Statute of limitations for wrongful salary payments to a convicted civil servant: knowledge date and absence of delictual liability

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Apărările formulate. Hotărârea de declinare

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la restituirea sumei de 233.498,08 RON, reprezentând drepturi băneşti încasate necuvenit în perioada 19 septembrie 2012 - 31 august 2018, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală calculată de la data efectuării fiecărei plăţi, până la data achitării întregului prejudiciu.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1345 şi art. 1347 C. civ., art. 28 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi ale Legii nr. 554/2004.

Pârâtul a invocat, prin întâmpinare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea de şedinţă din 20 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei civile a aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 13 august 2019, sub nr. x/2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 521 din 31 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respins, ca fiind prescrise, pretenţiile reclamantei pentru perioada 19 septembrie 2012 - 21 decembrie 2015. A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul A., pentru restul pretenţiilor din 21 decembrie 2015 până la 31 august 2018.

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1809A din 5 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei nr. 521 din 31 martie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A., ca nefondat.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1809A din 5 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta a susţinut, în raport de dispoziţiile art. 2528 alin. (1) şi (2) C. civ., că în mod nelegal instanţele de fond şi de apel au dispus admiterea acesteia în parte, pe motiv că îi aparţine culpa exclusivă în ceea ce priveşte modalitatea de gestionare a resurselor financiare proprii, imputându-i-se faptul că a aflat despre producerea pagubei în anul 2018, deşi, fiind vorba despre o condamnare penală, avea acces la aceste informaţii publice, condamnările penale fiind menţionate în cazierul judiciar.

A arătat că instanţa de fond a ignorat faptul că, potrivit art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, intimatul avea obligaţia de a informa structura de resurse umane din cadrul unităţii unde îşi desfăşura activitatea despre faptul că a suferit o condamnare penală, recurenta neavând o obligaţie de verificare continuă a acestei împrejurări.

Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că norma legală menţionată nu este de natură să atragă schimbarea soluţiei tribunalului asupra excepţiei prescripţiei extinctive, deşi, cu încălcarea acesteia pârâtul a continuat să îşi desfăşoare activitatea în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, având reprezentarea faptului că urmarea legală a condamnării sale penale determina încetarea raporturilor de serviciu şi că nu avea dreptul la remuneraţie.

Recurenta a învederat că nu avea obligaţia de a verifica situaţia cazierului judiciar al poliţiştilor, tocmai din acest motiv prin Legea nr. 360/2002 fiind instituită în sarcina poliţistului, la art. 42, obligaţia de informare despre condamnarea penală, astfel încât să se poată proceda la emiterea actului administrativ de constatare a încetării de drept a calităţii de poliţist şi a sistării remuneraţiei de la data condamnării.

A apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 2528 C. civ., întrucât prejudiciul a fost cauzat prin săvârşirea faptei ilicite rezultate din nerespectarea, de către pârât, a prevederilor art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002, prescripţia dreptului material la acţiune în repararea pagubei începând să curgă de la data la care recurenta a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

A susţinut că, în situaţia în care intimatul şi-ar fi respectat obligaţia legală prevăzută de art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002, respectiv aceea de a informa, de îndată, departamentul de resurse umane al recurentei despre condamnarea sa, încă din anul 2012 ar fi fost emisă dispoziţia de încetare a raporturilor de muncă, iar paguba produsă şi persoana răspunzătoare de producerea ei ar fi fost cunoscute la acel moment.

Recurenta a apreciat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în repararea pagubei, potrivit art. 2528 din C. civ., începe să curgă de la 8 august 2018 (data emiterii actului administrativ de încetare a raporturilor de serviciu, precum şi data la care Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a cunoscut faptul că pârâtul a fost condamnat, definitiv la pedeapsa închisorii).

A susţinut că instanţa de apel a considerat în mod greşit că neîndeplinirea, de către pârât, a obligaţiei prevăzute la art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002 poate constitui, eventual, un motiv de suspendare a cursului prescripţiei, conform dispoziţiilor art. 2532 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă, ţinând cont de limitele judecăţii în apel, impuse de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a dat eficienţă principiului disponibilităţii, analizând criticile formulate expres prin cererea de apel.

Având în vedere că cererea de apel a fost îndreptată împotriva hotărârii de fond, în integralitatea sa, a apreciat că instanţa de apel avea obligaţia de a efectua o nouă judecată asupra fondului, iar în situaţia identificării unei prevederi legale incidente în cauză, avea obligaţia interpretării juridice a acesteia în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, în baza principiului rolului activ al judecătorului reglementat la art. 22 C. proc. civ.

Referitor la fondul cauzei, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a considerat că judicios a reţinut prima instanţă că în patrimoniul intimatului nu a intervenit o îmbogăţire fără justă cauză în detrimentul celui al recurentei, respectiv că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru îmbogăţirea fără justă cauză sau ale răspunderii civile delictuale.

Totodată, a susţinut că în mod eronat a apreciat curtea de apel că fapta ilicită invocată de recurentă (omisiunea pârâtului de a informa instituţia despre intervenirea acestei condamnări), nu este de natură să justifice prejudiciul invocat, neexistând o legătură între aceasta şi plata remuneraţiei pentru munca prestată.

A afirmat că această motivare succintă, fără indicarea temeiurilor de drept, denotă superficialitatea instanţei de apel în soluţionarea apelului declarat în cauză, soluţia nefiind un rezultat al rejudecării fondului, potrivit caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, ci reprezentând o confirmare a hotărârii primei instanţe.

Având în vedere că raporturile de muncă ale pârâtului au încetat începând cu 19.09.2012 (data condamnării definitive), recurenta a învederat că orice sumă încasată ulterior, cu titlu de salariu, reprezintă o plată nedatorată.

A susţinut că, deşi Legea nr. 360/2002 nu conţine o prevedere referitoare la restituirea sumelor virate persoanei căreia i-a încetat calitatea de poliţist, totuşi, dacă pârâtul şi-ar fi îndeplinit obligaţia legală de a anunţa, de îndată, departamentul de resurse umane despre condamnarea sa definitivă printr-o hotărâre judecătorească, recurenta nu i-ar fi virat acestuia, lunar, drepturile salariale.

A considerat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului, respectiv cele ale art. 1357 C. civ.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, a arătat că aceasta constă în neîndeplinirea obligaţiei de a anunţa, de îndată, departamentul de resurse umane despre condamnarea sa printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă-o, recurenta fiind indusă în eroare cu privire la calitatea sa de poliţist şi achitându-i în mod neîntemeiat drepturile salariale.

A învederat că prejudiciul material constă în încasarea unor drepturi salariale necuvenite, dovada plăţii acestora făcându-se cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv ordinele de plată emise în perioada 19 septembrie 2012 - 31 august 2018 şi adresa eliberată de B. sub nr. x din 23 octombrie 2018.

A susţinut că prejudiciul reclamat îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a atrage repararea sa, fiind cert, direct, personal şi rezultând din încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.

Cât priveşte raportul de cauzalitate, a arătat că acesta este facil de stabilit, întrucât, dacă pârâtul ar fi adus la cunoştinţa structurilor de resurse umane condamnarea sa printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, nu i-ar mai fi virat acestuia, lunar, sume de bani cu titlu de drepturi salariale.

Referitor la vinovăţia intimatului, a afirmat că aceasta rezultă din atitudinea sa culpabilă, de a induce în eroare, cu intenţie, cu privire la calitatea sa de poliţist pentru a beneficia de remuneraţie.

A invocat dispoziţiile art. 1341 alin. (1) C. civ., precum şi pe cele ale art. 1344 din acelaşi act normativ, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile pentru restituirea plătii nedatorate, în valoare de 233.498,89 RON, încasată în mod necuvenit de către intimat.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 18 septembrie 2023, în termenul procedural, intimatul a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia ca nefondate.

La 3 octombrie 2023, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către pârât, precizând că motivele de recurs invocate se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul dedus judecăţii în raport de criticile invocate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin criticile deduse judecăţii, circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată, pe de o parte, din perspectiva modalităţii de rezolvare a motivului de apel ce a vizat soluţia tribunalului asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe de altă parte, prin prisma manierei în care au fost aplicate, în raport de fapta ilicită reclamată, dispoziţiile legale incidente în materia răspunderii civile delictuale/îmbogăţirii fără justă cauză.

Criticile nu sunt fondate.

În speţă, potrivit susţinerilor recurentei, fapta ilicită constă în încasarea de către intimat a drepturilor salariale pentru munca prestată ulterior condamnării sale penale definitive şi a pierderii calităţii de poliţist, precum şi în neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002, aceea de a raporta condamnarea sa departamentului de resurse umane al unităţii la care era încadrat.

Prejudiciul cauzat prin producerea faptei ilicite menţionate s-a solicitat a fi reparat potrivit normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală, dreptul recurentei, a cărui valorificare se urmăreşte prin acţiunea dedusă judecăţii fiind de natură patrimonială, aşadar, supus prescripţiei extinctive.

Potrivit art. 2.500 alin. (1) C. civ., dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Similar, art. 2501 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că "Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel."

Conform art. 2517 C. civ., "Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen", prin dispoziţiile art. 2528 alin. (1) din acelaşi cod statuându-se că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

În cauză, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel a relevat faptul că intimatul a deţinut funcţia de agent şef principal de poliţie în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, raporturile de muncă ale acestuia cu unitatea angajatoare fiind sistate prin dispoziţia nr. 5970 din 8 august 2018, ca urmare a condamnării penale dispuse prin decizia nr. 1765 din 19 septembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, hotărâre ce are caracter definitiv.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul primei instanţe învestite la 21 decembrie 2018, recurenta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a solicitat obligarea intimatului la restituirea sumei de 233.498,08 RON, reprezentând drepturi băneşti încasate necuvenit în perioada 19 septembrie 2012 - 31 august 2018, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi a dobânzii legale, calculate de la data efectuării fiecărei plăţi, până la data achitării întregului prejudiciu.

Pârâtul s-a apărat, invocând prin întâmpinarea depusă în etapa procesuală a fondului, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la data formulării cererii de chemare în judecată, 21 decembrie 2018, precum şi la momentul de la care pretenţiile pecuniare au fost solicitate, respectiv 19 septembrie 2012.

Prin sentinţa nr. 521 din 31 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimatul A. prin întâmpinare şi a respins, ca fiind prescrise, pretenţiile reclamantei Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, formulate pentru perioada 19 septembrie 2012 - 21 decembrie 2015, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 2517 şi 2528 C. civ.. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu acelaşi pârât pentru restul pretenţiilor, solicitate de la data de 21 decembrie 2015, până la data de 31 august 2018.

Hotărârea instanţei de fond a fost validată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin decizia nr. 1809A din 5 decembrie 2022, apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei menţionate fiind respins ca nefondat.

Examinând decizia instanţei de apel prin raportare la drepturile patrimoniale care formează obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi la dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", Înalta Curte constată că în mod corect a fost menţinută soluţia tribunalului asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile ce vizează perioada 19 septembrie 2012 - 21 decembrie 2015.

Astfel, Înalta Curte remarcă faptul că, prin norma legală anterior enunţată, în scopul ocrotirii drepturilor persoanei vătămate prin săvârşirea unei fapte ilicite, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de cel al naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat, precum şi a dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea acesteia şi statuând că prescripţia începe să curgă de la data la care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea ei.

În cauză, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, momentul la care atât prejudiciul reclamat, cât şi persoana care răspunde de producerea acestuia au putut fi cunoscute coincide cu cel al rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a intimatului, prin decizia penală nr. 1765 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, întrucât de la acea dată intimatul a devenit incompatibil cu exercitarea funcţiei de poliţist, situaţie care ar fi atras, ca şi consecinţă, încetarea imediată a raporturilor sale de muncă şi, implicit, sistarea plăţii drepturilor salariale.

Aspectul de care recurenta s-a prevalat în susţinerea cererii sale, respectiv că a luat cunoştinţă de producerea prejudiciului în anul 2018, odată cu emiterea dispoziţiei nr. 5970 din 8 august 2018, în baza căreia s-a dispus încetarea raporturilor de muncă ale intimatului ca urmare a condamnării sale penale definitive, nu poate determina stabilirea unui moment diferit de începere a cursului termenului de prescripţie, de vreme ce, probatoriul administrat în cauză, astfel cum acesta a fost valorificat de instanţa de apel, a evidenţiat faptul că, în perioada 19 septembrie 2012 - 8 august 2018, intimatul a continuat să exercite funcţia de agent II în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă nr. 6, iar angajatorul fusese înştiinţat de existenţa dosarului penal în care s-a dispus trimiterea în judecată a intimatului.

Astfel, conform ipotezei reglementate de art. 2528 alin. (1) C. civ., începând cu data de 19 septembrie 2012, recurenta a avut posibilitatea să cunoască paguba şi persoana responsabilă de producerea acesteia, născându-i-se şi dreptul la reparaţie.

Din acest motiv, nerespectarea de către intimat a obligaţiei prevăzute la art. 42 lit. e) din Legea nr. 360/2002 (de a informa, de îndată, structura de resurse umane a unităţii din care face parte despre dobândirea calităţii procesuale de învinuit sau inculpat, precum şi despre măsurile procesuale penale dispuse ori hotărârile penale pronunţate împotriva sa) nu poate influenţa momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, acest aspect fiind irelevant şi în ceea ce priveşte identificarea unei eventuale cauze de suspendare a termenului, de vreme ce o asemenea ipoteză nu a fost invocată în apel şi, ca atare, nu ar putea face obiectul unui control de legalitate nici în recurs.

În aceste condiţii, Înalta Curte nu poate reţine încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 22 şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a pretins recurenta, soluţionarea cauzei în etapa procesuală anterioară limitându-se în mod corect la ceea ce s-a apelat, respectiv, la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive de către tribunal (cu privire la care recurenta nu a invocat o cauză de suspendare), precum şi a fondului litigiului, din perspectiva dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, întreaga motivare pe care se grefează susţinerile recurentei, referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, este construită pe invocarea propriei culpe, de care aceasta însă nu se poate prevala, întrucât principiul de drept nemo auditur propriam trupitudinem allegans limitează partea care dispune de un drept legal, de care nu a uzat la timp sau în mod corespunzător, să beneficieze de protecţia normei care prevede stingerea sa tocmai din aceste motive.

Or, potrivit afirmaţiilor intimatului, necombătute de către recurentă, aceasta a fost încunoştinţată de organul de urmărire penală cu privire la punerea în mişcare a acţiunii penale, existând astfel, contrar susţinerilor sale, posibilitatea verificării stadiului procedurii, precum şi a modalităţii de soluţionare a acesteia.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de recurentă pe rolul primei instanţe învestite la 28 decembrie 2018, se constată că în mod corect a validat curtea de apel soluţia privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada 19 septembrie 2012- 21 decembrie 2015.

Examinând criticile prin care recurenta a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, conform celor ce succed.

Deşi, potrivit dispoziţiilor art. 1349 C. civ., cel care aduce atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane are îndatorirea de a răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, iar conform art. 1357 din acelaşi act normativ, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă, în mod corect, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei, incidenţa acestor norme legale nu a fost reţinută de către instanţa de apel în sensul celor pretinse de reclamantă.

Faţă de probatoriul administrat la fond şi de situaţia de fapt stabilită de prima instanţă pe baza acestuia, curtea a constatat că intimatul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - Centrul de Reţinere şi Arestare Preventivă, având gradul de agent şef principal de poliţie, până la data de 8 august 2018, când a fost emisă dispoziţia nr. 5970, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale acestuia.

Este real că, anterior emiterii dispoziţiei menţionate, intimatul a suferit o condamnare penală definitivă în baza deciziei nr. 1765 din 19 septembrie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, însă, până la data sistării raporturilor de serviciu prin dispoziţia menţionată, pârâtul a continuat să exercite funcţia de poliţist pentru care recurenta i-a achitat drepturile salariale aferente.

Chiar şi în aceste condiţii particulare ale cauzei, având în vedere că în perioada cuprinsă de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la cea a eliberării din funcţie prin dispoziţia menţionată, intimatul a prestat muncă în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în mod corect a reţinut instanţa de apel că patrimoniul recurentei nu a fost prejudiciat cu suma aferentă drepturilor salariale cuvenite/achitate, acestea reprezentând plata pentru munca prestată.

Or, în lipsa prejudiciului, în sarcina intimatului nu poate fi reţinută obligaţia de reparare a acestuia, în temeiul prevederilor art. 1385 alin. (1) C. civ.

De altfel, prin emiterea dispoziţiei nr. 5970 din 8 august 2018 de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, intimatul a fost sancţionat potrivit Legii nr. 360/2002 pentru nerespectarea obligaţiei stipulate la art. 42 lit. e), dispunându-se încetarea raporturilor de muncă cu unitatea angajatoare.

Pentru identitate de raţiune, nu se poate constata nici o îmbogăţire fără justă cauză a intimatului, întrucât, prin remuneraţia primită pentru activitatea în muncă prestată, nu s-a produs o mărire a patrimoniului acestuia în detrimentului celui al recurentei.

Similar, Înalta Curte nu va reţine criticile recurentei circumscrise dispoziţiilor legale care reglementează plata nedatorată, întrucât, potrivit prevederilor art. 1341 C. civ., numai cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire, situaţie care, de asemenea, nu se regăseşte în speţă, potrivit argumentelor redate în cele ce preced.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 1809A din 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 1809A din 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.