Liability for late-payment penalties in land reconstitution and binding effect of res judicata on availability of local land reserves

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2020 la data de 11.03.2020, reclamanta Instituţia Prefectului-judeţul Buzău a solicitat obligarea pârâtei Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din comuna Vâlcele, judeţul Buzău, la plata sumei de 280.780,00 RON reprezentând paguba produsă din culpa acesteia reclamantei aflate în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Galaţi:

Prin sentinţa civilă nr. 784 din data de 17 noiembrie 2020, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti:

Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 1501 din 10 iunie 2021 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 784 din 17 noiembrie 2020 a Tribunalului Buzău.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs reclamanta Instituţia Prefectului-judeţul Buzău, formulând, în esenţă, următoarele critici:

Există un raport de cauzalitate între faptele Comisiei Locale Vâlcelele şi prejudiciul material adus bugetului Ministerului Afacerilor Interne şi implicit bugetului de stat prin plata sumei de 280.780 RON penalităţi stabilite în sarcina Comisiei Judeţene Buzău.

A expus în continuare, pe larg şi cronologic, elementele de fapt în temeiul cărora a apreciat că intimata se face vinovată de comiterea de fapte care au determinat prejudiciul cauzat bugetului public, anterior menţionat.

A precizat de asemenea, că în ceea ce priveşte prevederile art. 6 din H.G. nr. 890/2005, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere şi prevederile art. 5 din H.G. nr. 890/2005, articol care stipulează atribuţiile comisiilor locale şi care se referă, printre altele, la stabilirea mărimii şi amplasamentului suprafeţei de teren, propunerii de alte amplasamente atunci când vechiul amplasament este atribuit în mod legal, altor personae, identificarea amplasamentelor atribuite ilegal şi sesizarea primarului în acest sens.

Naşterea titlului executoriu care a condus la plata penalităţilor s-a produs din culpa Comisiei locale Vîlcelele. Astfel, deşi la nivelul UAT Vîlcelele a existat teren disponibil la rezerva comisiei locale, încă de la data depunerii cererii de reconstituire a dreptului de proprietate de către petenta A., contrar propunerii şi declaraţiilor consemnate şi însuşite de membrii comisiei locale Vîlcelele în procesul-verbal nr. x/21.06.2002, Comisia locală Vîlcelele nu a procedat la punerea în posesie a petentei şi întocmirea documentaţiei premergătoare emiterii titlului de proprietate încă de la nivelul anilor 2000 - 2002 - acestea constituie faptele ilicite.

In ceea ce priveşte susţinerea Curţii de Apel Ploieşti în sensul că "împrejurarea că prin raportul de cercetare administrativă nr. x din data de 08.09.2017 s-ar fi stabilit că situaţia creată se datorează culpei pârâtei, nu este de natură a conduce la admiterea unui demers având obiectul celui pendinte, acesta fiind întocmit de angajaţi din cadrul reclamantei, la solicitarea Direcţiei Generale Juridice a Ministerului Afacerilor Interne", recurenta susţine că a înţeles să uzeze de acest document în susţinerea situaţiei de fapt, întrucât toate aspectele relatate sunt susţinute prin documente ce au fost depuse la dosarul cauzei. Astfel, apreciază că cele menţionate nu reprezintă doar o relatare subiectivă din partea unor angajaţi ai instituţiei, fiecare aspect consemnat fiind întărit de documentul în baza căruia s-a fundamentat ideea respectivă.

În ceea ce priveşte cauza penală la care a făcut referire, apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că întrucât sunt incidente dispoziţiile C. proc. pen. privitoare la prescripţie, nu are relevanţă faptul că printr-o încheiere pronunţată s-a dispus desfiinţarea ordonanţei de clasare. Menţionează faptul că în dosarul penal nr. x/2017 se efectuează în continuare cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 297 C. pen., art. 322 C. pen. şi art. 323 C. pen. .

Privitor la prejudiciul cauzat, susţine că este evident că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1349, 1357, 1381, 1382 din C. civ., respectiv există prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită şi vinovăţie.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ.

II. Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Prin demersul judiciar iniţiat la data de 11.03.2020, reclamanta Instituţia Prefectului - Judeţul Buzău a solicitat, invocând dipoziţiile din materia răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Comisia Locală pentru aplicarea legilor fondului funciar Vâlcelele, la plata sumei de 280.780,00 RON, achitate de reclamantă în calitate de terţ poprit al debitoarei Comisia Judeţeană Buzău de aplicare a legilor fondului funciar.

Fapta ilicită imputată Comisiei locale Vâlcelele constă în faptul că aceasta ar fi ascuns că în rezerva sa de teren ar fi existat teren (încă de) la momentul formulării cererii de reconstituire de către petenta A., inducând astfel în eroare Comisia Judeţeană de aplicare a legilor funciare, atitudine care a condus la mai multe litigii având în cele din urmă drept consecinţă obligarea reclamantului la plata sumei menţionate în petitul cererii de chemare în judecată. De asemenea, se mai impută de către reclamantă pârâtei faptul că ulterior identificării unei rezerve retrocedabile în urma inventarierii din 2015, pârâta ar fi rămas în pasivitate vreme îndelungată până a pus-o pe numita A. în posesie, fapt care a generat penalităţile pe care reclamanta a trebuit să le plătească în final, persoanei fizice indicate.

Instanţele devolutive ale fondului cauzei au reţinut în cadrul situaţiei definitive a cauzei, în lipsa administrării de noi probe în recurs, că rezerva de teren retrocedabil a fost identificată ulterior, în anul 2015 şi că pârâta nu ar fi dat dovadă de pasivitate în a o pune ulterior sentinţei civile nr. 944 din data de 18 iunie 2009 pronunţate de Judecătoria Râmnicu Sărat în dosarul nr. x/2009 pe creditoare în posesie, că debitorii acestei hotărâri judecătoreşti care trebuiau să o pună în executare imediat erau reclamanta şi Comisia Locală Boldu, instanţele de fond reţinând astfel lipsa elementului răspunderii civile delictuale al existenţei unei fapte ilicite a pârâtei şi constatând inutilitatea cercetării în continuare a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale imputate.

Or, cvasiunanimitatea criticilor din recurs vizează reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, recurenta ilustrând împrejurări care în aprecierea sa ar fi determinat obligarea acesteia, în final, la plata sumei respective de bani şi solicitând astfel instanţei de recurs să reţină pe baza tuturor acestor împrejurări expuse, existenţa unei fapte ilicite în sarcina intimatei.

În recurs, în lipsa administrării de noi probe, Înalta Curte nu poate reevalua prin prisma probelor administrate în faţa celorlalte două instanţe, situaţia de fapt a cauzei, apanaj al instanţelor devolutive ale fondului, date fiind limitele controlului său jurisdicţional prevăzut de art. 488 C. proc. civ., limite exclusive de nelegalitate.

Singurele critici care se decelează a fi de nelegalitate, sunt cele referitoare la ignorarea de către curtea de apel a art. 5 H.G. nr. 890/2005. Astfel, prin memoriul de recurs, reclamanta susţine că potrivit art. 6 din H.G. nr. 890/2005 avea atributul de a verifica documentele transmise de către comisiile locale şi nu de a verifica adevărul celor consemnate în propunerile de despăgubiri, pârâtei revenindu-i toate obligaţiile de identificare a terenurilor, de măsurare şi propunere a amplasamentelor, având în vedere prevederile art. 5 din H.G. nr. 890/2005, aspect ignorat de către instanţa de apel, aceste critici putând fi încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Evaluându-le, Înalta Curte observă că reclamanta a solicitat a recupera de la pârâtă suma plătită în baza sentinţei civile nr. 7494/19.06.2015 a Judecătoriei Buzău, pronunţate în dosarul nr. x/2015, ce a avut ca obiect plata penalităţilor de întârziere datorate în baza sentinţei civile nr. 944 din data de 18 iunie 2009 pronunţate de Judecătoria Râmnicu Sărat în dosarul nr. x/2009, prin care s-a admis plângerea formulată de petenta A. în contradictoriu cu intimatele Comisiile Locale pentru Legea Fondului Funciar ale comunelor Vîlcelele şi Boldu şi Comisia Judeţeană pentru Legea Fondului Funciar Buzău şi s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate petentei pentru suprafaţa de 40 ha fizic pe raza comunei Boldu, jud. Buzău, eliberarea titlului de proprietate pentru suprafaţa de teren de 40 ha de către Comisia Judeţeană Buzău şi punerea efectivă în posesie cu terenul de către Comisia Locală Boldu, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, obligaţii care au fost stabilite în sarcina exclusiv a reclamantei prezente şi a Comisiei Locale comuna Boldu, nu şi a Comisiei Locale a comunei Vîlcelele.

Prin sentinţa civilă nr. 944 din data de 18 iunie 2009 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Sărat, s-a dispus acordarea de teren pe raza comunei Boldu, pentru că s-a reţinut că la nivelul comunei Vîlcelele nu există teren disponibil:

"Comisia locală Vîlcelele a aprobat cererea acordându-i despăgubiri, hotărârea fiind menţinută şi de Comisia jud. Buzău pe motivul că la nivelul comunei Vîlcelele nu mai există terenuri disponibile pentru a fi atribuite în fizic". Astfel, inexistenţa de teren disponibil pe raza comunei Vâlcelele este premisa dispoziţiei instanţei respective de acordare pe raza comunei Boldu.

Prin prezentul dosar, reclamanta invocă faptul că pârâta a ascuns faptul că avea în realitate teren disponibil pentru reconstituire, încă de la momentul formulării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate de către numita A. şi invocă în acest sens mai multe probe pe care le reliefează şi analizează şi în cererea de recurs.

Or, o astfel de susţinere (că la nivelul comunei Vâlcelele ar fi existat de fapt teren disponibil pentru reconstituirea în natură a dreptului numitei A., încă de la momentul cererii de reconstituire formulate de aceasta) este de natură să contrazică statuările intrate în autoritatea de lucru judecat în sens pozitiv, conform art. 430 C. proc. civ., menţionate, ale sentinţei nr. 944/18.06.2009 pronunţate de Judecătoria Râmnicu Sărat, definitivă, staturări conform cărora s-a reţinut că nu exista teren disponibil pe raza comunei Vâlcelele.

Înalta Curte constată că în cauză nu s-a învederat şi cu atât mai puţin dovedit, că sentinţa nr. 944/18.06.2009 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Sărat ar fi fost desfiinţată în vreo cale de atac ordinară sau extraordinară, în baza probelor pe care recurenta înţelege să le invoce în prezenta cauză, între altele: dosarul penal nr. x/2017 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, care potrivit aserţiunilor recurentei înseşi se află încă în faza de cercetare penală la inspectoratul de poliţie sau încheiereea de şedinţă a Judecătoriei Râmnicu Sărat, pronunţată la 22.09.2015, conform căreia s-au desfiinţat mai multe titluri de proprietate emise în intervalul 1993 - 1996 pe raza comunei Vâlcelele. Dimpotrivă, Înalta Curte constată că pe verso-ul sentinţei civile nr. 944 din data de 18 iunie 2009 pronunţate de Judecătoria Râmnicu Sărat în dosarul nr. x/2009, apare menţiunea "definitivă şi irevocabilă la 19.03.2010 prin respingerea recursului, prin respingerea cererii de revizuire şi respingerea contestaţiei în anulare".

Întrucât sentinţa civilă nr. 944/2009 a Judecătoriei Râmnicu Sărat având cuprinsul anterior menţionat, este definitivă, Înalta Curte constată că instanţele de judecată din prezentul litigiu sunt ţinute în algoritmul juridic al cauzei, de statuările judiciare definitive anterioare ale respectivei hotărâri judecătoreşti.

Pe cale de consecinţă, raportat la statuarea judiciară anterioară definitivă, că nu exista la acel moment teren disponibil pentru retrocedare pe raza comunei Vâlcelele, Înalta Curte nu poate constata în prezent încălcarea, ignorarea de către instanţele devolutive a art. 5 din H.G. nr. 890/2005 referitoare la atribuţiile comisiei locale, text de lege privit critic, respectiv în raport de dispoz art. 6 din acelaşi act normativ.

Celelalte critici din cererea de recurs, referitoare la existenţa vinovăţiei intimatei, a existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, nu pot fi primite şi analizate de către Înalta Curte atât timp cât instanţa de apel, ca de altfel şi tribunalul, s-au mărginit în hotărârile pronunţate, la analiza doar a elementului existenţei unei fapte ilicite, constatând inutilitatea analizei şi a acestor celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, în raport de concluzia inexistenţei faptei ilicite şi de caracterul lor cumulativ de îndeplinire.

Prin urmare, faţă de cele anterior arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Instituţia Prefectului - Judeţul Buzău împotriva deciziei civile nr. 1501 din 10 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2022.