Civil claim for tax evasion damages barred by acquittal and failure to prove actual budgetary prejudice despite criminal prosecution records.

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr. x/2019, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat la plata sumei de 3.484.070 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat, prin faptele pentru care a fost cercetat penal - în calitatea sa de reprezentant al B. S.R.L. CUI x, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Hunedoara, precum şi la plata accesoriilor calculate potrivit art. 119-120 din O.U.G. nr. 92/2003 Codul de procedură fiscală, începând cu data de 04.02.2011 şi până la data de 31.12.2015 şi respectiv, a accesoriilor calculate potrivit dispoziţiilor art. 173 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, de la data de 01.01.2016 şi până la plata efectivă a prejudiciului.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1903/6.10.2020 Tribunalul Hunedoara a respins acţiunea civilă.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 865 din 27 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1903/6.10.2020 pronunţate de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă în dosar nr. x/2019.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 865 din 27 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin ANAF reprezentat prin DGRFP Timişoara prin AJFP Hunedoara, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând în esenţă, următoarele critici:

Hotărârile instanţelor de fond sunt date cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., întrucât probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite şi în faţa instanţei civile.

Susţine că în dovedirea cererii de chemare în judecată a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri, respectiv procesul-verbal nr. x/24.02.2011 întocmit de către organele de inspecţie fiscală, Rechizitoriul din data de 30.10.2015 emis în dosarul nr. x/2011 de către Parchetul de pe lângă Tribunalului Hunedoara, sentinţa penală nr. 31/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, cât şi ataşarea dosarului penal nr. x/2015

Evocă în continuare, statuările din conţinutul expertizei contabile din dosarul penal şi arată că este nelegală motivarea instanţelor în sensul că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului şi că probele solicitate nu sunt pertinente şi concludente.

Susţine că s-au încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că, deşi reclamantul a arătat că nu apreciază a fi necesară o expertiză judiciară, instanţa, dacă considera că probele solicitate sunt nepertinente şi neconcludente, putea să dispună efectuarea acestei expertize din oficiu, pentru aflarea adevărului şi stabilirea prejudiciului.

Mai invocă dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., susţinând că instanţa penală a stabilit definitiv cu privire la existenţa faptelor în materialitatea lor şi apreciază că a realizat dovada prejudiciului statului şi a legăturii de cauzalitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed:

Prin demersul judiciar, reclamantul Statul Român a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat la plata unor despăgubiri aferente prejudiciului cauzat bugetului general consolidat, prin faptele pentru care a fost cercetat penal - în calitatea sa de reprezentant al B. S.R.L..

În dosarul penal, prin sentinţa penală nr. 31/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Hunedoara a constatat că acuzaţia adusă inculpatului A., constând în infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată - prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 -, respectiv că activitatea infracţională desfăşurată de acesta în perioada 2007-2010, în calitate de administrator al B. S.R.L., a prejudiciat Statul Român cu suma de 1.780.842,22 RON, apreciind ca fiind justificată aplicarea pedepsei penale acestuia, de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev.de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. în condiţiile art. 67 alin. (2) C. pen., pe o durată de 5 ani, precum şi obligarea sa în solidar cu B. S.R.L., la plata contravalorii sumei de 1780842,22 RON datorate acestuia, ca parte civilă, cu titlu de impozit pe profit, TVA, precum şi majorări de întârziere şi penalitate aferente.

Această sentinţă a fost casată de Curtea de Apel Alba Iulia, conform deciziei penale nr. 523/2019, prin care inculpatul a fost achitat, considerentul principal care a condus la această soluţie fiind acela că expertiza efectuată a stabilit că "fapta imputată inculpatului A. nu a produs niciun prejudiciu la bugetul de stat", opiniile contradictorii ale organelor de control fiscal din cadrul ANAF - DGRFP Hunedoara pentru aceeaşi perioadă de activitate a B. S.R.L., precum şi lipsa unor documente contabile (care fuseseră sustrase conform dovezii nr. 152/16.02.2010 emisă de Postul de Politie Pui, Hunedoara) fiind de natură a crea "îndoială" instanţei penale în ce priveşte fapta imputată, astfel că instanţa de control judiciar a concluzionat - după administrarea şi readministrarea întregii probaţiuni - că în lipsa constatării unui prejudiciu de către un expert independent, fapta reţinută în sarcina acestuia nu poate avea conotaţie penală.

Faţă de aceste aspecte, având în vedere că instanţa penală a stabilit imposibilitatea constatării prejudiciului în cursul procesului penal, reclamantul a precizat în faţa instanţei civile că în probaţiune înţelege să se folosească doar de înscrisurile depuse şi în faţa instanţei de fond şi nu a înteles să administreze un probatoriu suplimentar, iar la sugestia instanţei de fond - în exerciţiul rolului său activ - de a lămuri, printr-o nouă expertiză judiciară, existenţa şi întinderea prejudiciului invocat, acesta nu a fost de acord cu administrarea probei, apreciind-o personal, ca nefiind necesară .

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile, recurentul reclamant înţelegând să se prevaleze de acele dovezi şi în cadrul procesului civil subsecvent prezent.

Or, în privinţa situaţiei de fapt a cauzei, instanţa civilă de apel a constatat caracterul insuficient al probatoriului propus de către reclamant în dosar: "reclamant, acesta era dator să îşi dovedească pretenţiile şi cu alte probe, ceea ce nu a înţeles să facă" (pagina 6 a deciziei recurate), instanţa de apel neacordând în mod argumentat (prin trimiterile la provenienţa înscrisurilor şi la inexistenţa puterii doveditoare solicitate de reclamant a acestora) pondere probei cu înscrisurile administrate în dosar de către reclamant.

Raportat la limitele controlului său jurisdictional, reglementate de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, instanţă de recurs, nu poate, nu are voie să reevalueze probatoriul administrat în cauză şi astfel, să stabilească pe baza probelor indicate de recurent în motivele sale de recurs, o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului, în lipsa administrării de probe noi în recurs, raportul de expertiză realizat în cauza penală, depus ataşat motivelor de recurs, regăsindu-se deja în ansamblul probator administrat în faţa instanţelor devolutive civile, ca urmare a ataşării de către acestea a dosarului penal.

Prin urmare, câtă vreme înscrisurile existente la dosarul cauzei au fost constatate de către instanţa de apel, ca de altfel şi de cea de fond, ca fiind neconcludente, insuficiente pentru a contura îndeplinirea cerinţei existenţei, producerii unui prejudiciu, şi atât timp cât instanţa de fond i-a pus în vedere necesitatea completării probatoriului pentru dovedirea unuia dintre elementele obligatorii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, şi anume prejudiciul, iar în apel, apelantul reclamant s-a mărginit în mod expres la a susţine că în dovedire se prevalează de aceleaşi probe administrate în faza procesuală a fondului (a se vedea dosar apel), atunci, pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a încălcat prevederile procesula penale invocate de recurent, respective cele reglementate de art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

Se mai constată că subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a formulat şi critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului, evocând cu predilecţie conţinutul expertizei din dosarul penal, raportul de inspecţie fiscală nr. x/2011, concluzionând că în mod eronat curtea de apel a apreciat probele ca nefiind pertinente şi concludente cauzei.

Cu privire la toate aceste critici, cu ansamblul argumentelor lor dezvoltatoare, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite în recurs, având în vedere că se solicită practic, reevaluarea probatoriului şi rejudecarea cauzei, invocându-se critici care exced controlului de legalitate.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atributul exclusiv al instanţelor de fond, ca instanţe devolutive, motiv pentru care aceste critici vor fi înlăturate.

Tot în acest sens, recurentul mai reproşează curţii de apel încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., pentru omisiunea instanţei de a ordona proba cu expertiză, dacă o aprecia a fi necesară.

Or, această critică nu poate fi primită faţă de prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. care stipulează că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii; procesul civil este un proces al intereslor private, guvernat de principiul disponibilităţii, iar un rol esential în probaţiune revine şi părţilor, nu numai judecătorului; numai îmbinarea rolului activ al judecătorului cu principiul cooperării părţilor duce la restabilirea cât mai urgentă a situaţiei juridice.

În ceea ce priveşte trimiterea recurentului la dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu au fost greşit aplicate în cauză.

Astfel, potrivit normei juridice invocate, "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată faptul că, astfel cum s-a reţinut definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei de către instanţele devolutive civile, hotărârea de condamnare dispusă în dosarul penal de către instanţa penală de fond, a fost ulterior casată de către instanţa penală de apel, dispunându-se achitarea intimatului pârât,

Or, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, constatând că există o hotărâre definitivă de achitare dispusă în cadrul procesului penal şi constatând totodată, că în cauza civilă prezentă, subsecventă celei penale, reclamantul apelant nu a dovedit prejudiciul invocat, a dat exact curs prevederilor procesual penale invocate, constatându-se implicit, dar inechivoc a nu fi ţinută de aspectul vizând existenţa sau inexistenţa prejudiciului. Aşadar, curtea de apel a aplicat corect aceste prevederi din art. 28 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile art. 430-432 C. proc. civ. şi nicidecum nu le-a încălcat.

Sub un secund aspect, Înalta Curte constată că recurenta a invocat aceste prevederi procesuale penale în referire la existenţa faptei în materialitatea sa. Or, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic al instanţelor de fond şi de apel în constatarea inexistenţei răspunderii civile delictuale a intimatului s-a grefat pe neîndeplinirea cerinţei existenţei unui prejudiciu şi nu pe elementul inexistenţei unei fapte ilicite, instanţa de fond arătând sub acest aspect (fără ca instanţa de apel ce a respis apelul să infirme această statuare) că neîntrunirea cerinţei răspunderii civile delictuale a existenţei unui prejudiciu, determină inutilitatea analizei în continuare a întrunirii celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale în speţă (între care se situează, evident şi existenţa unei fapte ilicite), raportat la caracterul cumulativ al elementelor acestui tip de răspundere civilă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., instanţa de recurs urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, împotriva deciziei civile nr. 865 din 27 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, împotriva deciziei civile nr. 865 din 27 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2022.