Statute of limitations for contractual damages: objective start date of prescription and non-interruption by Court of Accounts audit

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 26.06.2020, sub numărul de dosar menţionat anterior, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând prejudiciul încercat urmare a supraevaluării imobilului, conform prevederilor contractului cadru nr. x/2007.

Prin sentinţa civilă nr. 7082/16.10.2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1559/14.102022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea, ca prescrisă şi a obligat reclamanta la plata sumei de 2.700 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe, la data de 07.12.2022, a declarat apel reclamanta, iar, prin decizia civilă nr. 649A din 04.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 27.06.2023, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinere, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.,

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că au fost aplicate greşit prevederile legale care reglementează curgerea termenului de prescripţie şi întreruperea acestuia.

De asemenea, a menţionat că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control efectuat la reclamantă, că nu au fost respectate standardele internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri al căror termen de îndeplinire a fost stabilit, iniţial, la 30 aprilie 2013, iar ulterior, din cauza dificultăţilor întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

În opinia recurentei, termenul de prescripţie a început să curgă la data la care a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului de evaluare întocmit de A. S.A., astfel că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie nefiind împlinit.

De asemenea, recurenta apreciază că în mod greşit, instanţa de apel nu a reţinut faptul că acţiunea control desfăşurată de Curtea de Conturi nu constituie o cauză de întrerupere sau prescripţie.

Prin cea de a doua critică a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind nejustificat cuantumul onorariului de avocat acordat de instanţele de fond cu titlu de cheltuieli de judecată.

A mai arătat recurenta-pârâtă că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, fără a se raporta la dificultatea, amploarea şi durata procesului, conform art. 147 din Statutul profesiei de avocat, împrejurări care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum se reţine şi în decizia nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curţii Constituţionale, precum şi în jurisprudenţa C.E.D.O.

Faţă de cele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi excepţia inadmisibilităţii motivului 3 de recurs, comunicată recurentei, care nu a depus răspuns.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Invocând acest motiv, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reţinut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă este de la momentul obiectiv al emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului, respectiv 30.06.2009, dată începând cu care reclamanta avea cunoştinţă de conţinutul raportului de evaluare şi putea constata eventualele sale neregularităţi, astfel că, de la acest moment, reclamanta, în calitate de beneficiar în cadrul contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007, trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care este răspunzător de ea, neputând fi primită interpretarea recurentei-reclamante, în sensul că nu putea cunoaşte paguba până în anul 2019, când a fost întocmit un nou raport de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubiri nr. x

Din moment ce, în litigiul de faţă, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile contractuale, instanţa de apel a reţinut corect că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs şi, oricum, reglementarea este identică şi în noul C. civ. (art. 2528 alin. (1).

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie (în speţă, acesta fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea sa.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin afirmata executare necorespunzătoare a obligaţiei contractuale asumate de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acţiunea în răspundere civilă contractuală. Având în vedere configuraţia juridică a instituţiei culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar un element esenţial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credinţă, pentru a-şi ascunde lipsa de diligenţă în privinţa unui control atent asupra afirmatei executări necorespunzătoare a obligaţiei contractuale cu consecinţe păgubitoare asupra patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudenţă şi diligenţă normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obişnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la însuşirile şi capacitatea de a-şi reprezenta în mod corect situaţia, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

Susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că nu putea cunoaşte paguba până în anul 2019, când a fost întocmit un nou raport de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubiri nr. x, au fost în mod corect înlăturate de către instanţa de apel, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care reclamanta trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În acest context, instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe numele beneficiarului, respectiv 30.06.2009, întrucât de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea sa, neavând nicio relevanţă, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, verificările efectuate ulterior de către recurenta-reclamantă, în urma controlului efectuat de către Curtea de Conturi, finalizat prin emiterea deciziei nr. 10/10.10.2013.

Se reţine că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o autoritate publică centrală, special creată şi abilitată de Statul Român să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Astfel, conform art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar". Se mai reţine că, prin H.G. nr. 361/2005, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 şi prin preluarea activităţii, a personalului, a personalului delegat şi a reprezentanţilor altor instituţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Naţională a dobândit personalitate juridică şi a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire):

"(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuţii: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri şi are următoarea componenţă: a) preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; b) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul proprietăţii funciare şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor; f) doi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei. (3) Componenţa nominală a Comisiei Centrale se stabileşte prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziţia sa o listă de evaluatori autorizaţi. (7) Comisia Centrală va desemna aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare."

Coroborând aceste dispoziţii legale, se reţine că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, recurenta-reclamantă era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, având posibilitatea de a uza de mecanismul de verificare a activităţii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a propriei sale activităţi prin controlul exercitat de către Curtea de Conturi.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituţie creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activităţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la nivelul anului 2009.

Cu toate acestea, Autoritatea a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situaţia constatată în anul 2009 să se regăsească şi în anul 2013. În ceea ce priveşte imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reţine că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituţia special creată în acest scop - Curtea de Conturi -, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentei că nici la data întocmirii raportului de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcţiei sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, însă, conform susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că recurenta-reclamantă nu trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea chiar de la momentul validării raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, cu consecinţa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. A accepta o altă interpretare înseamnă a permite recurentei-reclamante, care se consideră păgubită, să invoce propria pasivitate şi/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activităţii de restituire a proprietăţilor şi de a constata neregulile în folosirea fondurilor publice. Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care şi-a exprimat voinţa în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, recurenta-reclamantă nu se poate apăra că nu a cunoscut, până în anul 2020, că imobilul ar fi fost supraevaluat.

Paguba, care preexistă deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de către recurenta-reclamantă de la data emiterii deciziei nr. 5042/30.06.2009, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia sa, în condiţiile în care trebuia să declanşeze mecanisme de control.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că recurenta-reclamantă nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei nr. 5042/30.06.2009, reprezentând titlul de despăgubire, dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia în 2019.

Recurenta-reclamantă a rămas în pasivitate, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plăţii despăgubirilor.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, nu prezintă nicio relevanţă data la care recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor ulterioare efectuate asupra raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x, aceasta, prin criticile de recurs invocate, ignorând faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi susţinerile recurentei cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei.

Sub un prim aspect, se constată că la data emiterii Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit.

Prin urmare, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripţiei sau art. 16 din acelaşi act normativ, referitor la întreruperea cursului prescripţiei, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acţiune sunt aplicabile unor prescripţii aflate în curs, iar nu unor prescripţii deja împlinite, cum este cazul în prezentul litigiu.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că decizia Curţii de Conturi nu ar putea fi valorificată drept caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, întrucât situaţiile care au o asemenea valenţă juridică sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 13, art. 14 şi art. 16 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii, prin care la paragraful 62 s-a reţinut că actul de control al Curţii de Conturi nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că:

"Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

Ca atare, în condiţiile în care actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cu atât mai mult nu poate avea un astfel de efect termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.

De asemenea, nu au relevanţă, faţă de cele expuse anterior, nici susţinerile din recurs referitoare la principiul contra non valentem agere non currit praescriptio ("prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze"), recurenta făcând abstracţie de faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte regula contra non valentem agere non currit praecriptio, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în practica instanţelor a fost reţinută în situaţia în care s-a constatat că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea materială şi obiectivă de a acţiona, spre exemplu regimul comunist fiind asimilat unei astfel de situaţii.

Însă, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1875 C. civ., potrivit cărora prescripţia curge în contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o excepţie anume stabilită prin lege, precum şi că forţa majoră figurează printre cauzele de suspendare, care au caracter legal şi de strictă interpretare şi aplicare.

În acest context legislativ, întrucât în sistemul nostru de drept cauzele de suspendare sunt determinate numai prin lege, s-a reţinut în doctrină că această regulă nu poate fi calificată drept o cauză de suspendare a cursului prescripţiei, ci fie de amânare a începutului prescripţiei, fie de înlăturare a efectului prescripţiei împlinite prin repunerea părţii interesate în termenul de prescripţie, în măsura în care aceasta nu a putut acţiona din motive temeinic justificate.

Se constată însă, că reclamanta nu s-a prevalat în faţa instanţelor de fond de o împrejurare obiectivă, de natură a determina amânarea începutului prescripţiei, şi nici nu a solicitat repunerea în termenul de prescripţie, motiv pentru care nu poate formula asemenea apărări faţă de excepţia prescripţiei dreptului material direct în recurs, raportat la regula statuată în prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care se opune ca în faţa instanţei de recurs să poată fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost sesizate de părţi în această cale devolutivă de atac.

Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Un alt motiv de recurs a vizat faptul că instanţa de apel a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON pentru fond şi 2.800 RON pentru apel, fără a avea în vedere că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei."

În prealabil analizării acestui motiv de recurs Înalta Curte reaminteşte că, prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, care să poată fi încadrat în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Analizând critica recurentei doar din perspectiva neaplicării dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a fi încadrate susţinerile acesteia în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a reţinut că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, putând fi redus onorariul avocaţilor, doar când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, dar a apreciat că, în situaţia de faţă, raportând cuantumul onorariului de avocat de 2700 RON depus la instanţa de fond, la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii (500.000 RON), la complexitatea cauzei şi la munca efectiv prestată de avocaţi (depunere de întâmpinare amplu motivată, reprezentarea părţii la termenele de judecată), nu se poate reţine existenţa unui cuantum excesiv al onorariului care să justifice intervenţia instanţei în sensul cenzurării sumei solicitate cu acest titlu, care a fost efectiv plătită şi se constituie din cheltuieli necesare care au făcute în mod real şi care au un cuantum rezonabil.

Aprecierea subiectivă a instanţei asupra cuantumului cheltuielilor de judecată şi încadrării acestuia în categoria cheltuielilor rezonabile sau excesive nu poate forma obiectul unei cereri de recurs, aşa cum s-a arătat anterior, constituind un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate al hotărârii atacate.

Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, un drept al acestuia şi el se stabileşte, potrivit art. 128 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, liber, între avocat şi client, în limitele legii şi ale statutului profesiei.

Curtea, făcând o apreciere a proporţionalităţii, realităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de fond, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, a constatat că onorariul fixat de reclamant cu apărătorul său nu este abuziv şi nici disproporţionat, astfel încât prin reducerea onorariului plătit avocatului, reclamantul ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.

De altfel, aceeaşi judecată de valoare (necenzurabilă în recurs, prin prisma neîncadrării în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.) a fost exercitată şi cu ocazia obligării apelantei la plata sumei de 2800 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu apărător în apel.

Pe de altă parte, apelanta nu a solicitat ea însăşi reducerea cheltuielilor de judecată, iar Curtea de apel a făcut în mod corect aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a apelantei reclamante care a căzut în pretenţii, apelul fiindu-i respins.

În atare situaţie, criticile recurentei întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, menţinând ca legală decizia atacată.

Constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească intimatei-pârâte S.C. A. S.A. suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, sub forma onorariului de avocat, conform documentelor justificative depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 649A din 4 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2024.