Passive procedural capacity of penitentiary administration and delictual liability for overcrowding-based moral damages

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 21 iulie 2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune pentru repararea prejudiciului suferit din cauza condiţiilor de detenţie în penitenciarele din România.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 998, 999, 1000, 1002 C. civ., art. 80 din Legea nr. 254/2013 şi art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

2. Apărările formulate la fond

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată faţă de nerespectarea dispoziţiilor art. 194 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

La rândul său, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat, prin întâmpinarea depusă, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a inadmisibilităţii acţiunii în raport de aplicarea anterioară a dispoziţiilor Legii nr. 169/2017, excepţia inadmisibilităţii faţă de lipsa parcurgerii procedurii reglementate de art. 56 din Legea nr. 254/2013, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Prin sentinţa nr. 12777 din 26 noiembrie 2021, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 2022.

3. Hotărârile instanţei de fond

Prin încheierea din 4 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată. A unit cu fondul, în condiţiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ., excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii acţiunii şi a luat act de voinţa reclamantului în sensul micşorării câtimii obiectului cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa nr. 1280 din 23 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantului pentru pretenţiile aferente perioadei 11.03.2014-18.07.2018. A admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru condiţiile privării de libertate a reclamantului până la data de 22.12.2019 şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea pentru această perioadă. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea având ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru condiţiile privării de libertate începând cu data de 23.12.2019 până la data introducerii acţiunii. A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. pentru perioada 23.12.2019 până la data introducerii acţiunii, obligând pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 935A din 12 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei nr. 1280 din 23 septembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 935A din 12 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, susţinând că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că recurenta poate fi subiect în raportul litigios dedus judecăţii, întrucât aceasta nu dispune asupra modului de executare a pedepsei de către persoanele private de libertate, în penitenciare.

A arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756 din 12 octombrie 2016, în realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, în unităţile din subordinea sa, iar, conform art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, "Pentru îndeplinirea atribuţiilor, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se înfiinţează, se organizează şi funcţionează penitenciare, penitenciare-spital, penitenciare pentru tineri, penitenciare pentru femei, centre educative (...)."

H.G. nr. 756/2016, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la art. 11 alin. (7) că "organizarea şi funcţionarea unităţilor din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se stabilesc prin regulamente aprobate prin ordin al ministrului justiţiei".

Prin art. 1 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018, s-a prevăzut că "penitenciarele sunt instituţii publice de interes naţional, cu personalitate juridică, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care fac parte din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.(alin. (2) Penitenciarele sunt unităţi care asigură executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurii arestării preventive şi cu asigurarea intervenţiei recuperative, în condiţii care garantează respectarea demnităţii umane, facilitând responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi contribuind la creşterea gradului de siguranţă a comunităţii, menţinerea ordinii publice şi securităţii naţionale."

Potrivit art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016, unităţile subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului şi au personalitate juridică, iar, conform alin. (1) al aceluiaşi text, "Pentru îndeplinirea atribuţiilor, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se înfiinţează, se organizează şi funcţionează penitenciare, penitenciare-spital, penitenciare pentru tineri, penitenciare pentru femei, centre educative, centre de detenţie, centre de formare profesională, Şcoala Naţională de Pregătire a Agenţilor de Penitenciare Târgu Ocna, Baza de aprovizionare, gospodărire şi reparaţii, Centrul de pregătire, odihnă şi recuperare - B. şi Centrul de pregătire, odihnă şi recuperare - C.".

Apreciind că penitenciarele au personalitate juridică proprie, a susţinut că doar unităţile penitenciare în custodia cărora s-a aflat recurentul în perioada menţionată în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să stea în nume propriu în proces, recurenta nefiind răspunzătoare pentru faptele acestora. Mai mult, penitenciarele au personalitate juridică, având organizare şi patrimoniu proprii, fiind ordonatori terţiari de credite, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare.

În considerarea argumentelor anterior expuse, a afirmat că, sub aspectul respingerii lipsei calităţii sale procesuale pasive de către instanţa de apel, hotărârea nu poate fi justificată prin raporturile de subordonare existente între recurentă şi unităţile penitenciare, deoarece aceasta contravine prevederilor art. 222 C. civ., neexistând nicio dispoziţie legală pentru angajarea răspunderii sale pentru faptele unităţilor aflate în subordine.

A menţionat că există o jurisprudenţă naţională vastă în acest sens, recurenta neavând responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce priveşte modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, aceasta revenind penitenciarelor, ca structuri funcţionale ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Ca atare, nu i se pot imputa recurentei modul de coordonare şi de control, precum şi activităţile desfăşurate de Penitenciarul Gherla în vederea asigurării unor condiţii de detenţie adecvate reclamantului.

Obligaţiile aparatului central nu trebuie confundate cu responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, aceasta realizându-se la nivelul fiecărui penitenciar în limitele fondurilor bugetare alocate de Guvern.

Organizarea şi coordonarea activităţilor prevăzute la art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 revine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi se realizează potrivit destinaţiei şi în limitele fondurilor bugetare alocate de Guvern. A menţionat recurenta că statului îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, însă eventualele inacţiuni în acest sens nu reprezintă consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării locurilor de detenţie conform standardelor minime.

Deşi este real că fapta ilicită reclamată s-a produs în mediul penitenciar, condiţiile de detenţie imputate de reclamant recurentei implică analiza răspunderii pentru supraaglomerarea creată de lipsa asigurării spaţiilor corespunzătoare prevăzute de legislaţia în materie.

Or, pentru acest tip de prejudiciu, răspunderea revine Statului Român, care stabileşte politica penală şi politica financiară, recurenta având doar atribuţii de aplicare a acestora.

Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă şi din faptul că în Hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat existenţa unei probleme structurale în ceea ce priveşte suprapopularea din centrele de deţinere şi arest preventiv şi din unităţile penitenciare din România, recomandând măsuri suplimentare din partea autorităţilor naţionale fie de natură logistică, fie de politică penală, precum şi consolidarea, respectiv, introducerea unor remedii de natură preventivă şi compensatorie pentru situaţiile în care o persoană se confruntă sau a fost expusă suprapopulării în locul de detenţie.

Toate aceste măsuri se impun a fi luate, în primul rând, de Statul Român, Administraţia Naţională a Penitenciarelor având un rol secundar, ce constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a statului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că statului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor (cauza Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, hot. din 10 ianuarie 2012), respectiva obligaţie nefiind de mijloace, ci de rezultat.

A apreciat că supraaglomerarea, ca problemă generală a sistemului penitenciar din România, este o consecinţă a politicii statale, responsabilitatea elaborării actelor normative şi adoptării măsurilor necesare prevenirii apariţiei sau reducerii acestui fenomen aparţinând statului (cauza Rezmiveş şi alţii contra României).

A făcut referire şi la cauza Polgar împotriva României, prin care Curtea Europeană a stabilit criteriile de aplicare a răspunderii civile delictuale, ca remediu pentru condiţiile de detenţie inadecvate, reţinând că statul este răspunzător pentru acestea.

Recurenta a menţionat că Ministerul Finanţelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte, în acest scop, un alt organ, enumerând, în acest sens, jurisprudenţă internă considerată a fi relevantă.

A arătat că prin hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a solicitat Statului Român, ca în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate, apte să soluţioneze problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor inadecvate de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei, recomandând măsuri generale pentru remedierea problemei structurale constatate.

De asemenea, a susţinut că nu deţine pârghiile legale, mijloacele financiare şi legislative, pentru a rezolva problema supraaglomerării din penitenciare, neputându-i fi reţinută răspunderea nici pentru cea mai uşoară culpă.

Referitor la aspectele reţinute pe fondul cauzei, a arătat că nu există vreun motiv pentru a se statua în sensul că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în timpul detenţiei.

A apreciat că, prin încălcarea normelor de drept material şi prin omisiunea examinării motivelor de apel invocate de către recurentă, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.

A arătat că în cererea de apel a precizat care sunt condiţiile de detenţie în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate la Penitenciarul Gherla, în mod greşit curtea reţinând că din înscrisurile depuse la dosar nu reies informaţii cu privire la numărul de deţinuţi cu care reclamantul a împărţit spaţiul din cele trei camere de cazare din penitenciar.

A apreciat că acest motiv de recurs se impune a fi admis, întrucât, în ceea ce priveşte nerespectarea spaţiului minim de 4 mp, apreciat de instanţa de apel ca fiind un aspect suficient pentru acordarea despăgubirilor, cifrele comunicate de către unitatea penitenciară reprezintă o medie şi nu o situaţie constantă, impunându-se o examinare coroborată cu celelalte condiţii de detenţie asigurate, după cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, respectiv Mursic împotriva Croaţiei).

Potrivit datelor şi documentelor transmise de unitatea penitenciară, reclamantului i-au fost respectate condiţiile minime de detenţie, în ceea ce priveşte accesul la lumină naturală şi ventilaţie, la o temperatură optimă în camerele de deţinere, a accesului la facilităţi sanitare, a hranei corespunzătoare, la apă potabilă şi apă caldă, la un pat individual şi la cazarmamentul necesar, la produse de igienă personală, materiale de curăţenie, la dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare, precum şi la asigurarea spaţiului minim de cazare.

Astfel, cererea reclamantului privind obligarea recurentei la plata daunelor morale este neîntemeiată, întrucât acesta nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada indicată. A apreciat că reclamantul nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat şi custodierea sa în mediul penitenciar, deşi, în procesul civil, îi revenea sarcina probei.

Referitor la aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, recurenta a susţinut că, pentru a-i putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală este necesar să existe un prejudiciu, o faptă ilicită, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, respectiv a vinovăţiei, conţinând intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care s-a acţionat în săvârşirea faptei.

Cât priveşte fapta ilicită, a afirmat că reclamantul nu a făcut dovada că recurenta a acţionat cu încălcarea prevederilor legale referitoare la acordarea condiţiilor de detenţie, de natură să determine atragerea răspunderii civile delictuale. De altfel, din cererea de chemare în judecată nu rezultă care sunt faptele imputabile recurentei, reclamantul neprecizând care sunt condiţiile de detenţie necorespunzătoare imputate pârâţilor.

Problema supraaglomerării nu este imputabilă recurentei, deoarece, în raport cu prevederile legale în vigoare, cazarea într-o unitate penitenciară a deţinuţilor se realizează în temeiul unor dispoziţii legale ce impun această conduită, respectiv încarcerarea în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. În vederea îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege, faţă de care nu se permite o acţiune contrară, a arătat că este obligată să pună în aplicare hotărârile instanţelor, indiferent de condiţiile de cazare existente în unităţile de detenţie, prin prisma respectării efectelor legii şi hotărârilor instanţelor de judecată.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, a susţinut că reclamantul nu a făcut această dovadă, nefiind administrate probe care să justifice acordarea vreunei sume în compensarea acestui prejudiciu sau care să determine legătura de cauzalitate între pretinsa neacordare a unor condiţii de detenţie adecvate şi prejudiciul suferit.

Cu privire la raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a afirmat că acesta nu există, în lipsa unei dovezi a prejudiciului suferit, drepturile fiindu-i asigurate conform dispoziţiilor legale în materie, naţionale şi comunitare.

A arătat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale, însă, în măsura în care instanţa va reţine, similar instanţei de apel, că existenţa prejudiciului reiese din însăşi materialitatea faptei, constând în neasigurarea spaţiului minim, a susţinut că nu există temei legal pentru a se dispune în acest sens.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul nu a depus întâmpinare.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs deduse judecăţii recurenta a criticat decizia curţii de apel, pe de o parte, din perspectiva manierei de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive (reiterate prin motivele de apel în raport de soluţia primei instanţe, de respingere a acesteia), iar, pe de altă parte, prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, aspecte care ar fi condus la sancţionarea sa nejustificată pentru condiţiile de detenţie în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate.

Examinând, pe un prim palier, motivul de critică prin care recurenta a reclamat greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, reclamantul, invocând incidenţa dispoziţiilor în materia răspunderii civile delictuale, a solicitat atragerea răspunderii pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pe acest temei, pentru repararea prejudiciului suferit din cauza condiţiilor degradante de detenţie în care a executat pedeapsa privativă de liberate în penitenciarele din România.

Pârâţii s-au apărat, invocând fiecare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Administraţia Naţională a Penitenciarelor susţinând în acest sens că nu justifică legitimare procesuală în cauză, întrucât nu dispune, potrivit actelor normative în baza cărora este organizată şi funcţionează, asupra modului în care pedepsele sunt executate în cadrul unităţilor penitenciare, care sunt entităţi cu personalitate juridică, ce pot sta în judecată în nume propriu şi răspunde personal pentru condiţiile de detenţie asigurate.

Instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a respins excepţia invocată, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 10 şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, ale art. 6 alin. (1) lit. a) şi art. 10 din H.G. nr. 1849/2004, ale H.G. nr. 756/2016 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare aprobat prin O.M.J. nr. 2724/2018 coroborate cu cele ale art. 221 C. civ., pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor răspunde, din punct de vedere delictual, pentru fapta ilicită imputată.

Soluţia instanţei de fond a fost validată de curtea de apel prin decizia pronunţată, obiect al recursului pendinte, reţinându-se că pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor are în subordine şi coordonează activitatea penitenciarelor, fiind titulara unor obligaţii distincte faţă de cele care le incumbă acestora, pentru acest motiv putând fi subiect pasiv în raportul juridic litigios de faţă.

În soluţionarea criticii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei, Înalta Curte urmează a se raporta la dispoziţiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Astfel, prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a prevăzut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

Or, despăgubirile solicitate de recurent prin acţiunea dedusă judecăţii au fost formulate în contextul imposibilităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condiţiilor de detenţie, prejudiciul reclamat fiind o consecinţă a condiţiilor inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, derivate din posibilitatea recurentei de decizie şi control asupra acestora.

În acest context, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicate, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a protocoalelor adiţionale, precum şi cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deţinuţilor.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti".

Astfel, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine obligaţia de a implementa dispoziţiile cu caracter normativ şi de a gestiona resursele financiare care îi sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii fiscale a Statului Român, respectiv de a aplica măsurile corespunzătoare în vederea garantării drepturilor persoanelor aflate în detenţie.

Conform art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016, "În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuţii", (lit. a) "organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare; (lit. c) elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării; (lit. m) elaborează programe anuale şi de perspectivă pentru investiţii şi reparaţii capitale pentru sistemul administraţiei penitenciare, inclusiv pentru locuinţele de serviciu şi intervenţie."

De vreme ce obligaţia de organizare, coordonare şi control a modului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate în acord cu principiile privind respectarea demnităţii umane, prin interzicerea supunerii la tratamente inumane sau degradante rezidă în lege în sarcina recurentei, reiese că este nefondată susţinerea acesteia referitoare la faptul că nu i se poate imputa tocmai modul de coordonare şi de control a activităţilor desfăşurate la Penitenciarul Gherla în vederea asigurării unor condiţii de detenţie adecvate reclamantului.

Pentru identitate de raţiune, este nefondată şi critica formulată în sensul că Statului Român îi revine exclusiv responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, pe motiv că acesta stabileşte politica penală şi financiară, întrucât recurenta are obligaţia de a asigura elaborarea şi transpunerea în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, a drepturilor deţinuţilor din unităţile aflate subordinea sa, în limita fondurilor bugetare alocate de Guvern, ca organ executiv al Statului Român.

Totodată, nu se poate reţine o încălcare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 222 C. civ., respectiv a celor ale H.G. nr. 756/2016 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2724/2018, întrucât recurenta răspunde atât pentru faptele unităţilor aflate în subordine (în speţă, faptele Penitenciarului Gherla), precum şi pentru fapta proprie, constând în neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor legale reglementate de normele anterior enunţate, revenindu-i sarcina de a remedia deficienţele din sistemul penitenciar privind condiţiile de detenţie, conform art. 2 din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate la Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 433/2010 (art. 1 - "Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi pentru reamenajarea spaţiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal").

În raport de considerente anterior expuse, precum şi de normele legale evocate, îi revine recurentei o răspundere pentru condiţiile de detenţie oferite de sistemul penitenciar din România, pentru imposibilitatea de a se conforma standardului ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, aceasta justificând legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii.

Cât priveşte practica judiciară invocată de către recurentă în fundamentarea susţinerilor privind lipsa calităţii procesuale pasive, Înalta Curte constată lipsa de elocvenţă a acesteia asupra chestiunii deduse judecăţii, de vreme ce aspectele dezlegate nu au aptitudinea de a conduce la constatarea nelegalităţii hotărârii recurate, obligaţia recurentei, de a asigura condiţii de detenţie care să respecte demnitatea umană, rezultând din lege, iar jurisprudenţa nefiind, potrivit art. 1 C. civ., izvor de drept.

Chiar dacă în cauza Rezimveş şi alţii contra României (invocată de pârâtă în susţinerea criticii analizate), Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul că problema supraaglomerării din penitenciare are caracter sistemic şi structural, Statul Român fiind nu numai responsabil pentru această situaţie, dar având şi obligaţia de a lua măsuri adecvate, într-un termen rezonabil, pentru remedierea acesteia, prin normele dreptului intern s-a stabilit, astfel cum s-a evidenţiat în cele ce preced, că entitatea care are atribuţii în implementarea lor, utilizând de resursele financiare ale statului, este tocmai recurenta.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în mod judicios curtea de apel i-a recunoscut recurentei calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, ca parte responsabilă de omisiunea de a acţiona în scopul eliminării condiţiilor precare de detenţie din penitenciarele din România.

Examinând, în cele ce urmează motivul de recurs prin care recurenta a criticat nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva eronatei reţineri a îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi aplicării acestei sancţiuni civile, Înalta Curte constată că este nefondat.

Instanţa reţine că, sub aspectul circumstanţelor factuale ale prezentului litigiu, s-a reţinut că reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Gherla, în perioada 28 mai - 8 iunie 2021, într-o cameră în suprafaţă de 31,64 mp, ulterior, în intervalul 8 mai - 10 mai 2021, într-o cameră de 12,88 mp, iar în perioada 10 iunie - 19 iulie 2021, într-o cameră de 35,28 mp.

Deşi curtea de apel a apreciat că împrejurările de fapt şi probatoriul administrat în cauză au fost insuficiente în a releva numărul deţinuţilor cazaţi în aceeaşi cameră cu reclamantul sau numărul de paturi alocate, în lipsa altor probe care nu au fost administrate de recurentă sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut existenţa faptei ilicite reprezentată de neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de detenţie, respectiv a prejudiciului moral corelativ, reprezentat de atingerea adusă integrităţii fizice şi psihice a reclamantului ca urmare a încarcerării sale cu nerespectarea standardelor internaţionale stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul menţionat, instanţa de contencios european a reţinut că, în ceea ce priveşte persoanele private de libertate, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impun autorităţilor obligaţia de a se asigura că acestea sunt deţinute în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferinţă de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil detenţiei [cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), parag. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46].

Prin hotărârea Muršić împotriva Croaţiei, Curtea Europeană a reiterat principiul referitor la suprapopularea carcerală şi factorii susceptibili să compenseze lipsa de spaţiu personal a deţinutului, arătând că, în special, în cazul în care suprafaţa utilă de care acesta dispune într-o celulă colectivă este mai mică de 3 m2, se consideră că lipsa de spaţiu personal este atât de gravă, încât dă naştere unei puternici prezumţii de încălcare a art. 3 din Convenţie şi că, în mod normal, această prezumţie puternică poate fi răsturnată de Guvern doar în cazul în care sunt întruniţi toţi factorii, anume că reducerea spaţiului personal în raport cu suprafaţa minimă de 3 m2 impusă este de scurtă durată, ocazională şi minoră, fiind însoţită de suficientă libertate de circulaţie şi de activităţi adecvate în afara celulei, precum şi în cazul în care reclamantul este încarcerat într-o instituţie care oferă, în general, condiţii decente de detenţie, nefiind supus altor elemente considerate circumstanţe agravante ale condiţiilor precare de detenţie.

Raportând aceste statuări jurisprudenţiale la circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat instanţa de apel că acestea au conturat, în cauza pendinte, existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, răspundere reţinută în sarcina recurentei.

De altfel, prin adoptarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, legiuitorul a arătat că se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut, care se calculează, excluzând suprafaţa grupurilor sanitare şi a spaţiilor de depozitare a alimentelor, prin împărţirea suprafeţei totale a camerelor de deţinere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spaţiului în cauză, aspect ce poate atrage acordarea unor compensaţii.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 935A din 12 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 935A din 12 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.