Nullity of cassation appeals for failure to challenge appellate reasoning on contractual liability and guarantee admissibility

Şedinţa publică din data de 13 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 19.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta UAT Comuna Călmăţuiu de Sus, în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.619.008,67 RON reprezentând finanţare conform Contractului de finanţare nr. x/30.10.2019, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.485.923,77 RON reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat până la data de 19.06.2020 prin neexecutarea obligaţiei contractuale privind transferul sumelor reprezentând finanţare, obligarea pârâtului la plata de daune-interese de 1% din suma neachitată/zi de întârziere, calculate de la data de 19.06.2020 şi până la data plăţii efective a debitului datorat, reprezentând prejudiciul viilor cauzat prin neexecutarea obligaţiei contractuale privind transferul sumelor reprezentând finanţare; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La 2.11.2020 a fost înregistrată cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei.

Prin încheierea pronunţată la 07.12.2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre Secţiile civile a III-a -a V-a din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 15.01.2021 sub nr. x/2020.

Reclamanta UAT Comuna Călmăţuiu de Sus a formulat cerere modificatoare, în sensul completării cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 65.141,56 RON reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei contractuale privind transferul sumelor reprezentând finanţare.

Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei civile, excepţia necompetenţei materiale procesuale a tribunalului şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.

La data de 16.09.2021 reclamanta UAT Comuna Călmăţuiu de Sus a depus la dosar "cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată" în sensul modificării cuantumului pretenţiilor la suma de 8.710.138,24 RON reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat până la data de 19.08.2021 prin neexecutarea obligaţiei contractuale privind transferul sumelor reprezentând finanţare şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin încheierea pronunţată la 16.09.2021 a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanţie.

Prin încheierea pronunţată la 30.09.2021 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei funcţionale privind judecarea cererii de chemare în garanţie şi a fost unită cu fondul excepţia inadmisibilităţii, invocată de către chematul în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1651/05.11.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Călmăţuiu de Sus, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8.710.138,24 RON cu titlul de daune-interese; a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de către pârât şi a obligat chematul în garanţie la plata către pârât a sumei de 8.710.138,24 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1567 A din 7.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice şi Administratiei şi de apelantul - chemat în garanţie Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1651 din 05.11.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata - reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Călmăţuiu de Sus.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1567 A din 7.11.2022 au declarat recurs pârâtul Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice şi Administratiei şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor.

4.1. Recurentul-pârât pârâtul Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice şi Administratiei a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurentul că instanţa a omis faptul că obligaţia asumată de debitor (CNSP în contractul de finanţare) este afectată de modalităţi, astfel cum reiese din Contractul de finanţare, respectiv art. 11 alin. (2) şi art. 8 alin. (3) lit. a) şi lit. c). Pe cale de consecinţă, recurentul susţine că nu se poate reţine existenţa unei obligaţii pure şi simple în sarcina debitorului, care să conducă la angajarea răspunderii pentru presupusul prejudiciu cauzat intimatei.

Cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 1530 C. civ. arată că nu se poate reţine în sarcina recurentului o neexecutare nejustificată, cu atât mai puţin culpabilă, a obligaţiilor contractuale.

Recurentul solicită a se analiza prevederile O.U.G. nr. 114/2018 şi ale Ordinului nr. 2023/2019, potrivit cărora între CNSP şi UAT Comuna Călmăţuiu de Sus a fost încheiat contractul de finanţare nr. x/30.10.2019 prin care s-a alocat suma de 1.786.652 RON din Fondul de Dezvoltare şi Investiţii (FDI) pentru proiectul "Modernizarea sistemului public de iluminat stradal".

În baza prevederilor O.U.G. nr. 1/2020, MDLPA s-a substituit în drepturile şi obligaţiile CNSP privind obiectivele de investiţii finanţate prin Fondul de Dezvoltare şi Investiţii (FDI), fiind încheiat Protocolul de predare-primire înregistrat la CNSP cu nr. x/04.03.2020 şi la MDLPA cu nr. x/01.04.2020.

Prin dispoziţiile O.U.G. nr. 1/2020 s-au reglementat aspecte precum: (i) Ministerul Finanţelor nu mai acordă împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru alimentarea Fondului de Dezvoltare şi Investiţii - art. XX alin. (7); (ii) pentru proiectele de investiţii finanţate prin Fond, pentru care există contracte de finanţare în derulare, finanţările acordate se diminuează la valoarea cheltuielilor aferente lucrărilor efectuate si recepţionate în condiţiile legii la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020 - art. XX alin. (8); (iii) în situaţia în care există contracte de finanţare în derulare pentru care nu există cheltuieli aferente lucrărilor efectuate şi recepţionate în condiţiile legii de către beneficiari şi este prevăzut în contractul de finanţare dreptul finanţatorului de a modifica unilateral contractul, obligaţiile finanţatorului de a asigura sumele necesare se aduc la îndeplinire cu respectarea limitelor prevăzute în buget - art. XX alin. (9); (iv) FDI se desfiinţează la data încetării derulării contractelor preluate -art. XXI.

Recurentul expune situaţia de fapt privind transmiterea circularei înregistrată la MDLPA cu nr. x/MDLPA/27.02.2020 (la CNSP cu nr. x/NCS/21.02.2020), notificării înregistrată la CNSP cu nr. x/18.02.2020, a adresei Comisiei nr. x/25.02.2020, circularei nr. x/29.07.2020, adresei nr. x/03.08.2020, înregistrată la MDLPA cu nr. x/04.08.2020, adresei MDLPA nr. 81728/2020.

Având în vedere preluarea de către MDLPA a obligaţiilor ce decurg din contractele de finanţare încheiate de CNSP cu beneficiarii FDI şi ţinând cont de faptul că, potrivit alin. (7) al art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020, Ministerul Finanţelor nu mai acordă împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru alimentarea Fondului de Dezvoltare şi Investiţii, MDLPA a solicitat, la rectificarea bugetară, asigurarea de la bugetul de stat a sumei necesare pentru acoperirea acestor obligaţii.

În raport de adresa nr. x/2020, înregistrată la MDLPA cu nr. x/2020 şi de lipsa asigurării altor surse de finanţare cu această destinaţie, MDLPA s-a aflat în imposibilitatea de a deconta beneficiarilor sumele aferente lucrărilor efectuate si recepţionate, în condiţiile legii, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020, conform prevederilor art. XX alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2020, situaţie adusă la cunoştinţa MF prin adresa nr. x/2020.

Faţă de aceste motive, nu se poate reţine, în sarcina recurentului, o neexecutare nejustificată sau culpabilă a contractului.

Învederează recurentul că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că, în cauză, nu pot fi aplicate prevederile art. 1534 C. civ.. Soluţia diminuării despăgubirilor se aplică şi atunci când paguba a fost parţial cauzată de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. Legiuitorul român a recunoscut inechitabilul situaţiei în care, deşi creditorul ar fi contribuit, prin fapta sa culpabilă, la producerea prejudiciului, întreaga răspundere contractuală ar fi rămas în sarcina debitorului.

Recurentul arată că din conţinutul prevederilor art. 1534 alin. (2) C. civ. rezultă cel puţin două axiome: (i) creditorul are, faţă de debitor, obligaţia de minimă diligentă de a evita producerea prejudiciului rezultat din neexecutarea obligaţiei debitorului; (ii) omisiunea executării acestei obligaţii este sancţionată cu pierderea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul rezultat din neexecutarea obligaţiei debitorului.

Liberarea debitorului de datoria de acoperire a prejudiciului poate fi parţială, în măsura în care, cu minime diligenţe ale creditorului, prejudiciul ar fi putut fi evitat doar în parte, sau total, dacă întregul prejudiciu putea fi evitat.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, pentru liberare, debitorul trebuie să probeze simpla posibilitate (nu şi probabilitatea) evitării prejudiciului. Recurentul învederează că legea nu cuprinde o definiţie a sintagmei "minimă diligenţă", astfel că expune definiţia conform DEX.

Creditorul are obligaţia unui bonus pater familias faţă de bunurile sale, inclusiv creanţele, fiind nu numai îndreptăţit, dar chiar obligat să îşi păzească în mod prudent proprietatea. O creanţă excesivă, care se augmentează prin simpla trecere a timpului, este greu sau imposibil de plătit de un debitor care, între timp, poate deveni insolvabil. De aceea, creditorul, ca un bonus pater familias, nu poate lăsa acest dezechilibru să se instaleze.

Recurentul învederează că intimata a dovedit o atitudine pasivă faţă de debitul achitat, izvorât din sentinţa nr. 119/08.07.2020 pronunţată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020. În justificarea acestei concluzii, recurentul arată că UAT Călmăţuiu de Sus nu a chemat în garanţie Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei în respectiva cauză, astfel că a fost în imposibilitatea de a formula apărări, intimata nu a solicitat probe din care să reiasă cuantumul sumelor datorate, cauza fiind soluţionată la primul termen, nu a exercitat calea de atac împotriva sentinţei nr. 119/08.07.2020, a achitat A. S.R.L. doar suma de 1.436.008,67 RON, ignorând dobânzile acumulate- deşi MDLPA a înaintat intimatei 1.619.008,67 RON în data de 19.08.2021-, intimata a încălcat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, riscând, astfel, executarea silită şi, urmare a comunicării somaţiei din 09.09.2021, intimata a ales să nu conteste cuantumul evident disproporţionat al cheltuielilor de executare (127.343,72 RON), ignorând prevederile Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2550/2006.

Pe cale de consecinţă, intimata nu s-a comportat ca un bonus pater familias iar pasivitatea sa este dovedită, având în vedere şi posibilitatea contractuală de a achita sumele restante din bugetul local, acestea urmând a fi decontate. Subliniază recurentul că intimata nu a fost împiedicată să efectueze o plată parţială, în spijinul dovedirii bunei sale credinţe.

Pe cale de consecinţă, apreciază că se impune diminuarea substanţială a sumelor solicitate cu titlu de daune interese.

Recurentul susţine că instanţa de apel face o confuzie surprinzătoare între opozabilitatea hotărârii (reglementată de art. 435 C. proc. civ.) şi obligativitatea acesteia, pentru terţi.

Noţiunea de obligativitate a hotărârii judecătoreşti este în strânsă legătură cu noţiunea de relativitate a efectelor hotărârii judecătoreşti. Relativitatea presupune o îngrădire, încadrarea în anumite limite, acest sens fiind transpus şi în materie de drept procesual civil. Obligativitatea hotărârii beneficiază de consacrare expresă şi presupune că hotărârea produce efecte numai între părţi si succesorii acestora.

Hotărârea judecătorească nu produce efecte în mod direct faţă de terţi, cât timp terţul (recurentul, în cauză) nu a fost parte în proces, nu a susţinut vreo pretenţie, nu a formulat apărări şi nici nu a beneficiat de garanţii procedurale. Ca atare, dat fiind faptul că hotărârea conturează un fapt juridic nou în ordinea juridică, terţii nu-l pot ignora, astfel încât hotărârea produce efecte în mod indirect şi faţă de aceştia, dar exclusiv pe tărâmul opozabilităţii.

Obligativitatea efectelor şi imposibilitatea punerii în discuţie, a reluării dezbaterilor judiciare, rămân aplicabile sferei părţilor, care au avut posibilitatea să-şi afirme pretenţiile şi să-şi apere poziţia în cadrul unui proces desfăşurat în prezenţa lor, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.

Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de terţi înseamnă obligaţia acestora de a respecta situaţia juridică născută prin acea hotărâre, însă nu presupune obligativitatea efectelor hotărârii fată de terţi şi nici imposibilitatea contestării celor tranşate pe cale jurisdicţională, în procesul în care nu au participat.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti funcţionează cu valoare absolută faţă de părţile din procesul finalizat prin respectiva hotărâre, dar are caracter relativ fată de terţi.

Relativ la cuantumul dobânzilor (8.710.138,24 RON) la plata cărora a fost obligată intimata în cadrul dosarului nr. x/2020, nu se poate retine în sarcina recurentului (terţ în respectiva cauză) obligaţia de a achita o sumă la care nu a fost obligată şi pe care nu a avut posibilitatea de a o contesta.

În subsidiar, învederează că potrivit dispoziţiilor contractului de finanţare încheiat între MDLPA şi intimată, recurentul ar putea fi obligat, cel mult, la plata dobânzii legale pentru sumele achitate intimatei la data de 19.08.2021, fiind evident că MDLPA nu poate suporta plata unor dobânzi de întârziere excedentare, calculate în baza unei clauze penale excesive prevăzute într-un contract încheiat între intimată şi societatea A. S.R.L..

Recurentul solicită a fi analizate şi argumentele din cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor, depusă la fondul cauzei.

4.2. Recurentul- chemat în garanţie Ministerul Finanţelor a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Învederează recurentul că instanţa a interpretat şi aplicat eronat prevederile legale referitoare la competenţa materială funcţională a secţiei civile şi a calificat greşit natura raporturilor juridice dintre părţi respectiv, natura juridica a acţiunii - cererii de chemare in garanţie.

Interpretarea potrivit căreia, în cauză, ar fi incidente dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. echivalează cu lăsarea fără aplicabilitate a dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ.

Aceste prevederi legale au natura juridică a dreptului comun în materie, iar Legea nr. 554/2004 are natura unui act normativ special derogatoriu, care se aplică cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant, sens în care recurentul invocă prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Specificul raporturilor dintre persoana care se pretinde a fi vătămată şi autoritatea publică determină incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Facând referire la prevederile art. 22 C. proc. civ., recurentul arată că judecătorul nu poate schimba cauza acţiunii care i-a fost dedusă judecăţii, trecând peste hotărârea reclamantului, ci este ţinut ca, observând cauza acţiunii astfel cum a fost construită de autor, să-i aplice textul de lege incident.

Prin cererea de chemare în garanţie, pârâtul s-a limitat la a arăta doar faptul că a efectuat demersuri pe lângă Ministerul Finanţelor, în vederea asigurării de la bugetul de stat a sumelor necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor faţă de reclamanta UAT Comuna Călmăţuiu de Sus, fără a mai arăta, în concret, care sunt pretenţiile efective pe care le are faţă de Ministerul Finanţelor, în ipoteza în care ar fi admisă cererea de chemare în garanţie.

Arată recurentul că solicitarea unei instituţii de a obliga Ministerul Finanţelor la alocarea unor sume de bani, indiferent care ar fi temeiul acestei cereri, intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, cererea având natura juridică a unei acţiuni în contencios administrativ.

Cererea având ca obiect alocarea unor fonduri, trebuie formulată în primul rând de către un ordonator principal de credite şi se adresează Ministerului Finanţelor, fiind soluţionată în urma parcurgerii unei proceduri administrative.

Recurentul susţine că trebuie să se facă distincţie între două categorii de raporturi juridice, născute între două categorii de persoane/instituţii şi care au neîndoielnic naturi juridice diferite, astfel: (i) pe de o parte, raporturile juridice existente între reclamanta Comuna Călmăţuiu de Sus şi paratul MLPDA, raporturi juridice izvorâte din contractul încheiat între părţi şi care intră sub incidenţa actelor normative care au reglementat această convenţie şi, (ii) pe de altă parte, raporturile juridice dintre MLPDA, în calitate de ordonator principal de credite şi Ministerul Finanţelor, raporturi juridice de drept public, guvernate de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, sens în care recurentul face referire la procedura bugetară şi invocă prevederile art. 1 alin. (1), art. 28 lit. e), art. 34 alin. (1), art. 47 alin. (5) şi alin. (6), art. 22, art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002.

Pe cale de consecinţă, cererea de chemare în garanţie are natura juridică a unei acţiuni în contencios administrativ, iar instanţa/secţia instanţei competentă material - funcţional să o soluţioneze este secţia de contencios administrativ.

Invocând incidenţa prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recurentul susţine că o acţiune ce are ca obiect obligarea unei autorităţi publice centrale la efectuarea unui demers administrativ-emiterea unui act administrativ (în sensul alocării unor resurse financiare), se soluţionează în fond de către secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel.

Totodată, recurentul învederează că instanţa a respins în mod eronat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, faţă de prevederile art. 72 alin. (1) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Decizia nr. 2830 din 31.05.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În cauză, raporturile juridice s-au născut între reclamanta UAT Comuna Călmăţuiu de Sus şi pârâta CNSP, prin încheierea contractului de finanţare nr. x/30.10.2019 iar, pe de altă parte, sumele alocate în vederea desfăşurării respectivului contract fac parte din Fondul de dezvoltare şi investiţii, fond gestionat de către pârâtul MLPDA.

În materia contenciosului administrativ, chemarea în garanţie are o reglementare de strictă interpretare la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziţie care prevede că persoana care a elaborat, a emis sau a încheiat actul administrativ atacat ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, chemată în judecată în condiţiile art. 16 alin. (1) din acest act normativ pentru plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere, poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul. Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 554/2004 reglementează o singură situaţie în care cererea de chemare în garanţie este admisibilă, per a contrario, în oricare altă situaţie cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă, aceasta fiind incompatibilă cu procedura specială, derogatorie de la dreptul comun, a contenciosului administrativ.

În ipoteza în care instanţa apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile specifice materiei de contencios administrativ şi fiscal, ci dreptul comun, cererea de chemare în garanţie nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 72 alin. (1) C. proc. civ., respectiv condiţia interesului şi a legăturii de dependenţă şi subordonare între cererea principală de chemare în judecată şi cererea subsidiară de chemare în garanţie.

Raportul juridic în temeiul căruia reclamanta solicită pretenţiile deduse judecăţii este determinat în mod expres prin contractul încheiat între aceasta, în calitate de beneficiar, şi CNSP în calitate de finanţator, aspect care întemeiază raţionamentul juridic potrivit căruia Ministerul Finanţelor nu este titularul niciunei obligaţii de plată în raport cu reclamanta, iar pârâtul MLPDA, la data solicitării deconturilor deţinea atributul de a gestiona Fondul de Dezvoltare şi Investiţii.

Cu privire la cererea ce a făcut obiectul adresei nr. x/04.08.2020, recurentul învederează că între momentul solicitării deconturilor de către reclamantă şi momentul solicitării suplimentării bugetului de stat de către pârâtul MLPDA, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 1/2020 care prevede faptul că, după intrarea sa în vigoare, Ministerul Finanţelor nu mai acordă împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului pentru alimentarea Fondului de Dezvoltare şi Investiţii.

Faptul că de la data solicitării deconturilor, până la data efectuării demersurilor suplimentării bugetului de stat de către pârâta MLPDA (aproximativ 10 luni de zile), au intervenit anumite modificări legislative care au avut drept consecinţă neacordarea împrumuturilor de către Ministerul Finanţelor, nu reprezintă un motiv pentru a atrage răspunderea recurentului, întrucât pârâta MLPDA, în calitatea sa de gestionar al Fondului de Dezvoltare şi Investiţii, la data solicitării decontului de către reclamantă, avea obligaţia de a depune diligentele necesare suplimentării bugetului de stat cu celeritate, propria sa culpă nefiind de natură a justifica formularea unei cereri de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, recurentul invocă jurisprudenţa naţională: Decizia nr. 1631/15.10.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, decizia civilă nr. 1723/27.06.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţa civilă nr. 113/19.01.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Cluj, Decizia nr. 2959/24.11.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la fondul cererii de chemare în garanţie, recurentul invocă prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, O.U.G. nr. 1/2020, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 şi susţine că este nefondată cererea întrucât, nu există temei pentru cuprinderea sumelor solicitate în bugetul de stat al pârâtei MLDPA în vederea decontării către beneficiari a sumelor aferente lucrărilor efectuate, recepţionate şi neplătite până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020.

Aspectul potrivit căruia, MLPDA a efectuat demersuri în vederea suplimentării bugetului de stat, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 1/2020 şi implicit răspunsul Ministerului Finanţelor potrivit căruia nu există temei legal pentru solicitarea pârâtei, nu este un aspect de natură a atrage răspunderea recurentului.

Din contră, prejudiciul invocat de către reclamantă, respectiv neachitarea facturilor indicate de către aceasta se află în legătură de cauzalitate cu modul de gestionare a Fondului de Dezvoltare şi Investiţii de către MLPDA, putând fi eventual reţinută răspunderea acestuia pentru fapta sa de a nu depune diligentele necesare în vederea decontării reclamantei sumelor cuvenite ca urmare a încheierii Contractului nr. x/30.10.2019.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

5. Apărările formulate în cauză

Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice şi Administratiei a formulat întâmpinare la recursul promovat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat respingerea căii de atac.

Învederează recurentul-pârât că cererea de chemare în garanţie a fost formulată în temeiul prevederilor art. 72 din C. proc. civ., iar sursa de finanţare este bugetul de stat, astfel că nu se poate reţine inadmisibilitatea cererii.

Susţinerile recurentului-chemat în garanţie au caracter nefondat în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, art. XXIV din O.U.G. nr. 1/2020, art. 8 alin. (3) lit. a) din Contractul de finanţare nr. x/30.10.2019.

Relativ la interesul recurentului-pârât, arată că în situaţia admiterii cererii de chemare în judecată, Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice şi Administratiei se va afla în imposibilitatea de a achita sumele stabilite de instanţa de judecată, sens în care invocă prevederile art. XX alin. (7) şi alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2020.

Recurentul-pârât învederează că, în realitate, argumentele Ministerului Finanţelor reprezintă apărări în sensul netemeiniciei acţiunii formulată de UAT Comuna Călmăţuiu.

Arată că nu se poate reţine culpa recurentului-pârât în ceea ce priveşte intervalul de 10 luni scurs între data solicitării deconturilor şi cea a efectuării demersurilor necesare suplimentării bugetului de stat, întrucât această întârziere se datorează în exclusivitate intimatei reclamante.

În susţinerea argumentelor, recurentul-pârât invocă prevederile art. 17 alin. (3), art. 4 lit. d), art. 5 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul comun MF-CNSP nr. 2023/173/2019 şi arată că, în cauză, culpa aparţine exclusiv intimatei-reclamante.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt nule pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1 În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice şi Administratiei:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

În esenţă, prin criticile formulate, subsumate de către recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a învederat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1350, art. 1530, art. 1534 C. civ., O.U.G. nr. 114/2018, ale Ordinului nr. 2023/2019, O.U.G. nr. 1/2020.

Deşi în conţinutul memoriului de recurs se fac referiri la multiple texte de lege pretins încălcate, criticile nu sunt unele propriu-zise şi nu pot face obiect concret de analiză pentru instanţa de recurs, întrucât, în realitate, recurentul a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de apel.

Recurentul, cu o motivaţie identică, ce nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate provoca o nouă devoluţiune a cauzei, demers căruia îi corespunde, în realitate, cererea sa de recurs, având în vedere că nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

În speţă, deşi recurentul-pârât a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condiţiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raţionamentul instanţei de apel.

Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Această exigenţă legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de pârât împotriva hotărârii din apel, observându-se că, fie acesta susţine critici de netemeinicie, cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei ori la materialul probator administrat-corespondenţa dintre părţi-, fie invocă argumente de nelegalitate care ignoră, însă, coordonatele judecăţii înfăptuite în etapa procesuală a apelului.

În această din urmă categorie se înscriu, spre exemplu, criticile privind modalitatea în care s-au derulat raporturile juridice dintre părţi ca urmare a încheierii contractului nr. x/30.10.2019, aplicarea clauzelor cuprinse la art. 11 alin. (2) şi art. 8 alin. (3) lit. a) şi lit. c) din convenţie şi lipsa culpei pârâtului în executarea obligaţiilor contractuale.

Aceste critici ignoră faptul că în analiza sa -întemeiată pe evaluarea probelor şi a situaţiei juridice a dreptului invocat- instanţa de apel a analizat prevederile contractuale invocate de parte şi modificările O.U.G. nr. 114/2018, prin raportare la adoptarea O.U.G. nr. 1/2020 pe parcursul derulării convenţiei.

Cu referire la argumentele Ministerului Dezoltării, Lucrărilor Publice şi Administratiei, în calitate de succesor al Comisiei Naţionale de Strategie şi Prognoză, instanţele de fond au statuat că prevederile O.U.G. nr. 1/2020 nu sunt incidente raportului juridic dedus judecăţii în considerarea situaţiei de fapt stabilite, ce relevă că lucrările de investiţii au fost finalizate anterior intrării în vigoare a respectivului act normativ, relevante fiind prevederile art. XX alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2020.

Prin memoriul de recurs, pârâtul nu a adus critici punctuale deciziei atacate prin care s-a reţinut că nu este incidentă în cauză ipoteza la care face referire partea atunci când indică prevederile art. 11 alin. (2) din contract. Anume, instanţa a reţinut că teza invocată de parte este reglementată de prevederile alin. (9) ale art. XX din O.U.G. nr. 1/2020, vizând contractele în curs dar pentru care nu au fost recepţionate lucrările de investiţii, or nu acesta este raportul juridic dedus judecăţii.

În egală măsură, în raport cu dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., instanţa de apel a analizat prevederile contractuale stipulate la art. 8 alin. (3) lit. b) şi lit. c) din contract şi a dezvoltat argumentele pentru care nu a validat raţionamentul pârâtului.

Totodată, se constată că întreaga argumentaţie din memoriul de recurs reprezintă o reluare cvasi ad litteram a susţinerilor cuprinse în cererea de apel.

În memoriul de recurs, cu referire la dosarul nr. x/2020, pârâtul a dezvoltat suplimentar faţă de continutul cererii de apel doar aspecte teoretice privind opozabilitatea şi obligativitatea hotărârii, sens în care a învederat că instanţa de apel face o confuzie între acestea, fără a indica, în concret, raţionamentul logico-juridic care să susţină o pretinsă înţelegere greşită a respectivelor noţiuni de către instanţă.

De altfel, curtea de apel a analizat criticile privind incidenţa prevederilor art. 1534 C. civ. şi cele referitoare la atitudinea reclamantei din dosarul nr. x/2020 şi a reţinut că sentinţa nr. 119/8.07.2020 este opozabilă ca un fapt juridic restrâns, având puterea unui mijloc de probă şi că în faza procesuală a apelului Ministerul Dezoltării, Lucrărilor Publice şi Administratiei nu a invocat nici o apărare concretă de natură a conduce la o altă soluţie decât cea cuprinsă în hotărârea pronunţată în respectiva cauză.

Nesocotind aceste dezlegări ale instanţei de apel fără să le combată în vreun fel, partea a reluat în cuprinsul memoriului de recurs argumentele expuse în apel referitoare la faptul că reclamanta a achitat societăţii A. S.R.L. doar o parte din suma rambursată de pârât, precum şi pe acelea privind pasivitatea reclamantei (lipsa formulării unei cereri de chemare în garanţie a Ministerului Dezoltării, Lucrărilor Publice şi Administratiei în dosarul nr. x/2020, lipsa formulării unei contestaţii la executare privind cuantumul cheltuielilor de executare -127.343,72 RON-).

Or, motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentul critică soluţia primei instanţe şi ignoră, nepermis procedural, considerentele hotărârii recurate pe baza cărora instanţa de apel a apreciat cu privire la netemeinicia acestora.

În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecăţii este exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă.

În alţi termeni, întinderea controlului judiciar al instanţei de recurs este condiţionată de conţinutul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, astfel încât nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs.

În consecinţă, cum recurentul nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susţineri formulate prin cererea de apel şi reiterate, ca atare, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanţei de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Prin urmare, se constată că recurentul-pârât nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

II.2. Cu privire la recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor:

Înalta Curte constată că nici în cadrul recursului chematului în garanţie nu sunt invocate critici de nelegalitate ale deciziei recurate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocat formal.

În debutul memoriului de recurs, chematul în garanţie arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la competenţa materială şi că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 123 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, făcând trimitere la prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 22 C. proc. civ., la procedura şi principiile reglementate de Legea nr. 500/2002, partea arată că instanţa/secţia instanţei competentă material şi funcţional să soluţioneze cererea de chemare în garanţie -care are natura unei acţiuni în contencios administrativ- este secţia de contencios administrativ. Totodată, recurentul-chemat în garanţie arată că instanţa a respins în mod eronat excepţia necompetenţei materiale procesuale a tribunalului, sens în care invocă prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi susţine că "o acţiune ce are ca obiect obligarea unei autorităţi publice centrale la efectuarea unui demers administrativ-emiterea unui act administrativ (în sensul alocării unor resurse financiare) se soluţionează în fond de către secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel."

Înalta Curte reţine că prin cererea de apel chematul în garanţie a criticat hotărârea tribunalului sub aspectul omisiunii instanţei de fond de a soluţiona excepţia necompetenţei Tribunalului Bucureşti, secţia civilă arătând că "instanţa nu a analizat/nu s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei materiale funcţionale a secţiei civile, calificând în mod greşit natura raporturilor juridice dintre părţi şi, pe cale de consecinţă, natura juridică a acţiunii-cererii de chemare în garanţie" (pag. 1 a cererii de apel), respectiv "instanţa nu a analizat/nu s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei materiale procesuale a tribunalului" (pag. 4 a cererii de apel).

Astfel învestită, instanţa de control judiciar a verificat dacă tribunalul a omis a analiza excepţia necompetenţei materiale funcţionale invocată de chematul în garanţie prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond şi a reţinut că excepţia a fost respinsă prin încheierea din 30.09.2021.

Din considerentele hotărârii recurate reiese că instanţa de apel nu a efectuat o analiză proprie a incidenţei prevederilor art. 123 C. proc. civ., nefiind învestită cu o astfel de critică.

În acest context, motivele de recurs nu vizează dezlegările instanţei de apel- în limitele învestirii- privind caracterul nefondat al criticii din apel referitoare la pretinsa omisiune a instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la excepţia invocată de parte, prin întâmpinare.

Câtă vreme, prin cererea de apel, chematul în garanţie nu a criticat dezlegările tribunalului din încheierea din 30.09.2021, ci a pretins o omisiune a instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la excepţia invocată de parte, se constată imposibilitatea analizării de către instanţa de recurs a unor critici ce nu au fost supuse dezbaterii şi analizei instanţei de apel.

Sub un alt aspect, recurentul-chemat în garanţie a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanţa de apel ar fi respins în mod eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la prevederile art. 28 alin. (1) coroborate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 72 C. proc. civ., precum şi la practica judiciară invocată de parte.

Or, niciunul din argumentele indicate în memoriul de recurs nu se grefează pe statuările instanţei de apel care a arată că dispoziţiile art. 28 consacră completarea Legii speciale nr. 554/2004 cu normele dreptului comun, iar ipoteza reglementată de art. 16 alin. (2) din legea contenciosului administrativ-introducerea în cauză a superiorului ierarhic- nu exclude posibilitatea de a formula o cerere de chemare în garanţie, în alte situaţii. Curtea de apel a analizat admisibilitatea cererii de chemare în garanţie inclusiv prin prisma îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 72 C. proc. civ., sens în care a reţinut interesul pârâtului de a formula cererea şi existenţa unei legături între cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În acest context, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs privind excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate şi dezlegate de instanţa devolutivă de control judiciar.

Aşa cum s-a arătat anterior, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate.

Aceleaşi considerente se impun şi restului criticilor recurentului ce privesc fondul cererii de chemare în garanţie, nefiind expuse argumente de nelegalitate care să combată raţionamentul instanţei de apel privind obligaţia chematului în garanţie de a rambursa pârâtului sumele datorate în baza contractului de finanţare aflat în derulare la data de 9.01.2020.

Instanţa de apel a statuat în sensul că interdicţia acordării împrumuturilor prevăzută de art. XX alin. (7) din O.U.G. nr. 1/2020 nu se referă la situaţia lucrărilor finalizate şi recepţionate pentru care sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) lit. a) şi art. XX alin. (8) din acelaşi act normativ.

Recurentul nu a realizat o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept şi aptă de cenzură de legalitate, ci s-a limitat la a relua întocmai motivele de apel. Însă, aşa cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei hotărâri, pentru a putea fi analizate, criticile de nelegalitate prevăzute la art. 488 C. proc. civ. trebuie să se fundamenteze pe conţinutul hotărârii instanţei de apel, întrucât instanţa de recurs are a examina legalitatea acestei hotărâri, nu a judeca, în afara hotărârii recurate, motive de fapt ori de drept invocate de părţile litigante în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii la judecata în fond a cauzei.

Deşi memoriul de recurs se întinde pe mai multe pagini, modalitatea de formulare a criticilor denotă o nesocotire a cadrului procesual dat de exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, a rolului şi funcţiei acestuia, care constau doar în examinarea conformităţii hotărârii atacate cu legea (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.) din perspectiva motivelor limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, cum, în speţă, nu se poate proceda la o încadrare a susţinerilor formulate de către chematul în garanţie Ministerul Finanţelor prin cererea de recurs în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, devine incidentă sancţiunii nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1567 A din 7 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.