Defamation claim fails; appeal rejected — councillor’s protests and statements protected by free expression rights

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 27 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de aceasta, constând în prezentarea, în social-media (C.), în presa scrisă sau audiovizuală, a unor afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute din punct de vedere factual, care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei; obligarea pârâtei la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie prin mijloacele menţionate, tulburarea produsă prin afirmaţiile calomnioase şi acuzaţiile nesusţinute factual subzistând în prezent; obligarea pârâtei să difuzeze/publice hotărârea ce se va pronunţa, pe propria cheltuială, în termen de 10 zile de la comunicare, la posturile de televiziune şi în publicaţiile mass-media prin intermediul cărora pârâta a săvârşit faptele ilicite, respectiv D., E., F., G., H., I., J.; obligarea pârâtei la plata sumei de 220.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost precizată, reclamanta depunând mesaje de pe reţelele de socializare, respectiv informaţii din emisiuni de televiziune, referitoare la datele şi conţinutul afirmaţiilor defăimătoare ale pârâtei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 481 din 26 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 610A din 11 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 481 din 26 martie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 610A din 11 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., invocând incidenţa în drept a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a celor care reglementează principiul disponibilităţii, limitele învestirii, efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, determinate de ceea ce s-a apelat, reglementate la art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 şi art. 477 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a afirmat că instanţa de apel nu a analizat toate cererile cu soluţionarea cărora a fost învestită, deşi avea această obligaţie, reţinând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii.

A arătat că, deşi a invocat prin motivele de apel faptul că instanţa de fond nu a analizat cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 24 iulie 2020, în mod nelegal curtea de apel a considerat că este corectă sentinţa civilă pronunţată în cauză.

Invocând dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 204 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a menţionat că, deşi la termenul de judecată din 24 iulie 2020, a formulat cerere precizatoare a acţiunii civile, însoţită de înscrisuri şi suport CD, care conţinea imagini video în susţinerea şi dovedirea acesteia, instanţa a dispus amânarea judecăţii în vederea comunicării către pârâtă, omiţând să analizeze conţinutul acesteia cu privire la faptele ilicite reclamate, care au făcut obiectul cererii precizatoare, şi probele încuviinţate în dovedirea acesteia.

A susţinut că prin cererea precizatoare a făcut referire la datele şi la conţinutul afirmaţiilor defăimătoare săvârşite de pârâtă (mesaje pe reţele de socializare, emisiuni TV etc.), precum şi la alte fapte ilicite comise până la data formulării acesteia, pe care instanţa de fond nu le-a analizat, constatând în mod eronat că prin probele administrate nu s-a făcut dovada afirmaţiilor calomnioase şi că acuzaţiile nu au fost susţinute factual.

În ceea ce priveşte acţiunile ilicite ale pârâtei, în considerarea efectului devolutiv al apelului, a afirmat că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt expuse în cererea de chemare în judecată şi cererea precizatoare, care au fost dovedite conform probatoriului administrat, apt să contribuie la stabilirea unei situaţii de fapt reale.

A menţionat că precizările cererii de chemare în judecată se referă la fapte şi acţiuni săvârşite individual de către pârâtă, chiar dacă la unele întâlniri au participat şi alte persoane.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, respectiv a obligaţiei de a indica, în cadrul hotărârii pronunţate, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, susţinând că decizia recurată cuprinde scurte observaţii cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, fără a fi fost efectuată o analiză concretă a conţinutului acesteia sau a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situaţie de fapt, şi fără a se analiza toate motivele de apel invocate.

De asemenea, a susţinut că hotărârea curţii de apel nu este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cu art. 6 din Convenţie, care reglementează dreptul la un proces echitabil şi care presupune, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea Perez împotriva Franţei). Potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale ce i-au fost supuse (hotărârea Helle împotriva Finlandei), în prezenta cauză instanţele de fond şi de apel neexaminând în mod real şi efectiv aspectele de fapt şi de drept relevante din cuprinsul cererii introductive şi nici condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Deşi a criticat prin motivele de apel hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării corespunzătoare a materialului probator administrat în cauză, instanţa de apel nu a procedat la examinarea completă a acestora, deşi avea o asemenea obligaţie potrivit efectului devolutiv al apelului, considerând în mod eronat si contrar probelor de la dosar că terenul restituit este parcul K..

Or, din înscrisurile depuse la dosar reiese că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciară curţi-construcţii, iar în planul urbanistic general figurează ca teren construibil, că acesta nu a avut vreodată destinaţia de parc, parcul K. neexistând la adresa unde imobilul este situat.

A invocat dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că instanţele de fond şi de apel nu au luat în considerare înscrisurile şi reportajele video filmate pe terenul aflat în proprietatea sa, din 21 aprilie 2019 şi 19 mai 2019, în care pârâta a apărut alături de alţi cetăţeni şi membri ai L., manifestaţiile, marşurile, mitingurile organizate pe terenul său blocând eliberarea terenului ocupat abuziv de Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, fiind fapte ilicite.

A susţinut că, în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, iar curtea de apel a menţinut soluţia, reţinând că grupul "Salvaţi Parcul Brâncuşi" a fost înfiinţat pe C., iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că parcul nu este înregistrat la Municipiul Bucureşti sau la sectorul 3 al unităţii administrativ-teritoriale.

În opinia sa, curtea a omis să analizeze înscrisurile emise de autorităţi, motivându-şi soluţia pe baza unei capturi preluate de pe site-ul google.com/maps, reţinând că terenul a fost identificat în registrul spaţiilor verzi, fără a ţine seama de faptul că acesta nu are valoare juridică sau administrativă, nefiind aprobat printr-o hotărâre a Consiliului Municipal. În plus, deşi a constatat că registrul spaţiilor verzi are rol informativ, i-a acordat valoare juridică şi administrativă prin stabilirea caracterului de spaţiu verde al terenului, respectiv de parc, nefiind învestită cu o cerere având ca obiect stabilirea situaţiei juridice a terenului, încălcând limitele învestirii sale.

Recurenta a arătat că instanţa de apel nu a luat în considerare înregistrările video care cuprind acţiunile intimatei din şedinţele Consiliului Local Sector 3 din datele de 01.10.2018, 03.10.2018 şi 29.05.2019, referitoare la adoptarea planului urbanistic zonal sector 3, publicate pe site-ul Primăriei Sectorului 3 Bucureşti şi pe pagina de C. a acesteia şi preluate pe pagina de C. a L. sector 3, sau dezbaterea din 13.11.2018 de la sediul formaţiunii politice din sectorul 3, aspect ce denotă presiunea pusă asupra autorităţilor pentru indisponibilizarea terenurilor sale şi trecerea acestora din terenuri construibile în spaţii verzi, precum şi incitarea primarului de sector la încălcarea legii, cunoscându-se faptul că nu se poate schimba reglementarea urbanistică a terenurilor retrocedate.

Pronunţând hotărârea recurată cu aprecierea greşită a probelor administrate, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a afirmat că în mod greşit a stabilit instanţa de apel că acestea nu au confirmat săvârşirea faptei ilicite de către intimată.

A susţinut că instanţa de apel nu a coroborat probele administrate (planşe foto, înregistrări video, înscrisuri) din care rezultă acţiunile multiple ale intimatei, care pot fi considerate o adevărată campanie purtată împotriva recurentei.

A arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, considerentele de la pag. 26-27 fiind în contradicţie cu cele de la pag 34-35. Deşi a constatat în mod corect că terenul era proprietate privată, fiind înscris în PUG ca teren construibil, că nu există autorizaţie de construire pentru parcul K., că Primăria Sectorului 3 a solicitat ADPB S.A. realizarea unor lucrări de ridicare a amenajărilor şi a mobilierului urban, iar acesta a fost eliberat pentru a fi preluat de către recurentă, a reţinut eronat şi contrar considerentelor anterioare că terenul în discuţie avea destinaţia de parc şi că a fost restituit cu această destinaţie.

Pe lângă faptul că nu era învestită cu analiza destinaţiei terenului recurentei, curtea a stabilit eronat situaţia juridică a acestuia.

Recurenta a afirmat că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanţa fiind învestită cu o cerere în răspundere civilă delictuală şi nu cu o cerere referitoare la situaţia juridică a imobilului aflat în proprietatea sa sau a legalităţii restituirii. Considerentele referitoare la destinaţia de parc a terenului, precum şi cele referitoare la restituirea terenului care anterior avusese destinaţia de parc (pag. 34-35) au fost apreciate ca fiind străine de natura pricinii, solicitându-se eliminarea lor din cuprinsul hotărârii.

A susţinut că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel faptul ca intimata a acţionat în limitele calităţii sale de consilier local şi de membru al unui partid politic, fiind implicată în campania demarată pentru salvarea spaţiului verde al oraşului, deşi aceasta a acţionat cu rea-credinţă, cunoscând situaţia juridică şi urbanistică a terenului (aceea că nu este parc).

A arătat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste afirmaţii nu intră în sfera dreptului la liberă exprimare, încălcând dreptul persoanelor la o informare corectă, bazată pe informaţii reale, ce pot fi dovedite.

Pornind de la distincţia făcută de Curtea Europeană între fapte obiective şi judecăţi de valoare, respectiv "criteriului adevărului" şi permiterea "exagerărilor", a arătat că faptele pârâtei nu pot fi înscrise în sfera judecăţilor de valoare (opinii subiective), întrucât este vorba despre fapte obiective, care pot fi dovedite. Or, intimata nu a făcut dovada celor susţinute, respectiv că terenul este parc/spaţiu verde.

În ceea ce priveşte acţiunile concrete ale intimatei, anume participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul aflat în proprietatea sa, a arătat că în mod eronat şi contrar probatoriului administrat, instanţa de apel, fără a analiza în întregime cererea de chemare în judecată, cererea de apel şi materialul probatoriu, a apreciat că nu se poate retine în sarcina acesteia săvârşirea faptei ilicite, deşi, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că aceasta a iniţiat proteste şi mitinguri pe terenul proprietate privată, instigând cetăţenii să participe la aceste manifestări.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor legale care protejează dreptul la demnitate, respectiv art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 din acelaşi act normativ, art. 8, art. 10 şi art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 44 din Constituţia României, art. 1349 şi următ. C. civ.

A susţinut că afirmaţiile făcute în spaţiul public de către intimată constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului său la demnitate prevăzut de art. 72 şi 75 C. civ., întrucât depăşesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituţia României şi de art. 10 din Convenţie.

A menţionat că libertatea de exprimare a unei persoane nu este un drept absolut, ci comportă anumite restricţii prevăzute expres de alin. (6) al art. 30 din Constituţie. Paragr. 2 al art. 10 din Convenţie prevede şi limitarea expresă a acestui drept, iar prin art. 8 s-a prevăzut dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei.

În interpretarea şi aplicarea art. 8 din Convenţie, pentru a determina dacă ingerinţa autorităţilor în viaţa privată sau în corespondenţa reclamanţilor era necesară într-o societate democratică şi dacă s-a menţinut un just echilibru între diferitele interese, Curtea a cercetat dacă această ingerinţă era prevăzută de lege, dacă urmărea unul sau unele scopuri legitime şi dacă a fost proporţională cu aceste scopuri (cauzele Van Oosterwijk c. Belgia; Schiissel c. Austriei; Von Hannover c. Germaniei; Petrina c. României).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a arătat că dreptul la imagine compune dreptul la respectarea vieţii private, reglementat de art. 8 din Convenţie, ce are ca scop protejarea identităţii persoanei, a sferei vieţii sale intime, a relaţiilor sale personale, a libertăţii sexuale.

Instanţa de apel, deşi a făcut trimitere la principiile statuate în jurisprudenţa Curţii Europene privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată - nu a analizat concret aplicabilitatea acestora conform celor statuate de instanţa de contencios european.

Referitor la ingerinţa art. 10 din Convenţie, a arătat că în mod greşit a considerat instanţa de apel că acţiunile intimatei nu pot fi considerate fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acesteia asupra subiectului în discuţie, care este de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuşi.

A apreciat că faptele intimatei nu se înscriu în sfera interesului public, în speţă nefiind vorba despre un spaţiu verde, ci despre o proprietate privată care nu a fost niciodată parc, acţiunile sale având conotaţie personală şi prin prisma faptului că recurenta este singura persoană din sectorul 3 care deţine mai multe suprafeţe de teren pe raza teritorială a acestuia.

În aplicarea şi interpretarea principiilor referitoare la dreptul la liberă exprimare prin raportare la dreptul la viaţă privată, în limitele dreptului la liberă exprimare, recurenta a susţinut că intimata este responsabilă de publicarea mesajelor cu conţinut defăimător sau agresiv.

Raportat la conţinutul afirmaţiilor şi acuzaţiilor intimatei, în lipsa unei baze factuale care să le justifice, prin limbajul folosit şi acuzaţiile nedovedite, au fost depăşite limitele liberei exprimări, aducându-se atingere demnităţii recurentei.

A arătat că în mod greşit a considerat instanţa de apel că baza factuală este reprezentată de existenţa pe rolul instanţelor a unor litigii privind anularea dispoziţiei de restituire a terenului situat pe str. x nr. 13660/04.04.2011 (dosar nr. x/2020 iniţiat de Primarul Sectorului 3 al Municipiului Bucureşti şi dosar nr. x/2020 iniţiat de intimată împreună cu L. şi alţi membri de partid), în condiţiile în care acestea au fost introduse după promovarea prezentei acţiuni, iar faptele sunt anterioare formulării respectivelor cereri.

Recurenta a mai arătat că libertatea de exprimare este strâns legată de dreptul fundamental la informaţie, reglementat la art. 31 alin. (1) din Constituţia României, informarea corectă a opiniei publice fiind o obligaţie corelativă acestuia, cu condiţia să fie veridică şi onestă.

Or, intimata nu a adus un minim de dovezi în sprijinul celor afirmate, deşi cunoştea situaţia juridică a terenului, faptul că acestea era construibil, afirmând în mod eronat că acesta este parc/spaţiu verde, că a fost restituit ilegal, fără a exista vreo hotărâre judecătorească prin care titlul de proprietate al recurentei să fi fost desfiinţat sau prin care să fi fost condamnată pentru vreo infracţiune legată de modul de dobândire al terenului.

A susţinut că informaţiile prezentate de intimată nu erau noi, fiind publicate numeroase articole cu privire la acestea, instanţa de apel construindu-şi propria motivare pe relatări din presă, fără a cerceta înscrisurile din dosar. Or, judecătorul are obligaţia de a analiza aspectele deduse judecăţii în baza probatoriului administrat şi nu de a-şi forma opinia pe baza unor aspecte pur subiective.

Curtea Europeană a statuat că judecăţile de valoare sunt protejate de art. 10 din Convenţie dacă se bazează pe fapte adevărate sau sunt susţinute de o argumentare logică a autorului lor. Totuşi, chiar şi atunci când o informaţie constituie o judecată de valoare privită pe fondul împrejurărilor concrete ale cauzei, ea poate fi excesivă în absenţa unei baze factuale.

În acest sens, recurenta a solicitat să se constate că, de vreme ce afirmaţiile intimatei nu au o bază factuală sau argumentare logică, sunt sancţionabile conform interpretării CEDO, întrucât depăşesc limitele liberei exprimări, fapta sa fiind ilicită şi contravenind dispoziţiilor art. 72 şi art. 252 C. civ., care reglementează expres dreptul persoanei la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, respectiv la demnitate, onoare şi reputaţie.

Referitor la manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea sa, contrar considerentelor instanţei de apel cu privire la libertatea de întrunire consacrată de art. 11 din Convenţie, recurenta a solicitat să se constate că acestea depăşesc sfera libertăţii de întrunire, ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancţionat ulterior pentru această acţiune dar şi dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăţi de orice potenţiale acte de violentă venite din partea terţilor sau autorităţilor statului, hotărârea atacată fiind pronunţată

Libertatea de întrunire, astfel cum este consacrată în jurisprudenţa Curţii Europene, nu presupune ca aceste întruniri să fie organizate pe o proprietate privată fără acordul proprietarului. În sens contrar, s-ar ajunge la încălcarea drepturilor garantate prin Convenţie, respectiv a dreptului de proprietate, la viaţă privată.

A învederat că instanţa de apel a ignorat aceste aspecte, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că libertatea de întrunire este limitată atunci când este vorba despre proprietate privată (cauzele Appleby şi alţii c. Marii Britanii, Anderson c. Marii Britanii).

A susţinut că motivul de apel referitor la organizarea unor manifestaţii pe un teren proprietate privată nu a fost analizat de instanţa de apel, care a considerat, în mod eronat şi contrar înscrisurilor emise de autorităţi, că terenul avea destinaţia de parc, fiind restituit sub această destinaţie, curtea nefiind învestită cu o cerere prin care să se fi solicitat stabilirea situaţiei juridice a terenului.

Recurenta a susţinut şi că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi următ., precum şi art. 1357 C. civ.

A precizat că faptele intimatei contravin dispoziţiilor art. 72 şi art. 252 C. civ., vinovăţia sa, ca element al răspunderii civile delictuale, impunându-se a fi analizată prin prisma art. 10 din Convenţie, fiind necesar a se aprecia, suplimentar, asupra atitudinii sale subiective la momentul formulării acuzaţiilor fără fundament factual, buna-credinţă fiind un criteriu apt să determine dacă exercitarea libertăţii de exprimare s-a menţinut sau nu în limitele stabilite de articolul menţionat.

Referitor la prejudiciul suferit, recurenta a arătat că acesta constă în lezarea dreptului său la demnitate, prevăzut de art. 72 şi 252 C. civ.

A invocat şi dispoziţiile art. 525 C. civ., arătând că prin fapta ilicită a intimatei i-au fost afectate sănătatea, imaginea, onoarea, demnitatea şi reputaţia, afirmaţiile calomnioase ale acesteia determinând şi din partea unor persoane cunoscute a unor reacţii potrivnice, negative, pe care le resimte şi în prezent.

Totodată, prin manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea sa, Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti a fost împiedicat să elibereze terenul, lipsind-o pe recurentă de folosinţa acestuia.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, recurenta a făcut referire la aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, în sensul că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, în acelaşi sens fiind şi practica judiciară a instanţelor naţionale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata nu a depus întâmpinare.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării unor norme de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, respectiv a celor prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., care reglementează principiul disponibilităţii, limitele învestirii instanţei, efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, determinate de ceea ce s-a apelat.

Criticile invocate în susţinerea acestui motiv de recurs vizează, în esenţă, neanalizarea de către instanţa de apel a tuturor cererilor cu soluţionarea cărora a fost învestită prin motivele de apel, respectiv a cererii precizatoare depuse în etapa procesuală a fondului, la 24 iulie 2020, în legătură cu care a susţinut că nu a fost examinată nici în primă instanţă, deşi cuprindea referiri la afirmaţiile defăimătoare ale intimatei, precum şi la alte fapte ilicite săvârşite de aceasta, diferite de cele indicate în cererea de chemare în judecată, care, dacă ar fi fost cercetate coroborat şi raportat la probatoriul administrat în cauză, ar fi condus la stabilirea unei situaţii de fapt corespunzătoare realităţii.

Aceste motive de recurs nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că printr-un prim motiv de apel recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond nu a analizat toate cererile cu soluţionarea cărora a fost învestită, cu precădere cererea precizatoare formulată la data de 24 iulie 2020, în condiţiile prevăzute de art. 204 alin. (1) din acelaşi act normativ, prin care a pretins că a învederat săvârşirea altor fapte ilicite de către intimată, distinct de cele indicate în cererea de chemare în judecată, anume afirmaţii făcute pe reţeaua de socializare C. şi în interviuri televizate, precum şi acţiuni concrete, cum ar fi organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul aflat în proprietatea sa.

Cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, consemnate în încheierea din 14 martie 2023 (prin care curtea de apel a amânat pronunţarea succesiv, la data de 28 martie 2023, respectiv la data de 11 aprilie 2023, pentru a delibera şi pentru a le da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise), reprezentanta convenţională a recurentei a reiterat aceste susţineri, arătând că, prin neanalizarea de către prima instanţă a tuturor cererilor cu care a fost învestită, inclusiv a cererii precizatoare formulate în temeiul art. 204 C. proc. civ., precum şi a probelor depuse în susţinerea acesteia, a fost încălcat principiul disponibilităţii procesului civil.

Învestită fiind cu soluţionarea apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 481 din 26 martie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, curtea a specificat cu titlu prealabil în considerentele deciziei recurate că analiza sa se grefează pe dispoziţiile art. 476 alin. (1) şi ale art. 477 C. proc. civ. şi că are în vedere limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelantă prin cererea de apel, verificarea stabilirii situaţiei de fapt şi aplicării de către prima instanţă urmând a fi efectuată în condiţiile prevăzute de art. 479 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Stabilind aceste coordonate ale judecăţii, în raport de principiul disponibilităţii procesului civil, aplicabil şi în calea de atac a apelului, curtea a precizat că cenzura instanţei devolutive de control judiciar se va reflecta doar asupra faptelor pretins a fi fost săvârşite de către intimată, conform susţinerilor apelantei, iar nu a celor comise de alte persoane care nu figurează ca părţi în proces, şi la care, atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea de apel s-a făcut referire, fiind depuse în susţinere o serie de articole din presa scrisă şi online (discuţii şi comentarii pe C. şi extrase din articole), care au fost apreciate că nu emană de la intimată şi că nu o privesc pe aceasta, neavând aşadar legătură cu cauza.

Redând, în mod rezumativ, în cuprinsul hotărârii recurate, considerentele sentinţei primei instanţe, curtea a reţinut că, la 24 iulie 2020, apelanta a depus precizări referitoare la datele şi conţinutul afirmaţiilor defăimătoare pretins proferate de către intimată după introducerea cererii de chemare în judecată (prin mesaje postate pe reţelele de socializare, reportaje şi imagini difuzate în cadrul unor emisiuni de televiziune etc.).

Instanţa de apel a reţinut că analiza instanţei de fond s-a raportat la faptele ilicite imputate intimatei atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea precizatoare depusă la 24 iulie 2020, care au constat, în esenţă, în iniţierea unei campanii denigratoare şi ameninţătoare la adresa sa de grupul "Salvaţi Parcul Brâncuşi", fondat pe C. de către intimată împreună cu alţi membri ai partidului L., în organizarea unor manifestaţii nelegale pe terenul aflat în proprietatea sa, despre care s-a pretins că s-a susţinut eronat că are destinaţia de parc, în blocarea operaţiunii de desfiinţare a lucrărilor edificate fără drept pe terenul său, începute de primarul sectorului 3 al municipiului Bucureşti, în publicarea pe reţeaua de socializare menţionată a dispoziţiei primarului general eliberată în baza Legii nr. 10/2001 în favoarea recurentei, precum şi în emiterea unor acuzaţii grave şi nereale la adresa sa, relative la obţinerea unor imobile cu acte false.

Cenzurând, în acest cadru procesual, judecata realizată la fond, instanţa de apel a constatat că prima instanţă, cu atenta şi completa analiză a ansamblului probatoriu administrat şi cu respectarea prevederilor art. 264 C. proc. civ., a apreciat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana intimatei, întrucât nu s-a făcut dovada faptului că aceasta a proferat la adresa sa afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual, din sfera celor care aduc atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei, înscrisurile depuse la dosar, reprezentând, în cea mai mare parte, capturi ale unor postări pe C. ale membrilor grupului "Salvaţi Parcul Brâncuşi", care susţineau o campanie ce viza spatiile verzi din sectorul 3 al municipiului Bucureşti, şi care au fost considerate inapte să ateste afirmaţiile denigratoare reclamate.

În aplicarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în vederea determinării şi individualizării corecte a faptelor ilicite pentru care s-a solicitat sancţionarea civilă a intimatei, curtea de apel, prin încheierea din 10 ianuarie 2023, a solicitat recurentei să precizeze în scris faptele ilicite pretins a fi fost săvârşite de către intimată, cu indicarea concretă a acestora, precum şi a datelor şi a modalităţii în care au fost săvârşite.

Recurenta s-a conformat acestor dispoziţii ale instanţei, depunând, la data de 9 martie 2023, precizările solicitate, faptele ilicite imputate intimatei, redate în cererea precizatoare, fiind enumerate punctual de instanţa de apel în considerentele hotărârii recurate (la pag. 25-27) şi constituind obiect de analiză în apel, conform efectului devolutiv al apelului, curtea încuviinţând şi administrând prin raportare la acestea, în temeiul dispoziţiilor art. 479 cu referire la cele ale art. 254-255 C. proc. civ., proba cu înscrisurile depuse la dosar.

În raport de aspectele expuse, contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu se decelează o încălcare a efectului devolutiv al apelului, a limitelor acestuia sau a altor regulilor speciale de procedură aplicabile în această cale de atac, de vreme ce cadrul procesual, din perspectiva obiectului cauzei, a fost respectat, faptele ilicite reclamate de către recurentă prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cele două cereri precizatoare formulate fiind judicios examinate, în considerarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără depăşirea limitelor învestirii.

În lipsa încălcării normelor de procedură prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 şi de art. 477 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentei nu i s-a produs vătămarea prevăzută la art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru a putea aplica sancţiunea nulităţii actului de procedură, aptă să atragă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

6.2 Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, reclamând lipsa din cuprinsul hotărârii recurate a motivelor de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi a argumentelor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, aceasta cuprinzând, în opinia sa, succinte observaţii referitoare la obiectul cererii de chemare în judecată, fără a fi fost efectuată o analiză concretă a conţinutului acesteia, precum şi a cererii precizatoare în care a fost expusă integral starea de fapt, şi fără a fi fost analizate toate motivele de apel invocate.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că hotărârea curţii de apel nu este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat asupra chestiunii referitoare la aplicarea principiului dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie, fiind încălcate dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., în lipsa unei analize a materialul probator administrat (înscrisuri, reportaje, înregistrări video de pe terenul aflat în proprietatea sa), considerentele de la pag. 26-27 fiind în contradicţie cu cele de la pag. 34-35, aspectele reţinute cu privire la destinaţia imobilului (aceea de parc) excedând limitelor învestirii sale.

Criticile nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Reprezentând o sinteză a judecăţii efectuate, hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces de analiză a susţinerilor părţilor şi a probelor administrate, motivarea sa constând într-o argumentare în scris a raţiunii care a condus la adoptarea soluţiei dispuse în cauză.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de părţi în cererile deduse judecăţii, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă acestora prin considerente comune. Astfel, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de părţi, hotărârea nu este susceptibilă de reformare prin prisma motivului de recurs cercetat.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanţa de apel a analizat apelul dedus judecăţii, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din cod referitoare la expunerea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel că nu se poate reţine o nemotivare ori o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Fără a reitera argumentele expuse cu prilejul examinării cazului anterior de casare (în care s-au arătat motivele pentru care s-a considerat că instanţa s-a pronunţat asupra tuturor cererilor deduse judecăţii), Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că hotărârea pronunţată de instanţa de apel corespunde şi exigenţelor art. 6 din Convenţie, modalitatea în care aceasta a fost elaborată respectând dreptul recurentei la un proces echitabil din această perspectivă.

În exercitarea controlul de legalitate şi de temeinicie al hotărârii de primă instanţă, curtea a validat analiza probatoriului efectuată la fond, apreciind că se circumscrie cerinţelor art. 264 C. proc. civ., şi consemnând că, în mod judicios s-a constatat inaptitudinea acestuia de a atesta o acţiune ilicită a intimatei, ce ar fi constat în proferarea unor afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual la adresa recurentei, de natură a-i atinge dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie.

Curtea a remarcat, în acest context al analizei, că înscrisurile depuse la dosar, reprezentând, în cea mai mare parte, capturi ale unor postări pe C., nu au relevat afirmaţiile denigratoare la care recurenta a făcut referire în cererile sale, acestea reprezentând, de fapt, postări ale unor membri ai grupului care activează pe platforma menţionată, intitulat "Salvaţi Parcul Brâncuşi", care nu sunt părţi în cauză şi care promovează o campanie pentru salvarea spaţiilor verzi din sectorul 3 al municipiului Bucureşti.

Examinând capturile de ecran preluate de pe pagina de C. a grupului menţionat, precum şi de pe alte pagini ale aceleiaşi reţele de socializare, depuse la dosar de către recurentă, instanţa de apel a observat că intimata nu apare în niciunul dintre comentariile pe care acestea le conţin sau în vreuna dintre postări. Faptul că imaginea sa se regăsea în captura de ecran de la şedinţele consiliului general a fost considerat că nu este de natură să confirme susţinerile recurentei cu privire la acţiunea denigratoare a acesteia, în raport de calitatea intimatei de consilier general şi de obligaţia de a participa la întrunirile organului administraţiei locale.

În ceea ce priveşte înregistrările video depuse la dosar, curtea a arătat că nici acestea nu au relevat comiterea de către intimată a unei fapte ilicite, de natură a-i leza recurentei onoarea sau demnitatea ori acuzaţii de natură penală, în lipsa menţionării numelui acesteia din urmă.

Analizând articolele de presă de la dosarul cauzei, instanţa de apel a constatat că nu conţin informaţii noi cu privire la recurentă, reţinând că aceasta a ajuns să fie cunoscută publicului prin prisma notorietăţii subiectului privind retrocedarea unui teren având în opinia publicului destinaţia de parc, precum şi a interesului publicului de a menţine imobilul în această categorie de folosinţă.

Curtea a redat pe larg în considerentele hotărârii conţinutul articolelor pretins incriminatorii (la pag. 35 şi 36), concluzionând că acestea se referă la o temă de interes general, care se circumscrie protejării libertăţii de exprimare, în toate modalităţile ei de exercitare.

Cât priveşte mitingurile organizate pe terenul ce ar aparţine recurentei, instanţa de apel nu a reţinut caracterul ilicit al acestora, întrucât a constatat că scopul întrunirilor era menţinerea destinaţiei de parc a terenului, respectiv, de a se asigura prevalenţa interesului general al comunităţii în detrimentului unui interes individual (cel al recurentei).

Curtea a notat că dreptul la întrunire este garantat prin art. 11 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acţiunea la care a participat intimata fiind una paşnică, întrucât nu a presupus instigarea la acte de violenţă sau la alte manifestări nepermise de lege, reprezentând exclusiv o manifestare publică pentru păstrarea unui spaţiu verde.

Raportând probatoriul analizat la dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, curtea a constatat că niciuna dintre acţiunile întreprinse de intimată nu are caracter ilicit, susţinerile recurentei neavând suport factual-juridic şi contrazicând materialul probatoriu administrat în cauză.

Conform aspectelor rezumate în cele ce preced, Înalta Curte constată, contrar afirmaţiilor recurentei, că instanţa de apel a expus argumentele juridice pe care se sprijină soluţia de respingere a apelului declarat de această parte împotriva hotărârii de primă instanţă, prin decizia recurată analizându-se în mod judicios toate circumstanţele invocate prin cererile formulate în cauză prin prisma probatoriului administrat, fiind respectate exigenţele art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, hotărârea pronunţată de instanţa de apel se circumscrie configuraţiei cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva motivării hotărârii judecătoreşti fiind respectat dreptul recurentei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie şi reflectat în jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează, întrucât numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate se poate realiza un control public al administrării justiţiei (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României).

Or, astfel cum s-a arătat, curtea de apel a realizat o expunere detaliată a mijloacelor de probă evaluate, care, raportate la situaţia de fapt dedusă judecăţii, nu au conturat existenţa faptelor ilicite reclamate. Nemulţumirea recurentei, legată de modalitatea de soluţionare a demersului său judiciar nu echivalează cu omisiunea instanţei de a analiza probatoriul administrat, această ipoteză nefiind confirmată în speţă.

Similar, hotărârea judecătorească analizată nu cuprinde considerente contradictorii, curtea indicând punctual faptele ilicite la care s-a raportat în analiza sa, astfel cum acestea au fost precizate de recurentă în precedenta cale de atac, la solicitarea instanţei, la pag. 26-27 fiind expusă situaţia de fapt, iar la pag. 34-35 fiind consemnate argumentele juridice pentru care s-a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatei, în raport de faptele/acţiunile reclamate şi de normele/principiile de drept aplicabile.

Decizia atacată nu cuprinde nici considerente străine de natura pricinii, instanţa neanalizând, astfel cum eronat a susţinut recurenta, situaţia juridică a terenului care îi aparţine, ci exclusiv îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în raport de fapta ilicită, constând în pretinsa campanie denigratoare desfăşurată la adresa sa de grupul "Salvaţi Parcul Brâncuşi", în cadrul căruia activează intimata, şi de organizarea pe terenul său a unor mitinguri şi demonstraţii în scopul menţinerii spatiilor verzi de pe raza teritorială a sectorului 3 al municipiului Bucureşti.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că hotărârea examinată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă rezultatul procesului logic de examinare a probatoriului administrat în scopul aflării adevărului, instanţa de apel justificând motivele pentru care nu a primit susţinerile recurentei, analiza efectuată reflectându-se asupra soluţiei pronunţate.

6.3 Nici incidenţa motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută, susţinerile recurentei, referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 72 prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8, 10 şi 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 44 din Constituţia României, respectiv art. 1349 şi următ. C. civ., nefiind fondate.

Prin demersul său judiciar recurenta a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei pentru încălcarea dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie, ca urmare a unei pretinse depăşiri a limitelor libertăţii de exprimare prevăzute de art. 30 din Constituţie şi de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Raportat la obiectul învestirii, analiza raportului juridic litigios a presupus examinarea unor drepturi fundamentale aflate în conflict, protejate atât prin legislaţia naţională, cât şi prin cea comunitară.

Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic reglementat prin art. 1357 C. civ., conform căruia "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

În ceea ce priveşte atingerile aduse vieţii private, la art. 74 C. civ. sunt enumerate o serie de fapte care pot fi considerate delicte civile, prin care se consideră a fi încălcate drepturile reglementate la art. 71 (dreptul la viaţă privată), art. 72 (dreptul la demnitate), respectiv la art. 73 (dreptul la propria imagine).

Prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale şi de familie, a domiciliului său, precum şi a corespondenţei sale.

Conform art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, dreptul cuprinzând libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a se ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă însă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, fiind măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Raportând normele juridice enunţate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de apel că faptele ilicite reclamate în cauză nu deschid dreptul recurentei la reparaţie pe temeiul juridic al răspunderii civile delictuale.

Faptele ilicite, astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel pe baza precizărilor recurentei, constau, în esenţă, în afirmaţiile pretins denigratoare şi ameninţătoare postate pe pagina de C. a grupului "Salvaţi Parcul Brâncuşi", a celor proferate în interviuri televizate şi articole de presă cu referire la modalitatea în care acesteia i s-a restituit în proprietate un teren în baza Legii nr. 10/2001, pe care intimata, membră a grupului menţionat, ar fi organizat, în mod nelegal, manifestaţii şi mitinguri pentru păstrarea destinaţiei iniţiale a imobilului.

Procedând la examinarea faptelor ilicite prin prisma probatoriului administrat (înscrisuri, planşe foto, înregistrări video, interogatoriu, capturi ale postărilor de pe reţeaua de socializare menţionată), curtea de apel a reţinut că intimata nu a comis vreo acţiune de natură delictuală, care să conducă la atragerea răspunderii sale civile.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute în apel, care nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., curtea a apreciat că fapta ilicită constând în publicarea pe pagina de C. a grupului "Salvaţi Parcul Brâncuşi" a unor afirmaţii calomnioase şi acuzaţii la adresa recurentei nu îi poate fi imputată intimatei, întrucât nu reprezintă o faptă proprie a acesteia, ci postări ale diverşilor membri ai grupului pe reţeaua de socializare, cu referire la o campanie desfăşurată în scopul protejării spatiilor verzi de pe raza teritorială a sectorului 3 al municipiului Bucureşti.

Curtea de apel a mai reţinut că intimata nu administra pagina de C. a grupului, nefiind în măsură, din acest motiv, să cenzureze postările membrilor grupului şi nici să răspundă pentru afirmaţiile lor, persoanele care au postat afirmaţiile putând fi identificate, iar tragerea lor la răspundere pentru pretinsele afirmaţii defăimătoare fiind posibilă.

Această concluzie este în concordanţă cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (cu referire la una dintre condiţiile legale de atragere a răspunderii civile delictuale - vinovăţia), în sensul că responsabilitatea pentru publicarea afirmaţiilor defăimătoare la adresa unei persoane revine celui care a făcut posibilă aducerea la cunoştinţa publică a acestora (cauza Delfi AS împotriva Estoniei).

O reglementare similară cuprinde şi art. 1347 alin. (1) C. civ. (enunţat în cele ce preced), astfel că în mod corect s-a reţinut că intimata nu este responsabilă pentru faptele comise de alte persoane, de vreme ce răspunderea, în această ipoteză, are caracter personal.

În ceea ce priveşte participarea intimatei, în calitate de consilier, la şedinţele Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau la dezbaterile legate de planul urbanistic zonal, în mod judicios a stabilit instanţa de apel că nu are aptitudinea de a contura fapta ilicită reclamată, de vreme ce nu reflectă săvârşirea unei acţiuni denigratoare la adresa recurentei, demersurile pentru protejarea zonelor verzi efectuate în această calitate (în speţă, de păstrare a terenului restituit recurentei potrivit destinaţiei iniţiale, de parc), neputându-se circumscrie sferei ilicite cauzatoare de prejudiciu, interesul invocat fiind de ordin general, fapt atestat de însăşi necesitatea creării unui grup care manifestă în acest sens ("Salvaţi Parcul Brâncuşi").

Pentru identitate de raţiune, nici organizarea unor mitinguri pe terenul restituit recurentei, şi, implicit, iniţierea unei campanii de strângere de semnături pentru menţinerea acestuia ca spaţiu verde/loc de joacă nu constituie faptă ilicită, după cum corect a statuat curtea de apel, de vreme ce analiza acţiunilor întreprinse nu a decelat o încălcare a dreptului recurentei la onoare, demnitate şi reputaţie.

De altfel, dreptul la întrunire este garantat de art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi de art. 39 din Constituţie, abordarea legislaţiei comunitare, cât şi a celei interne fiind în sensul că protecţia oferită prin normele menţionate este depăşită doar în cazul intenţiilor violente dovedite ale participanţilor şi organizatorilor.

Astfel, în hotărârea Appleby şi alţii contra Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, pe lângă obligaţia de a împiedica restrângerea exerciţiului acestui drept, statul are şi obligaţia pozitivă de a proteja libertatea de exprimare a unei persoane în raporturile cu terţii.

Curtea Europeană a arătat că se califică drept ingerinţe ale statului în exercitarea dreptului la liberă întrunire cerinţa de notificare sau de solicitare a unei autorizaţii, interzicerea sau condiţionarea în orice fel, dispersia la faţa locului, precum şi sancţiunile penale sau civile aplicate după desfăşurarea întrunirii. De asemenea, a considerat justificate aceste ingerinţe doar dacă sunt prevăzute de lege, vizează un scop legitim şi sunt necesare într-o societate democratică pentru protecţia siguranţei publice, a ordinii, a sănătăţii sau moralei publice, ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi cetăţeni, conform art. 11 alin. (2) din Convenţie. Curtea a menţionat că sarcina de a defini toate aceste aspecte revine statului, care dispune de o marjă de apreciere considerabilă, ce nu poate fi, însă, nelimitată. Ca principiu general, a statuat că, pentru ca dreptul la liberă întrunire să nu fie golit de orice conţinut, autorităţile publice trebuie să arate un grad minim de toleranţă faţă de întrunirile paşnice în care demonstranţii nu se angajează în acte violente (Oya Ataman împotriva Turciei/Bukta împotriva Ungariei).

Or, în cauză, faptele constând în acţiunile de protest ale intimatei şi strângerea de semnături în scopul organizării acestora beneficiază de protecţia dreptului reglementat la art. 11 din Convenţie şi la art. 39 din Constituţie, de vreme ce s-a constatat de către instanţa de apel, ca urmare a examinării probatoriului administrat, că mitingurile care au avut loc pe terenul aflat în proprietatea recurentei nu au lezat drepturile sale la onoare, demnitate şi reputaţie, şi nici pe cel de proprietate (pe teren executându-se, de către autoritatea locală, activităţi de demolare a unor lucrări edificate pe acesta), acţiunile desfăşurându-se în mod paşnic şi vizând un scop legitim şi constând în apărarea/protejarea spaţiilor verzi ale municipiului Bucureşti, prin urmare fiind expresia exercitării unor drepturi cetăţeneşti.

Pe de altă parte, nici articolele de presă de care recurenta s-a prevalat nu îmbracă forma ilicitului civil. Examinându-le conţinutul, curtea de apel a constatat că acestea nu fac referiri la intimată şi nici nu cuprind aspecte noi, de fapt, care să nu fi fost cunoscute de public.

Dimpotrivă, curtea a remarcat că informaţiile prezentate în articolele de presă datau încă din anul 2015 (acţiunea în cauză fiind promovată în anul 2019), şi că au vizat restituirea către recurentă a unui teren în legătură cu care se pretinde că ar avea destinaţia de parc, astfel că, în această ipoteză, protecţia juridică oferită prin norma prevăzută la art. 8 din Convenţie este redusă, necesitatea păstrării destinaţiei iniţiale a imobilului fiind de interes general, acţiunile intimatei circumscriindu-se protejării libertăţii de exprimare prevăzute la art. 10 din actul normativ menţionat.

În acest context este elocventă jurisprudenţa Curţii Europene prin care s-a statuat că, atunci când se pun în balanţă libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private, criteriile relevante includ o serie de elemente referitoare la contribuţia la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate, obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, conţinutul, forma şi consecinţele publicării şi gravitatea sancţiunii impuse (cauzele Axel Springer AG/Von Hannover contra Germaniei).

Curtea a subliniat faptul că dreptul la protecţia reputaţiei este protejat de art. 8 din Convenţie ca parte a dreptului la respectarea vieţii private (cauza Chauvy contra Franţei/Pfeifer împotriva Austriei, Polanco împotriva Spaniei), însă, pentru ca norma să aibă efect, atacul asupra reputaţiei persoanei trebuie să fie de o anumită gravitate şi de o manieră care aduce atingere exercitării de către persoană a dreptului la respectarea vieţii private (cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei).

Instanţa de contencios european a arătat că, atunci când se examinează dacă este necesară o ingerinţă în libertatea de exprimare într-o societate democratică în scopul "protejării reputaţiei sau drepturilor altora", poate fi nevoită să stabilească dacă autorităţile au realizat un echilibru just în cadrul apărării a două valori garantate de Convenţie, ce pot intra în conflict una cu cealaltă în unele cazuri, anume libertatea de exprimare, apărată prin art. 10, şi dreptul la respectarea vieţii private, consacrat prin art. 8 (cauzele Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei/MGN Limited împotriva Regatului Unit).

Analizând comparativ aceste două drepturi fundamentale aflate în conflict, în raport de criteriile stabilite în această ipoteză pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană (dezbaterea de interes general, notorietatea persoanei vizate, obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, conţinutul, forma şi consecinţele publicării şi gravitatea sancţiunii impuse), Înalta Curte constată că în mod corect a concluzionat instanţa de apel că acţiunile intimatei reprezintă o manifestare a dreptului la liberă exprimare care nu este de natură să aducă atingere dreptului reclamantei la viaţă privată şi demnitate şi, prin urmare, să aibă un caracter ilicit, condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.

Fără a relua considerente deja expuse (referitoare la obiectul dezbaterilor la care a participat intimata/scopul întrunirilor organizate pe terenul recurentei), Înalta Curte remarcă faptul că activităţile desfăşurate de aceasta nu au afectat major dreptul recurentei la respectarea vieţii privată, onoare, demnitate, reputaţie, ci, dimpotrivă, acestea se circumscriu dreptului la liberă exprimare consacrat la art. 10 din Convenţie, modalitatea sa de manifestare nefiind disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit (protecţia unui interes al comunităţii).

Or, Curtea Europeană a statuat în jurisprudenţa sa, că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale societăţii democratice, precum şi una dintre condiţiile de bază ale progresului societăţii şi ale autorealizării individuale (cauza Handyside împotriva Regatului Unit), vizând nu doar informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate a fi inofensive ori indiferente, ci şi pe cele care ofensează, şochează sau incomodează statul sau orice parte a populaţiei, acestea fiind cerinţele pluralismului, toleranţei şi înţelegerii, fără de care nu poate exista o societate democratică.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv faptele ilicite invocate, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că acestea nu sunt susceptibile de a aduce atingere reputaţiei, onoarei şi demnităţii recurentei sau dreptului acesteia la viaţă privată, respectiv dreptului de proprietate, nu relevă o aplicare eronată a normelor legale interne, care reglementează răspunderea civilă delictuală, şi nici a celor europene incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 610A din 11 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 610A din 11 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.