State liability claim for compensation overpayment held time-barred from 2009 issuance decision; Ministry appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 28 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în numele Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 1.120.986 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.759.600 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.10.2008 întocmit de S.C. Evaluar S.R.L., şi valoarea de 638.614 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a terenului în suprafaţă de 1485 mp, situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie, precum şi a titlurilor de plată, până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi a titlurilor de plată până la data plăţii.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 865 din 20 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în numele Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 757A din 17 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 865 din 20 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 757A din 17 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a observat faptul că a avut calitatea de reclamant în cauză şi Ministerul Finanţelor, în considerarea dispoziţiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Deşi cererile de chemare în judecată şi de apel au fost formulate de Ministerul Finanţelor atât în nume propriu, cât şi în reprezentarea Statului Român, curtea a dispus respingerea apelului doar în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, fără a reţine un argument care să-i fie opus acestei din urmă părţi.

Apreciind că decizia recurată este insuficient motivată, recurentul a solicitat casarea acesteia în baza cazului de nelegalitate menţionat.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2528 C. civ., stabilindu-se că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este cel al constatărilor Curţii de Conturi sau, cel mai târziu, al pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia promovată de intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 şi a deciziei nr. 10/2013 a Curţii de Conturi.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia este cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti în calea de atac împotriva deciziei Curţii de Conturi.

A susţinut că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal vizau, într-o primă etapă, verificarea conformităţii rapoartelor de evaluare cu standardele internaţionale de evaluare şi doar ulterior urma a se demara o nouă evaluare în vederea stabilirii prejudiciului.

Recurentul a menţionat că, la data emiterii deciziei nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, respectiv a pronunţării sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu se putea reţine că raportul de evaluare nr. x/2009 întocmit în dosarul administrativ nr. x/FF respecta standardele internaţionale de evaluare, astfel că la momentul pronunţării hotărârii menţionate nu se putea vorbi despre existenţa unui prejudiciu.

A arătat că, în situaţia în care Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, în sine, existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare. Ca atare, a susţinut că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.

Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acţiunea formulată în cauză, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. La data întocmirii raportului iniţial de evaluare sau ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Recurentul a mai susţinut că, din circumstanţele cauzei, reies atât raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în baza raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

A învederat că a luat cunoştinţă de producerea prejudiciului ca urmare a întocmirii raportului de evaluare de către S.C. A. S.R.L., iar până la momentul la care a fost încunoştinţat de pârâtă, prin adresa nr. x/18.01.2021, despre diferenţele dintre valorarea imobilelor care au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă internaţionale de evaluare, nu a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 18 septembrie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, susţinând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, la termenul fixat pentru soluţionarea recursului, 7 martie 2024, a calificat chestiunea inadmisibilităţii recursului ca fiind o apărare de fond, care nu reprezintă o excepţie procesuală ce vizează condiţiile de exercitare ale recursului, şi a rămas în pronunţare asupra recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile de nelegalitate deduse judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac vizează, pe de o parte, existenţa unei insuficiente motivări a deciziei recurate, iar, pe de altă parte, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind prescripţia extinctivă de către instanţa de apel, argumentele recurentului fiind subsumate astfel motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

6.1 Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel nu este suficient motivată, întrucât, instanţa de apel nu a observat că, în cauză, a avut calitatea de reclamant şi Ministerul Finanţelor, în considerarea dispoziţiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. Totodată, a afirmat că, deşi cererile de chemare în judecată şi de apel au fost formulate atât de Ministerul Finanţelor, în nume propriu, cât şi de acesta în reprezentarea Statului Român, apelul a fost respins doar în privinţa reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, instanţa de apel neaducând niciun argument care să-i fie opus acestei din urmă părţi.

Contrar susţinerilor recurentului, criticile enunţate nu se circumscriu motivului de recurs invocat.

Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a inserat în cuprinsul hotărârii toate menţiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi s-a pronunţat motivat asupra tuturor criticilor invocate prin cererea de apel, sub aspect formal, instanţa fiind învestită cu o singură cerere, formulată de Ministerul Finanţelor, care a acţionat atât în nume propriu, cât şi în reprezentarea Statului Român şi care a cuprins motive comune de nelegalitate şi de netemeinicie ale hotărârii de primă instanţă.

Înalta Curte constată că, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi reprezentarea Statului Român, nu a indicat critici concrete pe care le-ar fi formulat prin cererea de apel şi care nu ar fi primit o dezlegare prin hotărârea recurată.

Chiar dacă în dispozitivul hotărârii recurate s-a consemnat explicit doar soluţia de respingere a apelului declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei primei instanţe, această împrejurare nu are aptitudinea de a confirma aspectele de nelegalitate invocate de către recurent, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme analiza curţii de apel înglobează toate criticile formulate de apelanţi în calea de atac anterioară, care au vizat, în esenţă, modalitatea de aplicare a dispoziţiilor care reglementează prescripţia extinctivă, precum şi identificarea momentului obiectiv/subiectiv de la care termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune a început să curgă.

Pentru considerentele expuse, critica recurentului, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

6.2 Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Prioritar, se constată că prin criticile de recurs invocate prin prisma acestui motiv de casare recurentul a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 2528 C. civ.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, la un termen de 3 ani de la emiterea deciziei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Deşi soluţia pronunţată de curtea de apel asupra prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă, în viziunea Înaltei Curţi termenul de prescripţie are o dată de începere diferită faţă de cea reţinută în hotărârea recurată, respectiv data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4380/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie pentru foştii proprietari ai imobilului în discuţie, împrejurare ce nu poate conduce, însă, la reformarea hotărârii atacate.

Examinând, pe acest palier, decizia recurată, şi suplinind motivarea curţii de apel, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor recurentului reclamant.

Potrivit art. 2.528 alin. (1) C. civ., "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea acesteia, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea sa (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, care nu a depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 1485 mp, situat în Timişoara, str. x, jud. Timiş, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 16.10.2008, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 16.10.2008, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 4380/23.04.2009, beneficiarului Ordinului Surorilor de Notre Dame fiindu-i eliberat titlul de conversie aferent.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 865 din 20 mai 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin decizia nr. 757A din 17 mai 2023, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei menţionate fiind respins ca nefondat, reţinându-se că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate marchează debutul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât la acea dată recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, emiţând decizia nr. 4380/23.04.2009, iar, ulterior, eliberând titlurile de conversie aferente.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 2528 C. civ., coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greşit au susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. A. S.R.L. la 17.09.2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăşi reglementarea art. 2528 C. civ., care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021 sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. A. S.R.L. la 17.09.2000, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care aceştia o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 4380/23.04.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurenţilor prejudiciaţi şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu au avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. B. S.A. la 16.10.2008, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 4380/23.04.2009, respectiv a titlului de conversie aferente.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.

Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardelor internaţionale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 757A din 17 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 757A din 17 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.