State’s tort claim for restitution overpayment rejected as time-barred; prescription ran from 2011 compensation decision

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 20 august 2021, reclamantul Ministerul Finanţelor a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 965.641 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.099.674 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/29.07.2010 de către expert evaluator ing. A. şi valoarea de 134.033 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 1344mp situat în Luduş, Bd 1 decembrie 1918 nr. 21, judeţul Maramureş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 731 din 13 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie a PFA A. şi B., formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca tardivă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

Împotriva sentinţei tribunalului a formulat apel apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 214A din 20 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva sentinţei civile nr. 731 din 13.05.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

I.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 214A din 20 februarie 2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2528 C. civ.

Astfel, a învederat că, în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că momentul la care apelantul-reclamant ar fi putut cunoaşte atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea este cel al emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei nr. 9564/24.02.2011.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor.

O condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

În primul rând, reclamantul din litigiul pendinte este Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, iar decizia de despăgubire, ce reprezintă, în opinia instanţei de control judiciar în apel, momentul de început al curgerii prescripţiei este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă.

S-a mai învederat că atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

Această concluzie se răsfrânge asupra efectelor sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014, pronunţate în dosarul nr. x/2014.

Chiar dacă reclamantul din prezenta cauză ar fi fost parte în litigiul antereferit sau ar fi fost notificat despre existenţa hotărârii în discuţie, tot nu ar fi putut iniţia demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăţi supraevaluate, întrucât aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării de către Preşedintele ANRP a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizare şi reevaluare a imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evaluare".

În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului.

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat că cererea de recurs nu este motivată temeinic şi a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii formulării recursului.

În susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021, în care instanţa de recurs a menţinut hotărârea instanţei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Intimata-pârâtă a mai învederat că se poate opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea cauzei.

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208, art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi actele normative menţionate în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

Aceste critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au caracter nefondat şi, ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce vor fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/29.07.2010, întocmit de expertul evaluator A. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 1.099.674 RON.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/29.07.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 9564/24.02.2011 în favoarea beneficiarului B.. În acest context, a fost emis de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor titlul de conversie nr. 2042/17.06.2011.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în garanţie a PFA A. şi B. ca tardiv formulată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că reclamantul putea lua cunoştinţă de cuantumul despăgubirilor şi dispunea de toate pârghiile legale pentru efectuarea verificărilor de la data emiterii deciziei prin care s-a emis titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie l-a respins ca nefondat, reţinând că reclamantul trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la momentul adoptării de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei nr. 9564/24.02.2011, întrucât paguba afirmată prin cererea de chemare în judecată s-a produs la momentul adoptării acestei decizii, ca urmare a omologării raportului de evaluare, beneficiarul B. devenind, de la respectivul moment, creditor al Statului Român.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidenţele Ministerului Finanţelor, 19.01.2021, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului.

Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea rapoartelor de evaluare.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte de fapt vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru judecată, instanţa de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune în litigiul de faţă este momentul emiterii Deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului - în speţă, 24.02.2011, apreciind în acest sens că la data respectivă reclamantul putea şi trebuia să cunoască împrejurările relevante.

Această apreciere nu este supusă cenzurii instanţei de recurs, din perspectiva elementelor de fapt pe care ea se bazează.

Dintre chestiunile ce pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curţii de apel cu privire la existenţa unei relaţii de subordonare a ANRP faţă de reclamant, având în vedere că ANRP este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de relaţia de subordonare consacrată legal a instituţiei pârâte faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor, s-a reţinut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îi încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, chiar funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că şi aceasta este eronată.

Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor Statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile Statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe Statul răspunde.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, pe de-o parte, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raţionamentul instanţei de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripţiei şi la scopul legiuitorului la momentul edictării lor.

Pe de altă parte, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripţie a fost situat de instanţa de apel ca fiind cel obiectiv (când putea şi trebuia să cunoască păgubitul paguba şi pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs şi a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant, astfel încât practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluţiei din speţa pendinte, cât timp faptele sunt diferite şi ele au reclamat aplicarea altei dispoziţii legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958.

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 11 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse-din anul 2010) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 05 martie 2024, Înalta Curte, faţă de conţinutul concret al argumentelor invocate în susţinerea acestei excepţii, a apreciat că aceasta reprezintă o apărare de fond.

Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost soluţionată aceeaşi problemă de drept ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.

Chiar dacă această susţinere este adevărată, în speţă însă nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu poate fi reţinut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.

Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanţelor, necesar pentru garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunţarea deciziei de faţă.

Din perspectiva tuturor acestor considerente care se contrapun argumentelor invocate de recurentul-reclamant în cererea de recurs, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 214A din 20 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 214A din 20 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.