 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.337.754 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/08.07.2009 de către S.C. A. S.R.L. şi valoarea de 415.358 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţa de 780 mp, situat în sos. x, mun. Bucureşti, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie (pentru suma de 422.396 RON), precum şi de la data achitării titlurilor de plată (pentru suma de 500.000 RON), şi până la data plăţii efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi a titlurilor de plată şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1754 din 15 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă şi a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1454A din 24 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1754/15.12.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român au declarat recurs la data de 01 august 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. x/2021.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa civilă nr. 1754/15.12.2021 şi a respins ca nefondat apelul promovat de reclamanţi.

Aşadar, deşi instanţa a reţinut că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată, a adresei nr. x/18.01.2021 prin care s-a adus la cunoştinţa reclamanţilor despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea reală a acestor imobile, stabilită ca urmare a reevaluării făcute cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, a aprecia că, sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului prescripţiei este de "(...) la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rezultă că dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut la acel moment (...) ulterior intrării în vigoare a C. civ. din 2009."

Astfel, contrar aspectelor reţinute de instanţa de fond, în considerentele deciziei civile recurate (pagina 9) instanţa de control judiciar în apel a reţinut că "(...) momentul obiectiv al începutului termenului de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 6336/18.08.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (...)".

În acest context, recurenţii-reclamanţi au solicitat să se constate contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate nr. 1454A/24.10.2022, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile a primei instanţe nr. 1754/15.12.2021 şi soluţia de respingere ca nefondat a apelului promovat de reclamantul-apelant Ministerul Finanţelor în calitate de reprezentant al Statului Român.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, au învederat că în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 6336/18.08.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019), susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că momentul de la care recurenţii-reclamanţi ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este data emiterii deciziei de despăgubire.

A mai susţinut că instanţa de apel a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere. Astfel, în sistemul Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ca şi în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripţiei are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune (...)".

Din interpretarea normei antereferite rezultă aşadar, că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie. În continuare au expus câteva aspecte teoretice cu privire la instituţia prescripţiei extinctive.

Totodată, au învederat că, chiar dacă pârâta s-a aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor şi chiar dacă Ministerul Finanţelor a avut doi reprezentanţi în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - organul emitent al deciziei de despăgubire şi al titlurilor de conversie -, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului care se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Recurenţii-reclamanţi nu aveau cum să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa ANRP şi a CCSD. Intimata-pârâtă este o persoană juridică distinctă de recurenţii-reclamanţi, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor Publice şi ANRP.

Suplimentar, recurenţii-reclamanţi au apreciat că nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, deoarece, la acel moment, se cunoştea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube. Or, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei.

În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurenţii să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire/de conversie, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

S-a mai învederat că din considerentele deciziei atacate rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, nu generează prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Deci, recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză erau în imposibilitate de a cunoaşte "existenţa pagubei" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că recurenţii-reclamanţi ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamanţii au fost încunoştiinţaţi despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

De asemenea, au învederat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum a reţinut instanţa de apel.

Totodată, au arătat că reprezentanţii interministeriali care alcătuiau Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

A pretinde că reprezentanţii interministeriali aveau sau trebuiau să aibă o competenţă profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depăşeşte prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi în această calitate să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanţi ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei şi bineînţeles că aceştia nu puteau avea alte atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competenţele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcţiilor publice pe care aceştia le deţineau în cadrul instituţiilor de la care au fost desemnaţi.

Este absurd a se pretinde că aceştia aveau obligaţia de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, în condiţiile în care aceştia nu aveau această specializare, iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiţie esenţială pentru desemnarea acestora în componenţa Comisiei.

Atribuţiile şi competenţele reprezentanţilor trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege şi specialităţii funcţiilor pe care aceştia le îndeplineau în cadrul instituţiilor care i-au desemnat.

Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei, nefiind obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat în cadrul activităţii de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, sau celelalte instituţii reprezentate, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Cu privire la susţinerea instanţei de apel că în speţă se aplică Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că la baza menţinerii soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune stă interpretarea eronată a considerentelor acestei decizii.

Astfel, fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, instanţele de fond şi de apel şi-au însuşit concluziile reţinute în decizie şi le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracţie de faptul că în cauza de faţă este vorba de altă materie de drept.

În esenţă, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a fost chemată să soluţioneze în materia dreptului muncii consecinţa aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privinţa momentului de la care se naşte dreptul la acţiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă ("Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea").

Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acţiune.

În speţa analizată, dat fiind specificul relaţiilor de muncă, legiuitorul a ales ca momentul de la care se naşte dreptul la acţiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiţii subiective.

Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt desluşite de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în considerentele deciziei şi s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate.

Astfel, în decizia menţionată, în urma analizării speţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naşte dreptul la acţiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba şi nu momentul la care a fost descoperită existenţa prejudiciului de către Curtea de Conturi.

Prin urmare, analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi de Casaţie se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în speţa de faţă, este vorba de materia dreptului comun.

În concluzie, în prezenta speţă, cu privire la calcularea termenului de prescripţie atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, deşi nu este aceeaşi ipoteză ca aceea analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care instanţa a invocat-o în soluţionarea cauzei.

În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat că cererea de recurs nu este motivată temeinic şi a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii formulării recursului.

În susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, în care instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Intimata-pârâtă a mai învederat că se poate opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea cauzei.

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil şi ca neîntemeiat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208, art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele acesteia, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, precum şi că această decizie a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Aceste motive de nelegalitate sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., însă nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfăţişate.

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea instanţei de apel pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate, menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, susţinând că, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, instanţa de apel a menţinut ca legală şi temeinică hotărârea acesteia prin respingerea apelului ca nefondat. Astfel, instanţa de apel a considerat că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data emiterii deciziei de despăgubire, în timp ce prima instanţă a reţinut ca moment obiectiv data pronunţării deciziei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014.

Înalta Curte observă că aserţiunile recurenţilor-reclamanţi, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Motivarea constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Acest caz de casare conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispoziţiile art. 476 C. proc. civ., apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt şi de drept, instanţa de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant.

În speţa pendinte, se observă că instanţa de apel, ţinând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reţinute de prima instanţă, în ceea ce priveşte momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune şi a expus motivarea proprie care justifică soluţia pronunţată de prima instanţă, respectiv aceea de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.

Astfel, spre deosebire de prima instanţă, care a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 17.10.2014, data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel a reţinut drept moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune data de 18.08.2009, data emiterii deciziei de despăgubire nr. 6336/18.08.2009.

De asemenea, instanţa de recurs mai observă faptul că, deşi diferite de considerentele primei instanţe, în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel şi-a expus pe larg considerentele pentru care a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune începe să curgă de la data emiterii deciziei de despăgubire, acesta fiind momentul obiectiv prevăzut de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat şi la statuările cu valoare de principiu din decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, moment de la care s-a apreciat că reclamanţii puteau şi trebuiau să cunoască paguba ce urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat şi persoana care răspunde de producerea pagubei.

Or, aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie - data emiterii deciziei de despăgubire nr. 6336/18.08.2009 - nu era de natură a determina o soluţie diferită de cea pe care a pronunţat-o, respectiv de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei date excepţiei prescripţiei extinctive de către prima instanţă, termenul de prescripţie fiind considerat împlinit şi în raport de acest moment decelat de instanţa de apel.

Prin urmare, pretinsa contradicţie invocată de către recurenţii-reclamanţi în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este cea vizată de acest text de lege, întrucât considerentele deciziei recurate, care cuprind motivele de fapt şi de drept, conduc la soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susţine că este vorba de contradictorialitate între considerente şi dispozitiv, atâta vreme cât acestea sprijină soluţia pronunţată.

Astfel, în acest context nu suntem în prezenţa unei contradicţii între considerente şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, aprecierea instanţei de apel cu privire la momentul începutului curgerii prescripţiei nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate.

Ca atare, criticile recurenţilor-reclamanţi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind nefondate, dezlegarea tranşată prin hotărârea atacată fiind legală sub aspectul acestor prevederi legale.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată şi pe motiv că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat şi, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/08.07.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L., ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat/bugetului Ministerului Finanţelor prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 1.337.754 RON.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/08.07.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 6336/18.08.2009 în favoarea beneficiarei B. pentru suma de 1.336.517,30 RON "sumă rezultată în urma deducerii despăgubirilor în cuantum de 1.236,70 RON, respectiv 1.950 ROL, încasate în anul 1976, actualizate cu coeficientul de actualizare, din valoarea stabilită în raportul de evaluare întocmit în dosarul înregistrat cu nr. x/CC/27.07.2008."

În acest context a fost emis Titlul de conversie - Decizia nr. 81/22.01.2010, în cuantum de 836.517,30 RON reprezentând un număr total de 836.517 de acţiuni la o valoare nominală de 1 leu, în favoarea doamnei B.. De asemenea, au fost emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea beneficiarei B., următoarele titluri de plată: Titlul de plată seria x nr. x/20.03.2014 (tranşa 1), în cuantum de 100.000 RON; Titlul de plată seria x nr. x/20.03.2015 (tranşa 2), în cuantum de 100.000 RON; Titlul de plată seria x nr. x/03.05.2016 (tranşa 3), în cuantum de 100.000 RON; Titlul de plată seria x nr. x/08.05.2017 (tranşa 4), în cuantum de 100.000 RON; Titlul de plată seria x nr. x/26.03.2018 (tranşa 5), în cuantum de 100.000 RON.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că reclamanţii puteau şi trebuiau să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a şi de contencios administrativ şi fiscal.

Soluţionând apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie l-a respins ca nefondat, reţinând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune este momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 6336/18.08.2009.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au putut acţiona mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidenţele Ministerului Finanţelor, întrucât nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului.

Or, această susţinere a recurenţilor-reclamanţi nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că şi aceasta este eronată.

În acest sens, se constată că faptele la care fac referire recurenţii-reclamanţi sunt săvârşite de instituţiile statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi statul.

De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu privire la inexistenţa răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la aserţiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinute iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că din punct de vedere al legalităţii, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurenţilor-reclamanţi şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamanţi, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, statuarea curţii de apel în sensul că Statul Român putea şi trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de ANRP şi trebuia să depună toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, nu este contrară normelor juridice incidente.

Astfel, contrar criticilor recurenţilor-reclamanţi, se constată din punct de vedere al legalităţii că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că aceştia beneficiau de pârghii legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurilor executive, posibilitatea să acţioneze pentru identificarea pagubei; în acest sens puteau declanşa mecanisme interne cu privire la controlul activităţii intimatei-pârâte şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Cu privire la această susţinere, instanţa de recurs precizează că, prin Decizia nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii, instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.

Aşadar, în mod corect a stabilit curtea de apel incidenţa mutatis mutandis a statuărilor instanţei supreme mai sus evocate în cauza pendinte.

În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că, în realitate, recurenţii-reclamanţi se prevalează de faptul că ar fi fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii le-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă - prin adresa nr. x/18.01.2021, decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurenţii-reclamanţi ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamanţilor cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, ca urmare a limitelor controlului său jurisdicţional, că încă de la momentul la care a fost emisă decizia de despăgubire reclamanţii aveau la dispoziţie elementele pe baza cărora puteau avea reprezentarea producerii unei pagube, cu atât mai mult cu cât aceştia erau titularii obligaţiei de plată.

În concluzie, aprecierea curţii de apel în sensul că recurenţii-reclamanţi trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 6336/18.08.2009, nu este de natură a înfrânge prevederile legale incidente.

Înalta Curte mai constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la reprezentanţii interministeriali, care făceau parte din componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi care nu ar fi putut avea alte atribuţii decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 şi că nu se poate pretinde că aceştia aveau sau trebuiau să aibă o competenţă similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o analiză critică pe fondul raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu, întrucât aceştia din urmă nu ar fi avut competenţa profesională similară unui expert autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o astfel de analiză a raportului de expertiză.

Astfel, instanţa de recurs reţine că din punct de vedere al legalităţii, pentru identificarea prejudiciului nu era necesar ca respectivii reprezentanţi pe care recurenţii-reclamanţi îi aveau în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să se substituie unor experţi evaluatori acreditaţi ANEVAR, întrucât, prin prisma atribuţiilor pe care le aveau în conformitate cu prevederile legale incidente, aceştia procedau la examinarea şi analizarea rapoartelor de evaluare, pentru că numai în acest mod puteau decide dacă emit decizia de despăgubiri sau dacă trimit dosarul spre reevaluare. Prin urmare, statuarea curţii de apel în sensul că exista posibilitatea concretă a exercitării unui control riguros care să determine dacă au fost respectate criteriile de evaluare, nu este în neconformitate cu prevederile legale incidente.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii-reclamanţi invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, pe de-o parte, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raţionamentul instanţei de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripţiei şi la scopul legiuitorului la momentul edictării lor.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel a apreciat că în speţă ar fi incidente considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, deşi concluziile reţinute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), precum şi că, în ceea ce priveşte calcularea termenului de prescripţie, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări:

Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept. Din această definiţie se desprinde concluzia că rolul şi funcţia recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în privinţa acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Prin instituţia recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale".

Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Astfel, decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanţe, se impune cu aceeaşi forţă ca legea în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate.

Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Problema de drept supusă analizei şi dezlegată prin decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi.

Chiar dacă în speţa pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuşi există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, statuările instanţei supreme (aplicabile mutatis mutandis în cauza de faţă) cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu şi sunt obligatorii pentru instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speţa pendinte, instanţele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripţiei configurat de Decretul nr. 167/1958 şi ulterior noul C. civ. şi nu Legii nr. 62/2011 privind dialogul social la care fac trimitere recurenţii în mod neîntemeiat.

Instanţa de apel nu a făcut cu privire la calcularea termenului de prescripţie, aplicarea prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cum eronat au susţinut recurenţii-reclamanţi, ci s-a raportat la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel cum au fost tranşate de instanţa supremă prin decizia nr. 19/2019.

Pe cale de consecinţă, critica recurenţilor-reclamanţi în această direcţie este nefondată, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a deciziei nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanţei supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, Înalta Curte, faţă de conţinutul concret al argumentelor invocate în susţinerea acestei excepţii, a apreciat că aceasta reprezintă un aspect subsumat fondului.

Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, invocată de intimata-pârâtă în întâmpinare, a fost soluţionată aceeaşi problemă de drept cu cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.

Chiar dacă această susţinere este adevărată, în speţă însă nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu poate fi reţinut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o oarecare similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.

Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanţelor, necesar pentru garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunţarea deciziei de faţă.

Din perspectiva tuturor acestor considerente care se contrapun argumentelor invocate de recurenţi în cererea de recurs, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. invocate de către recurenţii-reclamanţi, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1454A din 24 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.