Adverse possession of ownerless urban land: passive procedural standing of the municipal authority as presumed private owner

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 10.10.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a solicitat instanţei să constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată asupra terenului în suprafaţă de 379 mp, situat în mun. Bucureşti, str. x bis şi să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor existente pe teren prin accesiune imobiliară artificială.

Prin sentinţa civilă nr. 3465/04.04.2019, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a IV-a civilă la data de 08.05.2019. Pe parcursul judecării cauzei au fost introduşi în cauză numiţii B. şi C..

Reclamanţii şi-au precizat cererea, învederând că solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripţiei achizitive de 30 ani prin joncţiunea posesiilor asupra terenului situat în Mun. Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 387 mp, conform raportului de expertiză întocmit de expert ing. D., aviz tehnic prin procesul-verbal de recepţie nr. x/2021 de OCPI Bucureşti.

2. Hotărârile pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 224/22.02.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca nefondată; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii C. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General; a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului situat în Mun. Bucureşti, str. x nr. lC, în suprafaţă de 387 mp, conform raportului de expertiză întocmit de expert ing. D., avizat tehnic prin procesul-verbal de recepţie nr. x/2021 de OCPI Bucureşti şi a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind accesiunea.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1195A din 14 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca nefondat; a obligat apelantul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 477 din C. civ. de la 1864, art. 6 şi art. 26 din Legea nr. 18/1991, art. 6 şi art. 25 din Legea nr. 213/1998, art. 21, art. 119-121 şi art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

Din lecturarea considerentelor hotărârii pronunţate (în mod deosebit a paginilor 7 şi 8 din considerente) este fără echivoc că, deşi instanţa de apel admite că uzucapiunea este "o sancţiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovada de lipsă de diligentă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane" şi astfel "acţiunea civilă formulată de posesorul reclamant, pe acest temei, trebuie îndreptată împotriva vechiului proprietar care are calitate procesuală pasivă în cauză", operează în speţă cu o simplă prezumţie, şi anume aceea că. "terenul în suprafaţă de 387 m se află în proprietatea unităţii administrativ teritoriale Municipiul Bucureşti", fără însă a administra în calea devolutivă de atac a apelului un probatoriu adecvat şi complet care să ateste acest aspect, făcând doar referire la art. 477 C. civ. de la 1864, art. 4 şi art. 25 din Legea nr. 213/1998, precum şi art. 119 - 121 şi art. 123 din Legea nr. 215/2001 şi art. 26 din Legea nr. 18/1991, norme de drept material pe care le consideră în mod greşit incidente în cauză, în condiţiile în care nu există probe, dovezi cu privire la apartenenţa terenului în litigiu la domeniul privat al Municipiului Bucureşti. Se apreciază că bunul în litigiu este un bun fără stăpân şi astfel textele menţionate anterior ar fi incidente în cauză.

Textele de lege au fost aplicate în mod greşit de instanţa de apel în condiţiile în care reclamanţii au invocat joncţiunea posesiilor începând cu anul 1987 şi până în prezent, iar instanţa de apel era obligată să stabilească dacă în anul 1987 imobilul în litigiu era efectiv un bun fără stăpân, pentru ca, începând cu anul 1991 să se poată vorbi despre incidenţa în cauză a Legilor nr. 18/1991, nr. 213/1998 şi nr. 215/2001, prin raportare la art. 477 din C. civ. sau dacă începând cu anul 1990 putem discuta despre terenul litigios ca fiind un bun fără stăpân.

În condiţiile neadministrării unui probatoriu din care să rezulte că Municipiul Bucureşti este vechiul proprietar ce are calitate procesuală pasivă în cauză, apreciază că normele de drept material au fost greşit aplicate de instanţa de apeL.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi C. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menţinerea ca legală a deciziei instanţei de apel şi obligarea recurentului la suportarea cheltuielilor de judecată pricinuite de formularea căii de atac.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, pentru judecata acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Criticile de nelegalitate invocate de către recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, se încadrează, deopotrivă, în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., din moment ce se susţine greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 36 din C. proc. civ., atunci când a înlăturat criticile de apel şi a păstrat soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, învederându-se, totodată, aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 477, art. 646 şi art. 680 din C. civ. de la 1864, art. 26 (fost 25) din Legea nr. 18/1991, art. 4 şi art. 25 din Legea nr. 213/1998, precum şi art. 119 - 121 şi art. 123 din Legea nr. 215/2001.

Înalta Curte constată că aceste motive de recurs sunt nefondate, întrucât soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, ce a fost validată de către instanţa de apel, este rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale de drept procesual şi material.

Astfel, prin calitate procesuală pasivă se înţelege existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Potrivit dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Întrucât reclamantul este cel care declanşează procedura judiciară, îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea pârâtului, obligaţie ce îşi are temeiul în art. 194 lit. c) şi d) din C. proc. civ., care prevede că cererea trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică şi îndreptăţirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.

Pe de altă parte, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra unui imobil de către persoana care-l posedă, este şi o sancţiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de neglijenţă, a delăsat bunul un timp îndelungat, conducând la recunoaşterea de efecte juridice aparenţei de proprietate create în persoana posesorului, care se comportă ca proprietar al bunului. Tocmai de aceea, în cazul acţiunilor ce au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă aparţine, în mod firesc, persoanelor care au în proprietate terenul posedat de reclamant. Însă, în situaţia în care nu poate fi identificată o persoană fizică/juridică care să justifice existenţa dreptului de proprietate asupra bunului, calitatea procesuală pasivă trebuie să fie recunoscută unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată că este legală soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, având în vedere că, în baza probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond, nu rezultă că există o persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, context în care se justifică legitimarea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul.

Din această perspectivă, sunt aplicabile în cauză următoarele considerente relevante ale deciziei nr. 24 din 3 aprilie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"80. Verificând practica instanţelor de la nivelul întregii ţări, în legătură cu problema de drept generată de aplicarea dispoziţiilor legale evocate, se constată că există o jurisprudenţă consistentă, pronunţată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1845 şi art. 1847 din C. civ. 1864, atât în cauzele în care demersul judiciar a fost demarat sub imperiul C. proc. civ. 1865, dar şi recent, potrivit noii reglementări, art. 36 din C. proc. civ., chestiunea de drept supusă analizei nefiind nouă, ci una care transcende în timp, chiar dacă jurisprudenţa la care s-a făcut trimitere nu este unanimă (…)

86. Din examenul jurisprudenţial al hotărârilor selectate de curţile de apel rezultă că, în proporţie considerabilă, opinia instanţelor este că, atât timp cât nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripţia achizitivă, se consideră că nemişcătorul aparţine domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă.

87. Ca atare, în majoritatea speţelor examinate s-a decis că, în condiţiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existenţa unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleaşi condiţii ca şi atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moştenitori, iar succesiunea este vacantă.

88. Au fost invocate prevederile art. 26 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moştenitori, precum şi cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 şi art. 680 din C. civ. de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială.

89. S-a reţinut că, în această situaţie particulară a inexistenţei unei persoane care să revendice drepturi asupra nemişcătorului, în calitate de proprietar sau de moştenitor al proprietarului iniţial al terenului, a respinge acţiunea în constatarea uzucapiunii pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de capacitate procesuală pasivă ar echivala cu lipsirea reclamanţilor din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situaţia în care, se arată, chiar Curtea Europeană a reţinut existenţa unui drept protejat de Convenţie, din situaţii de fapt, cu mare persistenţă în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice. (…)

91. În raport cu constatările expuse rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecăţii pe rolul instanţelor, context în care existenţa unei practici cristalizate în timp a instanţelor, cât şi orientarea majoritară a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a textelor analizate determină ca problema de drept examinată să îşi piardă caracterul de noutate. (…)

99. Aşa cum s-a arătat în cele ce precedă, soluţionarea excepţiei referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se opune prescripţia achizitivă este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanţa stabileşte care este situaţia juridică a imobilului ce face obiectul litigiului, respectiv dacă proprietarul extratabular ori moştenitorii acestuia sunt cunoscuţi ori ne aflăm în situaţia unui proprietar necunoscut, decedat, sau a unei succesiuni vacante, caz în care instanţa astfel învestită apreciază asupra aplicabilităţii dispoziţiilor legale mai sus invocate."

Ca atare, este admis, în jurisprudenţa consolidată a instanţelor, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă şi "aparentul adevărat proprietar" ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar. Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, sau acesta a decedat şi nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziţiile legii, că aparţine unităţii administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul său.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, în măsura în care nu se face dovada apartenenţei bunului la domeniul public, acesta se consideră că face parte din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, iar art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Pe de altă parte, conform art. 119 din Legea nr. 215/2001, constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial, iar, potrivit art. 121 alin. (1) din acest act normativ, domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile şi imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, nefiind declarat ca bun de uz sau de interes public prin lege sau prin hotărâre a consiliului local. Neexistând un proprietar care să invoce un titlu de proprietate asupra terenului, se poate considera că bunul este fără stăpân şi că a intrat în proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul prevederilor art. 477 coroborate cu cele ale art. 646 din C. civ. şi ale art. 25 din Legea nr. 213/1998.

În prezenta cauză, situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond, pe baza unui amplu probatoriu (înscrisuri, martori, expertiză topografică), relevă că situaţia terenului în litigiu corespunde ipotezei legale ce priveşte terenul ca bun fără stăpân, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenţei naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate privată rezultat din situaţii de fapt persistente în timp să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială.

În condiţiile în care nici recurentul-pârât nu a identificat un proprietar al terenului în litigiu, mulţumindu-se să invoce că nu el este proprietarul, nu s-ar putea imputa intimaţilor-reclamanţi lipsa de diligenţă în identificarea proprietarului şi, pe cale de consecinţă, nu se poate exclude caracterul imobilului de "bun fără stăpân". A se impune intimaţilor-reclamanţi efectuarea unor demersuri suplimentare, în dovedirea calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, constituie o sarcină disproporţionată, de natură să aducă atingere dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 21 alin. (1) din Constituţia României şi de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cadrul silogismului judiciar, instanţa de apel a interpretat în corelare dispoziţiile art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", cu cele ale art. 25 din Legea nr. 213/1998, conform cărora "în accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz", şi cu cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că "domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată".

Întrucât în evidenţele oficiale ale autorităţilor şi instituţiilor publice nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, acesta nu este notificat în baza Legii nr. 10/2001, nu este înscris în cartea funciară, nu este solicitat în baza legilor fondului funciar, este rezonabilă folosirea prezumţiei judiciare că terenul face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, astfel că se justifică reţinerea calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât.

Faţă de aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât, fiind partea care a pierdut procesul, să plătească intimaţilor-reclamanţi suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosar, reţinând, totodată, caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 1195A din 14 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi C. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2024.