Jurisdiction over challenges to post-nationalization compensation titles under the Civil Code versus property-specific rules

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 ianuarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României - prin Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.), solicitând anularea titlului de despăgubire nr. 970 din 15 decembrie 2020, obligarea CNCI să emită o nouă decizie de compensare pentru suma de 2.080.639 RON, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume de la 01 aprilie 2014 şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi c), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (2) şi art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 95 alin. (1), art. 330 alin. (1), (2) şi (5), art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia necompetentei funcţionale a secţiei a II-a a Tribunalului Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut, în esenţă, că prin art. III din Legea nr. 212/2018, la articolul 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările şi completările ulterioare, după alin. (1) a fost introdus un nou alineat, alin. (11), potrivit cu care "Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii."

Astfel, voinţa legiuitorului exprimată prin acest text de lege a avut în vedere soluţionarea acestor cereri de către secţiile civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii, obiectul prezentei cauze nefiind circumscris unei acţiuni de contencios administrativ, prin raportare la soluţiile pe care le poate pronunţa instanta de contencios administrativ, iar obiectul nu face parte nici din cele reglementate de legiuitor la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Conchizând, această instanţă a apreciat că, nefiind solicitată anularea unui act administrativ în înţelesul Legii nr. 554/2004, ci plata unor despăgubiri, pe calea unei acţiuni civile, în temeiul art. 129- art. 131 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei aparţine uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 22 iunie 2021, sub nr. x/2021.

Prin sentinţa civilă nr. 1191 din 21 septembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea Tribunalului Cluj, reţinând că, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Cluj, întrucât prin decizia a cărei anulare se solicită, pârâta CNCI a soluţionat dosarul de despăgubiri privind un imobil situat în municipiul Cluj-Napoca.

Învestit prin declinare, Tribunalul Cluj, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 45/2022 din 27 ianuarie 2022, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare, această instanţă a reţinut că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi la dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc competenţa în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, întrucât nu se contestă o decizie emisă în temeiul prevederilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013, ci un titlu de despăgubire emis conform art. 41 alin. (3) din aceeaşi lege.

Astfel, instanţa a considerat că devin aplicabile dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel", precum şi cele ale art. 111 din acelaşi cod, potrivit cărora "Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului" şi dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., care stabilesc că "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Având în vedere că reclamanţii au avut posibilitatea să aleagă între instanţa în a cărei circumscripţie îşi au sediul pârâţii şi instanţa de la domiciliul lor, fiind vorba despre o cerere îndreptată împotriva unor autorităţi centrale, înţelegând să introducă acţiunea la Tribunalul Bucureşti, instanţa a apreciat că această ultimă instanţă este competentă să soluţioneze cererea.

În consecinţă, având în vedere şi prevederile art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013, conform cărora "litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor", Tribunalul Cluj, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil, se reţine că prezentul conflict negativ de competenţă a fost generat de reţinerile diferite ale celor două instanţe cu privire la dispoziţiile legale incidente în speţă, Tribunalul Bucureşti apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, sens în care competenţa de soluţionare soluţionare a cauzei aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, iar Tribunalul Cluj, secţia civilă reţinând că nu se contestă o decizie emisă în temeiul dispoziţiilor art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013, ci un titlu de despăgubire emis conform art. 41 alin. (3) din aceeaşi lege, ipoteză în care sunt incidente prevederile art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013, raportat la art. 107 alin. (1), art. 111 şi art. 116 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi are ca obiect obligarea pârâtulului Guvernul României, prin Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, la anularea titlului de despăgubire nr. 970 din 15 decembrie 2020, emis în temeiul dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, şi emiterea unei noi decizii de compensare pentru suma de 2.080.639 RON, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume de la 01 aprilie 2014 şi până la plata efectivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013:

"(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (21) Începând cu 1 ianuarie 2017, cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 20.000 RON. (3) Pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite la alin. (1), Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. (4) Titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. (5) Obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21."

În raport cu obiectul litigiului, care nu vizează contestarea unei decizii emise în temeiul art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013, ci a unui titlu de despăgubire emis în temeiul art. 41 alin. (3) din aceeaşi lege, se reţine că norma de competenţă incidentă raportului juridic litigios este cea prevăzută de art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013, potrivit cu care litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.

Înalta Curte reţine că art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013 a fost introdus prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 658 din 30 iulie 2018, legiuitorul realizând astfel un regim unitar de soluţionare a tuturor litigiilor care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013, litigii generate de o pretenţie de natură civilă, constând în revendicarea unui drept de proprietate privată, instanţele de drept civil dobândind plenitudine de jurisdicţie în soluţionarea acestor cauze.

Se reţine, totodată, că ulterior modificării şi completării aduse art. 35 din Legea nr. 165/2013 prin Legea nr. 212/2018, art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, a fost modificat prin Legea nr. 111/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 418 din 28 mai 2019. Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în forma modificată prin Legea nr. 111/2019:

"Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării".

Se poate concluziona, printr-o interpretare sistematică a acestor norme, luând, totodată, în considerare şi succesiunea cronologică a modificărilor aduse art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin Legea nr. 212/2018 şi, respectiv, Legea nr. 111/2019, că legiuitorul a înţeles să distingă între litigiile care vizează legalitatea deciziilor emise în temeiul prevederilor art. 33 şi 34 (emise de entităţile învestite cu soluţionarea cererilor formulate în temeiul legilor reparatorii din materia proprietăţii Legii nr. 10/2001 sau de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor) sau, după caz, refuzul de soluţionare al cererilor adresate acestor entităţi în temeiul legilor reparatorii din materia proprietăţii, caz în care competenţa instanţei civile se determină în funcţie locul situării imobilului şi celelalte litigii care derivă din aplicarea Legii nr. 165/2013.

În privinţa ultimei categorii de litigii, în absenţa instituirii prin legea specială a unor criterii de stabilire a instanţei civile competente teritorial devin aplicabile dispoziţiile de drept comun în această materie, reprezentate de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel", precum şi cele ale art. 111 C. proc. civ., potrivit cu care "Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului".

Astfel, dat fiind faptul că dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. reglementează un caz de competenţă teritorială de ordine privată, dreptul de opţiune aparţine exclusiv reclamantului care, potrivit art. 116 din acelaşi cod, are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În speţă, reclamanţii au ales să sesizeze instanţa de la sediul autorităţii pârâte şi, în consecinţă, prin alegerea făcută, în considerarea dispoziţiilor art. art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013 raportat la art. 107, art. 111 şi art. 116 C. proc. civ., anterior evocate, au învestit, în mod legal, Tribunalul Bucureşti, fiind stabilită în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea acestei instanţe.

În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pronunţată astăzi, 30 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.