Liability for medical omission to refer premature infant for retinopathy screening and limit of cassation review to legal errors

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi la data de 7 aprilie 2016 şi sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii C. şi Spitalul de Obstretică-Ginecologie "Buna Vestire" Galaţi, obligarea acestora la plata sumei de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltueililor de judecată.

Pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanţie a asigurătorului D. S.A., în baza căreia a solicitat obligarea chematului în garanţie la plata sumei la care aceasta va fi obligată, în limita sumei asigurate, cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, având în vedere Contractul de asigurare de răspundere medicală pentru care a fost eliberată Poliţa de Asigurare RC x.

Prin sentinţa civilă nr. 8040 din 17.11.2016, Judecătoria Galaţi a admis excepţia necompetenţei materiale de soluţionarea a cauzei în primă instanţă şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Galaţi.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Galaţi:

Prin sentinţa civilă nr. 236 din 12 iunie 2020, Tribunalul Galaţi a respins ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţie invocată de pârâta C. şi a respins ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, excepţie invocată de pârâtul Spitalul de Obstretică-Ginecologie "Buna Vestire" Galaţi.

A admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorului E., în contradictoriu cu pârâţii C. şi Spitalul de Obstretică-Ginecologie "Buna Vestire" Galaţi şi a obligat pârâţii la plata în solidar, către reclamanţi şi în favoarea minorului E. a sumei de 50.000 Euro (în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de daune morale.

A admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C. în contradictoriu cu D. S.A Bucureşti şi a obligat chemata în garanţie D. S.A. Bucureşti să plătească pârâtei C. suma de 18.500 Euro (în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând daune morale.

Totodată, a obligat pârâţii la plata în solidar către reclamanţi a sumei de 7634 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat chemata în garanţie D. S.A. Bucureşti să plătească pârâtei C. suma de 2824 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi:

Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 117/A din 18 noiembrie 2020 a respins ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie "Buna Vestire" Galaţi şi C. şi chemata în garanţie D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 236 din12.06.2020, pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi F. S.A. - prin lichidator judiciar G.. A obligat apelanţii să plătească intimaţilor A. şi B. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi au declarat recurs pârâţii Spitalul Clinic de Obstetrică Ginecologie "Buna Vestire" Galaţi, C. şi D. S.A..

1. În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Spitalul Clinic de Obstetrică Ginecologie "Buna Vestire" Galaţi a formulat în esenţă, următoarele critici:

- instanţa nu şi-a definitivat până la capăt rolul activ şi s-a pronunţat pentru o parte care nu a avut niciodată calitatea de subiect procesual, respectiv reclamant, minorul E. nefiind niciodată introdus în cauză ca parte în proces;

- referitor la motivarea instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel, în ideea că excepţia invocată, raportat la art. 36 din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), vizează existenţa/inexistenţa dreptului, respectiv a obligaţiilor afirmate, constituind o chestiune de fond şi dispunând unirea acesteia cu fondul, consideră că au fost încălcate normele de procedură referitoare la calitatea procesuală;

- consideră că instanţa a încălcat regulile de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010), în sensul că instanţa de apel nu a respectat regulile procedurale referitoare la calitatea procesuală activă, atât hotărârea dată în apel, cât şi cea dată la fond fiind pronunţate pentru o persoană fără calitate procesuală;

- instanţa a dat o interpretare greşită probelor administrate, în sensul în care expertiza efectuată în cauză a fost realizată numai în baza înscrisurilor depuse de către părţi, având la bază o interpretare pur teoretică fără participarea la examinare a minorului direct implicat în această speţă;

- din concluziile raportului de expertiză medico-legală, rezultă că nu se poate stabili cu certitudine existenţa bolii şi stadiul de boală la data externării pentru că nu s-a efectuat examenul oftalmologie; altfel nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între conduita medicală a medicului neonatolog si evoluţia nou născutului; interesul superior al minorului nu poate determina instanţa de judecată să stabilească cadrul procesual;

- neputând fi demonstrată fără putinţă de tăgadă săvârşirea, de către medicul neonatolog, a unei fapte de malpraxis medical, în sensul neîndeplinirii obligaţiei medicului neonatolog de a solicita/recomanda examinarea oftalmologică a nou-născutului cu risc în perioada optimă (situată la vârsta gestaţională de 36 - 37 săptămâni) şi vinovăţia acestuia ca element subiectiv al răspunderii constând în atitudinea psihică a persoanei fizice faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele ei păgubitoare, consideră că în mod greşit s-a stabilit ca fiind îndeplinite două dintre elementele răspunderii civile delictuale, respectiv a existenţei faptei cauzatoare de prejudiciu şi a vinovăţiei;

- în mod greşit s-a reţinut în sarcina pârâtei medic îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, sub forma omisiunii;

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

2. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta C. a formulat următoarele critici:

- hotărârea recurată este nelegală prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât ambele instanţe au interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale ce vizează atât soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, cât şi fondul cauzei;

- potrivit celor două instanţe, reclamant şi titular al dreptului solicitat în justiţie este minorul, dar soluţia pronunţată este de admitere a acţiunii promovată de reprezentanţii legali ai acestuia şi nu de minor prin reprezentanţii săi legali; atât Tribunalul Galaţi, ca instanţă de fond, cât şi Curtea de Apel, la soluţionarea cauzei, au avut în vedere, ca reclamant, minorul, care nu a fost introdus în cauză şi nu a fost nici citat;

- având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., o astfel de încălcare a normelor de procedura civilă atrage sancţiunea anulării hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul disp. art. 497 C. proc. civ. solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa de fond;

- în ceea ce priveşte fondul cauzei, cele două instanţe au interpretat în mod trunchiat şi au aplicat greşit disp. art. 1349, 1357 C. civ. care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv întrunirea cumulativă a condiţiilor, soluţia pronunţată fiind rezultatul acestei interpretări;

- în condiţiile în care trimiterea nou-născutului la Iaşi sau la Bucureşti, cu ambulanţa, însemna expunerea acestuia la riscul modificărilor de presiune intracraniană, prin şocurile provocate de transportul auto, existând chiar riscul producerii unei hemoragii cerebrale cu complicaţii severe de natură să conducă la paralizie sau chiar la deces, este evident că starea clinică a minorului nu a permis trimiterea la un spital specializat;

- medicul neonatolog a recomandat la externare evaluarea oftalmologică; în raportul de expertiză se precizează în mod explicit că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între conduita medicală a medicului neonatolog şi evoluţia nou-născutului;

- raportul de expertiza nu stabileşte o legătură de cauzalitate între conduita medicului neonatolog şi evoluţia nou-născutului şi, cu toate acestea instanţa hotărăşte, fără temei, că exista legătură de cauzalitate, întrucât în fişa de externare nu se precizează perioada în care trebuie efectuată examinarea oftalmologică şi că este posibil ca medicul neonatolog să nu fi cunoscut ghidul de urmărire a nou-născutului cu risc.

3. În cuprinsul cererii de recurs pârâta D. S.A. a formulat următoarele critici:

- prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, pronunţând o decizie nelegală; art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură privind reprezentarea şi citarea părţilor; prin sentinţa apelată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de procedură referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanţilor, reprezentarea minorului, precum şi citarea minorului în calitate de reclamant;

- decizia recurată nu este motivată în drept, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. decizia recurată nu este motivată nici în fapt, instanţa de apel nefacând o analiză proprie a tuturor aspectelor deduse judecăţii şi invocate prin motivele de apel, rezumându-se a menţiona că toate aceste elemente, alături de aspectele reţinute şi de Tribunal, formează şi convingerea Curţii că s-a dovedit existenţa unei fapte delictuale prejudiciabile prin omisiune, aptă să conducă la instituirea răspunderii civile delictuale;

- conform adresei nr. x/11.06.2018 emise de Institutul Naţional pentru Sănătatea Mamei si Copilului "H.", ghidul a fost elaborat în anul 2007 şi implementat în mod etapizat până la data de 19.01.2015 când a fost introdus pe site-ul INSCM; doar de la data publicării acestui Ghid pe site-ul institutului, acesta a avut un caracter public şi a devenit obligatoriu pentru medicii neonatologi. Nu poate fi reţinută vinovăţia pârâtei sub forma culpei, pentru nerespectarea procedurilor prevăzute în acest Ghid, anterior datei publicării, respectiv pentru fapte produse în perioada 02.07.2014 - 21.08.2014 (perioada de internare a nou-născutului); instanţa de apel nu a analizat acest motiv de apel şi nici nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte invocate, decizia recurată fiind nemotivată şi sub acest aspect;

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

5. Înregistrarea recursului la înalta Curte de Casaţie si Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 15 martie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluţia de primire din data de 23 martie 2021 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022 au fost admise în principiu recursurile şi s-a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B. prin întâmpinare, în cauză nu este incidentă sancţiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., motivele de recurs formulate de către recurenţi conţinând şi critici care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

II. Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, critică comună a celor trei recursuri, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., instanţele de fond au reţinut că în exercitarea rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., instanţa de judecată este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să stabilească calificarea juridică exactă, în condiţiile în care calificarea acţiunii se face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Din motivele de fapt ale cererii introductive, răspunsul la întâmpinare şi precizările formulate de reclamanţi la termenul de judecată din 28.09.2017, dar şi prin răspunsul la interogatoriu, s-a reţinut că aceştia au invocat suferinţa copilului minor, E., pretinzând daune morale în favoarea acestuia, reclamanţii fiind reprezentanţii săi legali, astfel că nu poate fi primită ca fondată critica referitoare la modificarea cadrului procesual de către instanţe.

Înalta Curte constată că exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti trebuie să ţină cont de interesul superior al copilului, care, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, republicată, va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Or, interesul minorului cuprinde toate drepturile sale, inclusiv dreptul acestuia de a fi reprezentat de către părinţii săi.

Dispoziţia instanţei de judecată de fond, confirmată de instanţa de apel, a fost în sensul obligării pârâţilor medic şi spital la plata de despăgubiri "în favoarea minorului E.", ceea ce atestă pe de o parte, prezenţa în planul procesual al cauzei prezente deduse judecăţii, a însuşi minorului, cât şi pe de altă parte, legitimarea în cauză a intimaţilor B. şi A. ca şi reprezentanţi legali ai minorului, astfel încât omisiunea menţionării minorului în cadrul citativului, nu reprezintă în acest context expus, decât o simplă omisiune vădită, nu şi o absenţă a minorului din consorţiul procesual subiectiv al cauzei.

Pentru aceste considerente conjugate şi dat fiind interesul superior al copilului, în mod just s-a considerat de către curtea de apel că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată de reclamanţi doar în calitate de reprezentanţi legali ai minorului, iar nu în numele lor propriu, iar nemenţionarea în citativ a minorului ca fiind reclamantul reprezentat de părinţii săi, reprezintă aşadar, într-adevăr, o eroare formal-procedurală, iar nu una procesuală, ea nedeterminând aşadar, anularea hotărârii primei instanţe pentru nelegală citare a minorului, astfel cum s-a susţinut în recurs.

Urmare de asemenea a celor expuse, nu se poate invoca în mod fondat, nici faptul că instanţa nu ar fi îndeplinit corespunzător rolul său activ consacrat legal sau că ar fi încălcat prevederile art. 153 C. proc. civ. sau pe cele ale art. 80 alin. (2) C. proc. civ., sub sancţiunea prevăzută de art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 1,2 şi 6 C. proc. civ.

Având în vedere că prin motivele de recurs ale celor trei recurenţi întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se fac susţineri referitoare la dezlegarea pe fond a raportului juridic litigios (întrunirea sau nu a condiţiilor răspunderii civile delictuale), respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 C. civ., Înalta Curte va proceda la o analiză comună a acestor critici.

Conform art. 1349 alin. (1) C. civ., orice persoană are îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar art. 1357 C. civ. prevede că acel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru culpa cea mai uşoară.

Aceste norme constituie temeiul pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel că se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Sfera activităţii şi răspunderii medicale este reglementată de dispoziţiile Legii speciale nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, astfel încât responsabilitatea medicului, care decurge din particularităţile profesiei medicale şi a actului medical, care se poate desfăşura uneori imprevizibil sau ireversibil, trebuie analizată din perspectiva normei juridice speciale.

Potrivit dispoziţiilor art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 (în forma în vigoare la data faptelor imputate), "Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament."

Astfel, răspunderea civilă medicală poate fi angajată pe temeiul culpei (greşelii) şi/sau al "erorii profesionale", noţiune introdusă de Legea nr. 95/2006.

Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăţiei în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deşi putea şi trebuia să îl prevadă sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod uşuratic că acestea nu vor apărea.

În materia răspunderii civile a medicului, art. 642 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 face trimitere expresă doar la formele de vinovăţie neintenţionată definind malpraxisul ca fiind doar "eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice".

Potrivit art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, eroarea profesională include şi "neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament".

În contextul art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, eroarea profesională este acea faptă săvârşită cu ocazia exercitării profesiei care cauzează un prejudiciu pacientului şi este legată de actul ştiinţific medical individual în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.

Neglijenţa în practica medicală ia forma grabei, superficialităţii, îndeplinirii neconştiincioase a obligaţiilor. Neglijenţa poate lua forma neefectuării corecte a anamnezei, neexecutării unui examen clinic corect, neefectuării unor examene paraclinice de rutină.

Imprudenţa constă în comiterea unei activităţi concrete, fără a prevedea că pot apărea consecinţe ilicite, deşi se putea şi trebuia să se prevadă acest lucru.

De asemenea, potrivit art. 644 alin. (2) coroborat cu art. 645 din Legea nr. 95/2006, unităţile sanitare publice sau private răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta, prejudicii generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.

Prin urmare, răspunderea medicului pentru malpraxisul medical nu este una distinctă de răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349 şi art. 1357 şi urm. C. civ., ci constituie o formă specială de răspundere civilă delictuală, particularizată prin calitatea făptuitorului de personal medical, iar răspunderea furnizorului de servicii medicale se circumscrie răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, reglementate de art. 1373 C. civ.

Fapta ilicită constă în acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar ca acţiunea sau inacţiunea să fie contrară ordinii sociale şi reprobabilă pentru societate, să fie consecinţa unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice.

În speţă, prin demersul judiciar iniţiat de reclamanţi s-a solicitat obligarea în solidar a pârâtei C. - medic şi a Spitalului de Obstetrică-Ginecologie "Buna Vestire" Galaţi la repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat minorului E., pentru fapta ilicită săvârşită prin omisiune, anume faptul că nu a solicitat examinarea oftalmologică a nou-născutului, în perioada corespunzătoare pentru depistarea retinopatiei de prematuritate - situată în a treia - a patra săptămână postnatal, când acesta se afla internat în cadrul unităţii spitaliceşti pârâte, sub îngrijirea pârâtului medic neonatolog, precum şi faptul că nici măcar la externare nu a precizat părinţilor urgenţa cu care trebuia efectuată examinarea oftalmologică.

Instanţele au analizat dacă în persoana medicului se poate reţine săvârşirea unei astfel de fapte, respectiv a unui malpraxis medical, având în vedere că minorul, născut prematur din sarcină multiplă, a fost diagnosticat ulterior cu decolare parţială de retină în zona nazală - ochiul drept şi decolare totală de retină, situată retrolental- ochiul stâng, fiind încadrat în gradul de handicap grav - cu asistent personal.

Astfel, s-a verificat dacă medicul neonatolog a luat toate măsurile necesare depistării retinopatiei de prematuritate (ROP) în imediata apropiere a momentului naşterii (cu luarea în consideraţie a faptului dacă starea de sănătate a minorului permitea sau nu deplasarea într-un centru medical unde se putea depista), dar şi dacă acesta a informat părinţii cu privire la riscul în discuţie, la momentul externării.

În ceea ce priveşte primul aspect, instanţele devolutive ale fondului au reţinut că pârâta-medic avea noţiunile medicale care să îi impună o conduită preventivă cu privire la minor, că Ghidul retinopatiei a fost elaborat în anul 2007 şi implementat la nivel naţional prin diseminare din acelaşi an şi că aceasta cunoştea Ghidul de urmărire, atât timp cât a făcut o recomandare de efectuare a unui examen oftalmologic, chiar dacă nu a fost fermă şi cu termene clare şi immediate şi atât timp cât a mai trimis în acelaşi an la control alţi 5 prematuri şi în întâmpinare explică motivele pentru care poate apărea ROP.

S-a mai reţinut în cadrul situaţiei de fapt de către curtea de apel că din actele medicale întocmite la externarea copilului, a rezultat că părinţilor li s-au prezentat riscurile la care sunt expuşi copiii născuţi prematur şi din sarcini multiple, însă nu şi ROP, că la rubrica Recomandări este menţionată necesitatea efectuării unui consult oftalmologic, însă că nu s-a demonstrat că părinţilor li s-a făcut o prezentare a riscului în discuţie, în sensul unei recomandări ferme, exprese, ca un maxim semnal de alarmă pentru părinţi, de a face controlul imediat şi obligatoriu.

Referitor la împrejurarea dacă starea de sănătate a minorului permitea sau nu deplasarea într-un centru medical pentru depistarea ROP, curtea de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, faptul că medicul a susţinut că trimiterea nou-născutului cu ambulanţa, însemna expunerea acestuia la riscul modificărilor de presiune intracraniană, prin şocurile provocate de transportul auto, existând chiar riscul producerii unei hemoragii cerebrale cu complicaţii severe de natură să conducă la paralizie sau chiar la deces. Or, această susţinere nu a putut fi primită de instanţele devolutive ale fondului în cadrul situaţiei de fapt a cauzei câtă vreme medicul putea să facă acest lucru la momentul imediat anterior externării, de vreme ce externarea copilului presupunea posibilitatea deplasării lui cu ambulanţa, altfel nu ar fi fost externat, astfel că starea clinică a minorului permitea deci, trimiterea la un spital specializat.

Conchizând, instanţele devolutive ale fondului au reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, stabilite definitive ca urmare a neadministrării de noi probe în recurs, că "omisiunea (medicului - nota Înaltei Curţi) constă în aceea că nu a explicat şi prezentat prin fişa de externare sau verbal (cel puţin nu s-a dovedit) riscurile neevaluării oftalmologice obligatorii pentru nou-născuţii prematur (32-34 săptămâni sarcină) în cel mai scurt timp şi în centrele medicale unde exista aparatura medicală respectivă, dar şi netrimiterea copilului la control cu ambulanţa la momentul imediat anterior externării, extdernarea presupunând şi faptul că nu mai existau riscuri de deplasare/hemoragie cerebrală.

S-a mai reţinut de către instanţele devolutive, şi faptul că este adevărat că interpretarea sintagmei "în timp util" pentru depistarea ROP este subiectivă, dar că medicul putea şi trebuia să facă recomandarea fermă părinţilor copilului a consultului imediat, cât mai repede, obligatoriu etc., într-o manieră care să permită uşor înţelegerea gravităţii situaţiei minorului prematur.

S-a reţinut de asemenea, că pârâtei-apelante medic sau pârâtului spitalul nu li s-a reproşat inexistenţa aparaturii necesare depistării ROP, ci omisiunea de a cere în mod ferm, de a explica exact riscurile apariţiei ROP în lipsa consultului imediat într-o unitate spitalicească care era dotată în acest sens.

Înalta Curte notează că prin marea majoritate a criticilor din cererile de recurs formulate, recurenţii critică în realitate, situaţia de fapt şi nu combat prin motive de nelegalitate soluţia adoptată de curtea de apel.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea unei hotărâri.

Astfel, criticile recurenţilor (cu întreg ansamblul argumentelor dezvoltatoare ale lor) relative inter alia, faptelor că: recurenta pârâtă medic C. ar fi atras atenţia pe parcursul internării, cât şi cu ocazia externării minorului, asupra necesităţii efectuării de urgenţă a unui control/consult oftalmologic; că recurenta pârâtă s-a interesat şi ulterior externării minorului, de efectuarea consultului oftalmologic, recomandându-le părinţilor clinici medicale specializate în acest sens, fiind însă repezită de părinţii minorului; că recurenta pârâtă medic s-ar fi implicat cu profesionalism şi devotament în îngrijirea medicală a minorului; că nici în cadrul consultului oftalmologic din 17.10.2014 nu s-a specificat stadializarea retinopatiei, severitatea diagnosticului, urgenţa iniţierii unei terapii specifice, aspect regăsit şi în cadrul următorului consult oftalmologic din 21.10.2014; că având în vedere şi concluziile raportului medico - legal efectuat în cauză, trimiterea de către medic a copilului la control pe parcursul internării se putea realiza doar dacă starea clinică a nou - născutului o permitea, starea copilului nepermiţând însă acest lucru; că medicul ar fi precizat părinţilor urgenţa cu care trebuia efectuat consultul oftalmologic, reţinerea contrară a instanţei de apel fiind în contradicţie cu constatările medicului legist ce a ilustrat că pârâta medic a recomandat la externare evaluare oftalmologică, medicul legist arătând că nu se poate stabili legătură de cauzalitate între conduita medicală a medicului neonatolog şi evoluţia nou - născutului; că însăşi instanţa de fond a ilustrat această constatare din raportul de expertiză medico - legal efectuat în cauză; că instanţa de apel ar fi realizat o greşită interpretare a probelor administrate; că nu s-ar fi avut în vedere concluziile raportului de expertiză realizat în cauză; că în dosar s-ar fi dovedit pasivitatea părinţilor în privinţa stării de sănătate a copilului dumnealor; că greşit s-a reţinut culpa, vinovăţia medicului, existenţa unei fapte cauzatoare de prejudicii; sunt critici care repun în discuţie situaţia de fapt a cauzei, prin prisma acestor elemente factuale.

Or, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., controlul instanţei de recurs este unul exclusiv de legalitate, în lipsa administrării de probe noi în această cale de atac, astfel cum este cazul în prezenta pricină dedusă judecăţii, instanţa de recurs grefându-se astfel pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului.

Din această perspectivă expusă, Înalta Curte constată că atât timp cât prin prisma situaţiei de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv astfel cum s-a expus, curtea de apel a reţinut respectivele elemente factuale contestate de către recurenţi prin ansamblul criticilor anterior expuse, atunci, grefat pe această situaţie de fapt stabilită definitiv, nu se poate aprecia în cadrul controlului exclusiv de legalitate al prezentei instanţe de recurs, asupra unei incorecte aplicări în cauză de către curtea de apel, a prevederilor de drept substanţial invocate, privite din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - astfel cum eronat apreciază recurenţii.

Înalta Curte apreciază că nu este întemeiat nici motivul 6 din cuprinsul art. 488 C. proc. civ., invocat de asemenea în această fază procesuală.

Astfel, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăseşte analiza aspectele invocate de apelanţi prin cererile lor de apel, aspect care au fost judicios examinate de Curtea de Apel Iaşi prin expunerea complete a raţionamentului pe care a fost fundamentată soluţia adoptată.

Se constată astfel că instanţa de apel a arătat în mod expres că ale sale considerente expuse în decizia recurată, considerente care au avut în vedere şi raportul de expertiză medico - legală, ilustrează conturarea inclusiv a elementului legăturii de cauzalitate al răspunderii civile delictuale, astfel încât criticile formulate sub acest aspect de nemotivare, de ignorare a apărărilor şi probelor propuse de pârâţi, sunt nefondate.

În egală măsură, Înalta Curte observă că prin considerentul argumentat al curţii de apel relativ faptului că pârâta apelantă cunoştea la data faptelor imputate (2014), Ghidul de urmărire, instanţa de apel a răspuns şi motivului de apel al apelantei societatea de asigurare relativ faptului că pârâta medic nu ar fi luat la cunoştinţă de ghid decât la momentul publicării sale pe site-ul institutului, în 2015. Aşadar, inclusiv această critică de neanalizare invocată în recurs nu poate fi primită.

Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este motivată corespunzător obligaţiei legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine de asemenea, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune însă, răspunsuri detaliate la fiecare argument ridicat, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată instanţei. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Se apreciază astfel, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice. Este important aşadar, de reţinut, faptul că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părţilor care sprijină aceste capete de cerere.

Faţă de aceste considerente conjugate, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta S.C. D. S.A..

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, recurenta S.C. D. S.A. a susţinut că instanţa nu a analizat întinderea acestuia, însă ignoră că nu a existat un motiv de apel în acest sens.

Referitor la critica recurentului Spitalul Clinic de Obstretică-Ginecologie "Buna Vestire" în sensul că au fost greşit interpretate probele administrate, cu trimitere expresă la expertiza IML, evocată de altfel, şi de către recurenta pârâtă C., instanţa supremă reaminteşte că nu poate face o reapreciere a probelor valorificate de cele două instanţe în fazele procesuale anterioare, în sensul solicitat de pârâţi, pentru a constata că există sau că nu există o legătură de cauzalitate în speţă, întrucât acest aspect implică efectuarea unui control de temeinicie - de a reevalua probele şi de a stabili pe baza acestora o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele devolutive ale fondului. Or, astfel cum s-a expus detaliat anterior, acest control nu îi este permis instanţei de recurs, care are îndrituirea de a verifica numai aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Continuând analiza criticilor din motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că nici o prevedere procesuală nu impiedică stabilirea unui element al situaţiei de fapt a unei cauze (precum este legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu) pe baza probei judiciare a prezumţiilor, singura cerinţă impusă fiind cea enunţată în cadrul art. 329 C. proc. civ. ("Prezumţiile judiciare - În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori"). Aşadar, inclusiv critica formulată de pârâta societate de asigurare sub acest aspect este nefondată.

În mod incorect de asemenea, se invocă în recurs faptul că proba cu expertiză judiciară nu poate fi combătută decât cu o altă expertiză. Nici o prevedere din C. proc. civ. (a se vedea art. 255 şi urm.) nu reglementează o astfel de soluţie procesuală, legiuitorul român neacordând nici unei probe o valoare prestabilită mai mare decât a altor probe, apreciere raportată inclusiv la dispoziţiile art. 264 C. proc. civ.

În egală măsură, sunt nefondate şi criticile recurenţilor relative faptului că pentru efectuarea expertizei era necesară şi consultarea oftalmologică a copilului. Această concluzie se impune întrucât nici o prevedere din C. proc. civ. nu reclamă această obligativitate invocată.

Critica recurentului spital relativă faptului că medicul nu avea obligaţia să informeze părinţii la externare asupra riscului retinopatiei de prematuritate, în acest sens invocându-se şi faptul că nu există în cadrul actelor medicale de externare, nici o rubrică în acest sens, este nelegală, atât timp cât această obligaţie juridică derivă din şi este inerentă obligaţiei juridice a medicului ca în perioada corepunzătoare de vârstă gestaţională a prematurului să efectueze (dacă există aparatură medicală necesară în spital) sau să trimită copilul pentru efectuarea controalelor absolut necesare oftalmologice pentru depistarea ROP. Or, atât timp cât potrivit situaţiei de fapt definitive reţinute de curtea de apel, aceste controale necesare pentru prevenirea afecţiunii oftalmologice grave nu au fost efectuate pe perioada critică, de referinţă, a internării, riscul apariţiei retinopatiei (risc a cărui existenţă a fost reţinută în acest context de instanţele devolutive în cadrul situaţiei de fapt a cauzei) trebuia astfel învederat părinţilor şi nu ca o simplă recomandare. Acest imperativ trebuia realizat de medicul neonatolog indiferent de conţinutul prestabilit al unor acte medicale tipizate, întrucât această obligaţie de înştiinţare cu acest titlu (de risc, nu doar recomandare) este din punct de vedere logico - juridic, inclusă, presupusă de obligaţia medicului de efectuare a controlului oftalmologic al prematurului pe perioada internării (fie direct, în unitatea spitalicească de internare, dacă are aparatură medicală în acest sens, fie prin trimitere la o unitare sanitară dotată cu echipamentele medicale necesare).

Înalta Curte respinge şi aserţiunea recurentei societăţi de asigurare vizând necunoaşterea de către medic, la data faptelor, a Ghidului de practică medicală pentru retinopatie de prematuritate.

Altfel, Înalta Curte constată că în cadrul situaţiei de fapt, instanţa devolutivă de apel a reţinut argumentat că ghidul pentru retinopatie de prematuritate era cunoscut de recurenta medic la data evenimentelor indezirabile, instanţa de recurs neputând să reaprecieze acest element de fapt concret, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, potrivit art. 488 C. proc. civ., aşa cum a ilustrat în paragrafele precedente.

Înalta Curte respinge şi aserţiunea recurentei societăţi de asigurare vizând inexistenţa obligativităţii la data faptelor, a Ghidului de practică medicală pentru retinopatie de prematuritate.

Astfel, Înalta Curte constată că astfel cum s-a indicat instanţelor devolutive inclusiv prin adresă oficială depusă la dosar la solicitarea instanţei de fond, prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1232 din 2 august 2011 privind aprobarea ghidurilor de practică medicală pentru specialitatea neonatologie, a fost aprobat şi Ghidul de practică medicală pentru specialitatea neonatologie privind urmărirea nou-născutului cu risc pentru sechele neurologice şi de dezvoltare (anexa nr. 13), acest ghid fiind aplicabil inclusiv pentru depistarea retinopatiei de prematuritate. Acest act normativ indicat a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 586 din 18 august 2011, publicare de natură a îi atribui forţă juridică obligatorie.

Pe cale de consecinţă, nu se poate invoca de recurenta societate de asigurare, ca fiind fondată, critica inexistenţei până în anul 2015, momentul publicării ghidului de retinopatie de prematuritate pe site-ul INSCM, a obligaţiilor juridice specifice menţionate anterior ale medicului neonatolog, obligaţii a căror omisiune de realizare a fost imputată recurentei medic de către instanţele devolutive ale fondului.

Pe cale de consecinţă, faţă de toate cele anterior arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Spitalul Clinic de Obstretică-Ginecologie "Buna Vestire", de pârâta C. şi de chemata în garanţie D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 117A din 18 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2022.