State's Compensation Recovery Claim Found Time-Barred Under Art. 8(1) Decree 167/1958; Appeal Quashed

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 septembrie 2022 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2012, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 1.121.369 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 2.550.000 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/25.05.2009 de către S.C. A. S.R.L., şi valoarea de 1.428.631 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului, compus din teren în suprafaţă de 475 mp şi construcţii demolate, în suprafaţă totală de 374 mp, situat în Bucureşti, str. x, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie, până la data plăţii.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar la data de 30 martie 2022 a depus cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L. şi a numitei B..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1694 din 6 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune. A respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L. şi a numitei B.. A respins, ca nefondată, cererea chematei în garanţie B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat. A obligat-o pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească chematei în garanţie, S.C. A. S.R.L., suma de 2.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 928A din 12 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Ministerul Finanţelor şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 1694 din 6 decembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L.. A admis apelul declarat de chemata în garanţie B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să-i plătească acesteia suma de 5.862 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond. A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate. A obligat-o pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească chematei în garanţie B. suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (cotă-parte din onorariul de avocat) din faza procesuală a apelului, şi chematei în garanţie S.C. A. S.R.L. suma de 2.800 RON, cu acelaşi titlu pentru aceeaşi etapă procesuală.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 928A din 12 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia extinctivă.

A criticat decizia curţii din perspectiva faptului că ar fi reţinut în mod greşit că momentul de la care recurentul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia a început să curgă, cel mai târziu, de la data confirmării raportului Curţii de Conturi prin sentinţa nr. 2767 din 17 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti în calea de atac împotriva deciziei Curţii de Conturi.

Recurentul a învederat că, o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale este existenţa prejudiciului, care trebuie să fie cert, direct, să nu fi fost reparat încă, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanţa de fond a calificat cererea în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, a arătat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea sa, a apreciat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

De asemenea, a arătat că statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Chiar dacă intimata şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Deşi ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, existenţa pagubei nu a fost stabilită, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia se putea face doar printr-o nouă evaluare.

Recurentul a susţinut că, din analiza circumstanţelor cauzei reies, pe de o parte, raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, iar, pe de altă parte, raportul de prepuşenie născut, în temeiul relaţiilor de muncă, între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

A afirmat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că recurentul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, respectiv la 19.01.2021, emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Totodată, a susţinut că raţionamentul instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune rezidă în interpretarea eronată a unor paragrafe din decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care au fost aplicate în cauză, deşi aceasta se circumscrie altei materii de drept (dreptului muncii).

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 25 septembrie 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă a înţeles să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 5 octombrie 2023, intimata B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 24 octombrie 2023, intimata S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor acestuia în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. La aceeaşi dată, a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

La data de 23 februarie 2024, intimata-chemată în garanţie B. a depus concluzii scrise.

Înalta Curte, la termenul din 7 martie 2024, a calificat chestiunea inadmisibilităţii recursului ca fiind o apărare de fond, care nu reprezintă o excepţie procesuală ce vizează condiţiile de exercitare ale recursului, şi a respins excepţia nulităţii recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prioritar, se constată că, prin motivele de recurs invocate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, la un termen de 3 ani de la emiterea deciziei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Deşi soluţia pronunţată de curtea de apel asupra prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă, în viziunea Înaltei Curţi termenul de prescripţie are o dată de începere diferită faţă de cea reţinută în hotărârea recurată, respectiv de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 5413/30.06.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie pentru foştii proprietari ai imobilului în discuţie, împrejurare ce nu poate conduce, însă, la reformarea hotărârii atacate din perspectiva modalităţii de soluţionare a excepţiei procesuale.

Examinând, pe acest palier, decizia recurată, şi suplinind motivarea curţii de apel, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor recurentului reclamant.

În esenţă, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 475 mp şi construcţii demolate, în suprafaţă totală de 374 mp, situat în Bucureşti, str. x, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 25 mai 2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 25 mai 2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5413/30.06.2009, beneficiarei B. fiindu-i eliberate titlurile de conversie aferente.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1694 din 6 decembrie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin decizia nr. 928A din 12 iunie 2023, apelurile declarate de reclamantul Statul Român, în reprezentarea Ministerului Finanţelor, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei menţionate fiind respins ca nefondat, reţinându-se că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate marchează începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât la acea dată recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 25.05.2009, emiţând decizia nr. 5413/30.06.2009, iar, ulterior, eliberând titlurile de conversie aferente.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 25.05.2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 25.05.2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 29.10.2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 25.05.2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 29.10.2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5413/30.06.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la despăgubiri şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte nu va reţine criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparţinând instituţiilor sale.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 25.05.2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 5413/30.06.2009, respectiv a titlului de conversie aferente.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.

Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaţionale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Roman, împotriva deciziei nr. 928 A din 12 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În raport de soluţia ce urmează a se adopta, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, aflat în culpă procesuală, la plata către intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a sumei de 2.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform dovezilor de plată reprezentate de factura x/04.03.2024, emisă de Cabinet de avocat, mediator şi practician în insolvenţă D., şi extrasul de cont aferent.

În temeiul aceloraşi dispoziţii legale, Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata către intimata-chemată în garanţie B. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor de plată anexate (factura nr. x/22.09.2023 şi ordinul de plată emis către E.), suma fiind redusă, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că acordarea integrală a onorariului în cuantum de 7.094 RON, pretins de partea intimată, nu se justifică, ţinând seama de complexitatea cauzei, de obiectul pricinii şi de problemele de drept dezlegate, respectiv, în raport cu prestaţia efectiv îndeplinită de avocat în cadrul procedurii derulate în etapa recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Roman, împotriva deciziei nr. 928 A din 12 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a sumei de 2.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Obligă pe recurent la plata către intimata-chemată în garanţie B. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, suma fiind redusă conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.