Property restitution and revocation of res judicata exception: Cumulative requirements for revision under Article 509(1)(8) Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

La data de 9 martie 2020 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2020, cererea prin care revizuenta A. a solicitat revizuirea deciziei nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2017, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa:

Prin decizia nr. 62/C din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins cererea de revizuire promovată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa a declarat recurs revizuenta A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

După prezentarea circumstanţelor cauzei, prin cererea de recurs, revizuenta a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate şi anularea deciziei nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, care, în opinia sa, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1229 din 24 noiembrie 2009, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2009.

Se susţine că hotărârea instanţei de revizuire este dată cu încălcarea regulilor de procedură referitoare la revizuirea deciziei civile nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, cu privire la art. 509 alin. (1) pct. l C. proc. civ., instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale, apreciind că inadvertenţa între ceea ce s-a cerut şi ceea ce instanţa de apel a pronunţat nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei care se vrea revizuită din perspectiva depăşirii limitelor investirii instanţei, căci potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 restituirea în natură vizează toate aspectele care au justificat această soluţie a entităţii deţinătoare.

Or, consideră recurenta, în verificarea legalităţii soluţiei de respingere, indiferent dacă contestatorii o invocă sau nu, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa civilă trebuie să analizeze pertinenţa motivelor pentru care unitatea deţinătoare a respins notificarea.

Recurenta - revizuenta apreciază că hotărârea atacată este dată cu încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil care are în vedere ipotezele extra petita, minus petita, plus petita, cu o motivare contradictorie şi străină de natura cauzei şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Se susţine că prin hotărârea atacată nu au fost analizate considerentele cererii de revizuire, revizuirea fiind respinsă pe considerente contradictorii şi străine de natura litigiului şi pe greşita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, recurenta susţine că în mod greşit s-a reţinut că depăşirea limitelor învestirii instanţei este irelevantă, instanţa învestită cu verificarea legalităţii soluţiei de respingere - indiferent dacă contestatorul o invocă sau nu, trebuie să analizeze pertinenţa motivelor pentru care unitatea deţinătoare a respins notificarea.

Cu acest raţionament, instanţa a interpretat că formularea notificării conform Legii nr. 10/2001, de către ambele părţi, împiedica soluţionarea (fie pe cale judiciară, precum în dosarul nr. x/2019) numai a uneia dintre notificări vizând acelaşi imobil; considerentele instanţei nu au temei factual şi legal.

De asemenea, se arată că respingând cererea de revizuire, instanţa a făcut o greşită aplicare şi a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin confundare cu alin. (1) al art. 4 din lege, care se referă la coproprietari ai bunului la data preluării abuzive, situaţie în care dreptul de proprietate se stabileşte în cote-părţi potrivit dreptului comun.

A arătat că în privinţa cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., contrar hotărârilor pronunţate în cauză şi contrar susţinerilor făcute de către revizuentă, instanţa de revizuire a respins motivul de revizuire cu argumentarea că instanţa de apel prin decizia nr. 137/C/14.1I.20I9 a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat respingând-o, soluţia de respingere nefiind apelată de pârâtă, iar faptul că prima instanţă s-ar fi pronunţat în afara invocării unor astfel de excepţii nu a făcut obiectul apelului petentei care a fost nemulţumită doar de considerentele hotărârii primei instanţe.

Recurenta subliniază că instanţa de revizuire a omis că revizuenta a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în calea de atac a apelului, prin care s-a pronunţat asupra fondului, definitivă. Prin această hotărâre instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, cum greşit a reţinut instanţa de revizuire, după cum, în mod greşit s-a reţinut şi faptul că A. nu a apelat hotărârea primei instanţe.

Opinează că în cauză există hotărâri potrivnice, date de instanţe de grad diferit, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, sentinţa civilă nr. 1229/24 noiembrie 2009, prin care revizuenta A. a revendicat imobilul, intra în contradicţie pentru aceeaşi chestiune litigioasă cu decizia civilă nr. 137/14.03.2019.

In acest context apreciază că prin contrarietate trebuie să se înţeleagă că una şi aceeaşi problemă litigioasă a primit în cele două litigii rezolvări opuse.

În consecinţă, în opinia recurentei-revizuente, sentinţa civilă nr. 1229/24 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr. x/2009, definitivă şi irevocabilă şi decizia civilă nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul civil nr. x/2017, definitivă, sunt hotărâri potrivnice.

Intimatul Primarul Municipiului Constanţa a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, prin întâmpinarea formulată, intimaţii B. şi C. au solicitat respingerea căii de atac, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis în principiu recursul declarat în cauză.

II. Soluţia Înaltei Curţi

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul prezentei căi de atac îl reprezintă decizia civilă nr. 62/C din 10 iunie 2020, a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin care a fost respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ., promovată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2017, ca nefondată

Prin decizia civilă nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul formulat de reclamanţii B., D. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 622/7.03.2019 a Tribunalului Constanţa care a fost schimbată în tot, în sensul admiterii în parte, a acţiunii şi anularii art. 2 şi 3 din dispoziţia nr. x/17.11.2017 a Primarului Municipiului Constanţa şi al constatării calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor asupra cotei ce li se cuvine acestora din imobilul ce a aparţinut autorului lor, E., imobil situat în municipiul Constanţa, str. x, compus din construcţie cu două corpuri de casă şi teren aferent acestei construcţii, care a fost restituit în natură pârâtei A. conform sentinţei civile nr. 1229/24.11.2009 pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2009 şi procesului-verbal de punere în posesie 70221/10.06.2010; a fost respins apelul formulat de pârâta A. împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 622/07.03.2019 a Tribunalului Constanţa, ca nefondat.

Dosarul nr. x/2017 a avut ca obiect contestaţia formulată de reclamanţii Nistorescu împotriva Dispoziţiei nr. 3925/17.11.2017, emise de Primarul Municipiului Constanţa, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cauza încadrându-se în ipoteza reglementată prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care "Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."

Se reţine că după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie coroborate cu dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară."

Totodată, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale anterior evocate, decizia civilă nr. 137/C din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în soluţionarea apelului, este o hotărâre definitivă.

Împotriva decizii definitive a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ., revizuenta A. respinsă, ca nefondată, prin decizia supusă recursului de faţă.

Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, dar şi temeiul juridic al cererii de revizuire, respectiv dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constată că şi decizia pronunţată asupra revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este o hotărâre definitivă.

Din coroborarea dispoziţiilor sus evocate, respectiv art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., art. 513 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din acelaşi cod, rezultă că decizia pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată împotriva unei hotărâri definitive nu este susceptibilă de recurs, astfel că criticile recurentei în acest sens sunt inadmisibile.

În ceea ce priveşte criticile recurentei cu privire la greşita aplicare a art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta indică incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod.

Astfel, în ceea ce priveşte primele două motive de nelegalitate, Înalta Curte constată că, deşi recurenta susţine lipsa motivării deciziei recurate, aceasta nu aduce argumente concrete în acest sens, iar criticile sale care se referă şi la considerentele contradictorii şi motivele străine de natura cauzei, precum şi la încălcarea principiului disponibilităţii vizează de fapt, motivarea dată de către instanţă cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care este definitivă.

Referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia nr. 137/2019 a Curţii de Apel Constanţa încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1229/2009 a Tribunalului Constanţa, prin care A. a revendicat imobilul, astfel că în cele două litigii aceeaşi chestiune litigioasă a primit rezolvări diferite; a mai susţinut că prin decizia nr. 137/2019 a Curţii de Apel Constanţa, instanţa nu s-a pronunţat asupra asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, cum greşit a reţinut instanţa de revizuire.

Înalta Curte apreciază că pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, recurenta a reproşat încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept procesual (art. 509 pct. 8 C. proc. civ., art. 431 alin. (2) C. proc. civ.), astfel încât criticile formulate nu se încadrează în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi cercetate în contextul art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, ce se referă la încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din această perspectivă şi în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanţa care a pronunţat decizia recurată a realizat o justă interpretare şi aplicare a prevederilor incidente, privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru a opera revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că motivul de revizuire prevăzut în art. 509 pct. 8 C. proc. civ. permite revizuirea în cazul în care se ajunge la situaţia ca acelaşi proces sau aceeaşi chestiune litigioasă să fie soluţionat(ă) de două ori, pronunţându-se hotărâri contradictorii.

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzute în art. 509 pct. 8 C. proc. civ., se găseşte în primul rând, în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având aceleaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi sau aceleaşi chestiuni litigioase. În asemenea situaţii, executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia anormală, creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat, urmată de eventuala rejudecare a secundului dosar, atunci când este constatat a fi înfrânt aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Aşadar, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri îşi are suportul logic în respectarea puterii lucrului judecat şi conduce în final, ca regulă, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu, determinarea actuală a sferei de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. presupunând drept urmare, analiza acestuia corelat cu dispoziţiile art. 430 - 431 C. proc. civ., cele care dau expresie autorităţii de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti.

Conform acestor prevederi, este recunoscut efectul autorităţii de lucru judecat nu doar dispozitivului unei hotărâri şi considerentelor decisive care îl justifică, ci şi considerentelor prin care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).

În felul acesta, intenţia legiuitorului a fost nu doar de a interzice reluarea aceloraşi judecăţi în condiţiile identităţii de părţi, obiect, cauză, dar şi de a interzice reluarea în dezbatere sau statuarea în sens contrar asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate jurisdicţional care are legătură cu un proces ulterior al aceloraşi părţi.

Că este aşa, o demonstrează şi dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., care, dând expresie modalităţii în care se produc efectele lucrului judecat, consacră cele două forme de manifestare a acestuia, respectiv efectul negativ sau extinctiv ce presupune că o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) şi cel pozitiv conform căruia o soluţie dată raporturilor deduse judecăţii nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluţia s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Dimpotrivă, în asemenea situaţii, se discută despre existenţa unor statuări definitive ale instanţei, intrate în autoritate de lucru judecat, indiferent că ele se regăsesc în dispozitivul sau în considerentele decizorii ale hotărârii şi care ca atare, nu mai puteau fi ignorate, nesocotite decât încălcându-se stabilitatea, securitatea raporturilor juridice, parte importantă a preeminenţei dreptului la care se face trimitere în mod constant în jurisprudenţa instanţei europene.

Modificarea art. 513 alin. (4) C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018 din 17 decembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, confirmă - de această dată în mod expres - voinţa legiuitorului în această direcţie anterior expusă, de a se raporta şi la aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, alin. (4) al art. 513 C. proc. civ. (care reglementa exclusiv soluţia de anulare a ultimei hotărâri) fiind schimbat de legiuitor în sensul următor:

"Procedura de judecată - (…) (4) Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat".

Însă, indiferent de aspectul autorităţii de lucru judecat exhibat, Înalta Curte observă că pentru a se putea invoca acest motiv de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii: să fie vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; să fie vorba despre hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu, adică fie să fi existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect, cauză, fie după caz, prin ambele hotărâri judecătoreşti definitive să se fi rezolvat aceleaşi aspecte litigioase ale raporturile juridice dintre părţi; hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate nu în acelaşi dosar (proces), ci în procese (dosare) diferite; în al doilea proces, să nu se fi invocat chestiunea autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea hotărârii secunde şi eventual, trimiterea cauzei spre rejudecare (pentru situaţia când se invocă încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat).

Cerinţa subliniată se configurează cu evidenţă din rezultatul interpretării atât sistematice a normelor juridice enunţate, cât şi logice, raţionale, prin folosirea argumentului per a contrario. Astfel, dacă am accepta rezultatul interpretării în sens contrar a dispoziţiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., deci dacă s-ar considera că o cerere de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, este admisibilă în orice împrejurare, deci inclusiv în situaţiile când chestiunea autorităţii de lucru judecat (fie ea în sens pozitiv, fie în sens negativ) a fost deja soluţionată în cel de-al doilea litigiu, ar însemna să se ignore autoritatea lucrului judecat sub acest aspect, rezultând din secunda hotărâre. Or, acest rezultat este apreciat a fi în mod inechivoc, contrar finalităţii urmărite de legiuitor, dovadă în acest sens fiind chiar normele juridice imperative prohibitive ale art. 430, art. 431 şi art. 432 C. proc. civ.

Aplicând toate aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în cauză, nu sunt îndeplinite toate condiţiile anterior expuse, emanate din dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum în mod corect a sesizat şi curtea de apel prin decizia civilă recurată.

Astfel, Înalta Curte observă că în prezentul litigiu nu este realizată cerinţa de admisibilitate a revizuirii ca în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei.

Astfel, sub un prim aspect, contrar criticilor recurentei prezente, se observă că respectiva curte de apel a identificat şi s-a raportat în mod corect în analiza sa (la) al doilea termen al concursului juridic de revizuire. Astfel, curtea de apel a analizat în soluţionarea cererii de revizuire, decizia civilă nr. 137/2019, decizie care nu poate fi disociată de sentinţa civilă nr. 622/2019 ale cărei legalitate şi temeinicie au constituit chiar obiectul său.

Prin decizia civilă nr. 137/2019, curtea de apel a evaluat criticile formulate în referire la excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă definitivă nr. 1229/2009 a Tribunalului Constanţa, instanţa respectivă de apel apreciind că tribunalul în mod corect s-a pronunţat prin încheierea din 04.05.2018, asupra acestei excepţii privite sub aspectul său negativ, întrucât ea a fost formulată astfel de recurenta prezentă şi în continuare, curtea de apel a analizat aceeaşi excepţie şi din perspectiva aspectului său pozitiv. Aşadar, criticile revizuentei recurente în sensul nepronunţării instanţei de apel respective asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat sunt aşadar, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă şi faptul că astfel cum a declarat în mod expres revizuenta prezentă în cadrul motivelor sale de apel formulate în cadrul dosarului nr. x/2017, apelul dumneaei a fost formulat exclusiv cu privire la considerentele sentinţei civile nr. 622/2019, ceea ce înseamnă că aserţiunea instanţei de revizuire din decizia civilă recurată, în sensul că eventuala pronunţare a tribunalului în afara invocării unor excepţii (între care se înscrie şi cea a autorităţii de lucru judecat în sens negativ) nu a fost apelată în respectivul dosar, reprezintă o aserţiune corectă.

Continuând, Înalta Curte constată că într-adevăr, verificând hotărârea civilă pronunţată în cel de-al doilea dosar, decizia civilă nr. 137/2019, se observă că în cadrul ei s-a evaluat excepţia de autoritate de lucru judecat invocată de recurenta prezentă în raport de hotărârea definitivă reprezentată de sentinţa civilă nr. 1229/2009, în ambele aspecte ale excepţiei: pozitiv şi negativ.

Astfel, în cadrul deciziei civile nr. 137/2019, a cărei revizuire şi anulare se solicită în prezentul litigiu, s-au menţionat următoarele:

"Contrar acestei susţineri, din întâmpinarea depusă la data de 18.01.20108 rezultă că pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1229/24.11.2009 precizând că o hotărâre judecătorească produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de putere de lucru judecat şi, de asemenea, produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă judecată, fapt consacrat de regula "non bis in idem" cunoscută sub denumirea de autoritate de lucru judecat. Aceleaşi menţiuni au fost expuse de reprezentantul pârâtei şi la termenul de judecată din 20.04.2018 când instanţa de fond a acordat cuvântul asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat. Se constată că nici în întâmpinare şi nici în concluziile orale de la termenul din 20.04.2018, pârâta nu a indicat dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ci a expus doar argumente teoretice.

Prin încheierea din data de 04.05.2018, prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat reţinând că nu este întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză iar cu privire la efectele sentinţei civile nr. 1229/2009 a menţionat că acestea vizează fondul cauzei astfel că vor fi analizate pe fond.

Evident că în situaţia în care s-a invocat atât autoritatea de lucru judecat cât şi puterea de lucru judecat, instanţa avea obligaţia de a califica primul aspect ca fiind o excepţie ce trebuie soluţionată, conform art. 248 C. proc. civ., cu prioritate iar celelalte apărări să fie analizate pe fondul cauzei.

Reluarea în cadrul considerentelor sentinţei civile nr. 1229/07.03.2009 a argumentelor care au dus la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu determină o înlocuire a acestora aşa cum susţine apelanta pârâtă de faţă, aceasta fiind necesară în prezentarea modului de soluţionarea a cauzei pe parcursul celor 5 termene de judecată. (...)

Pe de altă parte, sentinţa civilă nr. 1229/07.03.2009 a dezlegat chestiunea litigioasă a notificării formulate de A. şi a calităţii acesteia de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii de pe urma autorului său, F. dar nu are o legătură cu prezentul litigiu de aşa manieră încât să paralizeze demersul judiciar al reclamanţilor de faţă. Astfel, faptul că este vorba de acelaşi imobil şi despre acelaşi autor nu înseamnă că reclamanţii de faţă nu mai au dreptul de a supune analizei instanţei modul de soluţionare a notificării lor (diferită de cea a pârâtei). De altfel, efectul pozitiv al hotărârii judecătoreşti invocate de pârâtă nu a fost anihilat ci a fost avut în vedere de instanţă care a reţinut că prin aceasta s-a stabilit existenţa dreptului de proprietate a autorului pârâtei, preluarea abuzivă a imobilului de la acest autor şi dovada calităţii pârâtei de persoană îndreptăţită, alături de reclamanţii de faţă.

Pentru aceste argumente, apelul pârâtei formulat împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 622/07.03.2019 va fi respins ca nefondat".

Aşadar, excepţia autorităţii de lucru judecat în ansamblul aspectelor sale, a fost evaluată în cadrul secundului dosar termen al revizuirii (nr. 8624/118/2017).

Pornind de la toate aceste constatări, întrucât în secundul proces, s-a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat, inclusiv din perspectiva aspectului său pozitiv, astfel cum s-a ilustrat în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, Înalta Curte apreciază pe cale de consecinţă, faptul că această cerinţă evocată - necesară pentru admiterea prezentei cereri de revizuire, potrivit considerentelor expuse anterior - ca în al doilea proces, să nu se fi invocat chestiunea autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei, nu este îndeplinită în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte constată că soluţia curţii de apel de respingere a cererii de revizuire formulate, este legală, acestea fiind considerentele pentru care în temeiul art. 497 în referire la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ., se impune respingerea recursului promovat cu ansamblul criticilor sale, devenind în raport de constatarea neîndeplinirii acestei cerinţe de admisibilitate a revizuirii, inutilă analiza criticilor referitoare la celelalte condiţii de admisibilitate a unei cereri de revizuire, de vreme ce toate aceste cerinţe legale de admisibilitate sunt prevăzute în mod cumulativ, astfel cum s-a expus.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 62/C din 10 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Întrucât intimaţii B., D. şi C. au solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 3000 RON, pe care le-au dovedit cu chitanţa aflată la dosarul de recurs şi raportat la soluţia data recursului, constatat ca fiind nefondat, Înalta Curte reţine că recurenta este parte căzută în pretenţii conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât va fi obligată la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii Nistorescu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 62/C din 10 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe revizuenta A. la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii B., D. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2022.