Nationalized sawmill compensation claim quashed and remanded over procedural admissibility error; damages classification required on retrial.

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea formulată la data de 09 martie 2018 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la restituirea prin echivalent a bunurilor mobile aparţinând Fabricii de cherestea Unirea, naţionalizate prin Procesul-verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948, bunuri care nu se mai află în fiinţă la data acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 563 şi următoarele din C. civ., Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2604 din 12 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 02 iunie 2020 a declarat apel reclamantul A., apel care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 01 octombrie 2020.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1758A din 06 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de apel şi cea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2604/12.11.2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1758A din 06 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 1758/06.12.2021 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti şi, după caz, a sentinţei civile nr. 2604/12.11.2019 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, şi trimiterea spre rejudecare a cauzei către Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de apel, pentru motivele de casare date de dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 6, raportate la dispoziţiile art. 480 alin. (3) şi 497 din C. proc. civ. şi pentru pentru motivul de casare dat de dispoziţiile art. 488 pct. 8 raportate la dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ., şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs. Recurentul reclamant a solicitat ca, în rejudecare, instanţa de apel, în limita motivelor de casare, să dispună admiterea acţiunii reclamantului cu consecinţa:

- obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe la restituirea prin echivalent în cuantum de 644.687 RON a bunurilor mobile aparţinând fabricii de cherestea Unirea, naţionalizate prin Procesul - Verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948, bunuri care nu se mai află în fiinţă;

- obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru judecarea în fond şi apel a cauzei în cuantum total de 35.246,03 RON, constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 10.052 RON, onorariu expert în cuantum de 9.000 RON şi onorariu avocaţial în cuantum de 11.168,03 RON, precum şi a celor efectuate în apel constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.026 RON.

În cadrul cererii de recurs, recurentul reclamant a formulat o cerere pentru sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în temeiul art. 519 - 520 din C. proc. civ. cu întrebarea preliminară:

"dacă, în lumina Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, în privinţa bunurilor mobile preluate în mod abuziv de către statul român, înlocuite, casate sau distruse pe perioada exercitării posesiei de către statul român, exceptate de la procedura specială a restituirii conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sau a bunurilor mobile preluate în mod abuziv, altele decât utilajele sau instalaţiile, persoanele îndreptăţite care au parcurs procedura specială exclusiv pentru bunurile imobile prevăzute de art. 2 din Legea 10/2001, au deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun mobiliară prin modalitatea restituirii în natură sau prin plata de despăgubiri conform art. 563 C. civ., în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice?".

De asemenea, în cadrul cererii de recurs, recurentul reclamant a formulat o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin raportare la încălcarea art. 44 alin. (1) - alin. (3) din Constituţia României privind dreptul de proprietate raportat la art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.

Recurentul reclamant a considerat că dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 sunt neconstituţionale în măsura în care acestea s-ar interpreta că, pentru alte categorii de bunuri mobile decât cele prevăzute în mod expres de dispoziţiile legale menţionate, dobândite de stat, fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 persoana îndreptăţită nu poate formula acţiunea în revendicare mobiliară reglementată de art. 563 din C. civ. în condiţiile îndeplinirii limitelor şi condiţiilor stabilite prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul reclamant a invocat greşita aplicare a dreptului material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 563 alin. (1) din C. civ., dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 213/1998 precum şi dispozitivul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 au fost greşit aplicate de către instanţa de apel.

Sub primul aspect, interpretarea dată de către instanţa de apel se bazează pe o confuzie între cele două noţiuni de persoană îndreptăţită şi bunuri supuse procedurii speciale de restituire din Legea nr. 10/2001, neexistând un semn de egalitate între acestea, atâta vreme cât calitatea de persoană îndreptăţită la restituire se răsfrânge doar asupra bunurilor supuse restituirii şi nu a celor exceptate asupra cărora, de jure, legea specială nu prevede nimic.

Faptul că legiuitorul exceptează de la restituire, pe calea unei proceduri speciale, o anumită categorie de bunuri, acest lucru nu înseamnă că exclude în vreun fel vreun alt drept ce poate fi valorificat cu privire la această categorie de bunuri, printre care şi acţiunea în revendicare, în forma restituirii prin echivalent, o astfel de dispoziţie fiind necesar a fi expresă pentru a putea deveni, la rândul său, derogatorie de la dreptul comun.

Curtea Constituţională care a făcut analiza a priori a textului art. 6 alin. (2) a statuat faptul că, în cazul acestei categorii de bunuri, procedura de restituire putea fi întârziată, proba proprietăţii precum şi dovada preluării abuzive fiind dificil de realizat, în multe cazuri nefiind încheiate procese-verbale sau în alte cazuri, acestea dispărând odată cu trecerea anilor. Pentru proprietarii care au însă această dovadă a deposedării şi o identificare exactă a bunurilor, în niciun caz textul legal nu le poate paraliza dreptul de apărare a proprietăţii lor pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, o astfel de interpretare conducând la încălcarea dreptului de proprietate ocrotit şi garantat de dispoziiile art. 44 ale Constituţiei României şi la violarea art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul reclamant a invocat Cauza Faimblat c. România, şi a arătat că stabilirea unei căi efective printr-o lege specială pentru o anumită categorie de bunuri naţionalizate (imobile) nu poate însemna şi probabil că nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu va putea aprecia vreodată că poate reprezenta lipsirea de orice cale judiciară pentru cealaltă categorie de bunuri (mobile) într-o interpretare de tip "troc" asupra dreptului de proprietate.

Deşi instanţa de apel reţine faptul că la nivelul Legii nr. 10/2001 nu există o ipoteză de excepţie cu caracter subiectiv (cu privire la beneficiari), în sensul că proprietarul devenit persoană îndreptăţită are la dispoziţie doar procedura specială şi, în acest caz, dreptul său de proprietate este limitat doar la bunurile ce pot fi solicitate pe calea procedurii speciale, prin interpretarea dată, motivarea instanţei încalcă dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care instituie o excepţie obiectivă (cu privire la bunuri).

Prin urmare, dacă legea de reparaţie exceptează anumite bunuri şi nu persoane/proprietari de la măsurile de reparaţie speciale, există un text de lege încălcat prin motivarea instanţei care indică în mod clar faptul că aceste bunuri (care nu fac obiectul legislaţiei de reparaţie) pot face obiectul unei acţiuni în revendicare de drept comun, acţiune în cadrul căreia instanţa se va pronunţa şi asupra valabilităţii titlului statului prin raportare la dispoziţiile legale şi constituţionale în vigoare la data intrării în proprietatea statului.

Considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 în sensul că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.." nu se aplică aşa cum a făcut-o instanţa de apel, deşi ele au fost date în cadrul unui recurs în interesul legii şi sunt aşadar obligatorii, noţiunea de "persoane cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001" fiind indisolubil legată şi de latura obiectivă a legii (bunurile pentru care se poate face cererea în cadrul procedurii speciale de către persoanele îndreptăţite conform art. 3 din actul normativ).

Prin urmare, calitatea de "persoană îndreptăţită" nu se va analiza în lumina considerentelor evocate de sine stătător, aşa cum o face instanţa de apel prin raportare la art. 3 din Legea nr. 10/2001 (categoria de persoane îndreptăţite/beneficiari ai Legii nr. 10/2001) sau de persoane care au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, în general, ci în corelare cu bunurile la care este îndreptăţită sau era îndreptăţită persoana să le solicite în cadrul procedurii speciale. Pentru acele bunuri pentru care nu a existat vocaţia legală de formulare a unei cereri în cadrul procedurii speciale (bunuri mobile în fiinţă sau distruse de statul român), acţiunea în revendicare urmează a fi considerată admisibilă, nefiind vorba de o opţiune sau de alegerea uneia dintre căile de valorificare a dreptului ci de promovare a singurei acţiuni posibile pentru apărarea dreptului de proprietate şi revendicarea bunurilor - acţiunea în revendicare mobiliară, după cum a reţinut şi instanţa supremă în cadrul Deciziei nr. 33/2008.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul reclamant a invocat greşita aplicare a dreptului material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., considerând că hotărârea recurată este dată cu încălcarea prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 şi art. 13 din Convenţie, precum şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţele de judecată.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din motivarea instanţei de apel reiese faptul că acest articol nu ar fi încălcat în privinţa dreptului reclamantului de a revendica bunurile mobile, întrucât în acest caz nu există "speranţă legitimă" în măsura în care, pe de o parte, legea specială/legile speciale nu au stabilit şi categoria bunurilor mobile în categoria de bunuri pentru care se pot cere despăgubiri şi, pe de altă parte, nu există o hotărâre judecătorească definitivă care să stabilească dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra bunurilor a căror revendicare este solicitată.

Cu privire la această analiză a încălcării sau nu a normelor convenţionale, ea trebuia făcută particular pe cauza dedusă judecaţii de chiar instanţa de judecată, care, însă, s-a dovedit lacunară într-o motivare juridică prin care încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie şi a art. 6 şi art. 13 din Convenţie a fost analizată cu privire la legea specială şi nu la temeiul de drept al acţiunii dat de acţiunea în revendicare de drept comun. Or, obligaţia instanţei era să analizeze încălcarea sau nu a Convenţiei, dar era obligată şi să dea prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 33/2008.

Recurentul reclamant a arătat că exact despre neconcordanţe este vorba, căci bunurile mobile care nu mai existau în fiinţă la data de 14 februarie 2001 (indiferent că erau utilaje sau instalaţii sau alte bunuri mobile naţionalizate) nu puteau face obiectul unei cereri de despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 10/2001 în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) ale acestui act normativ şi ale normelor de aplicare, pe care le şi are în vedere instanţa fondului.

Recurentul reclamant a susţinut că este vorba despre încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei căci nu există nicio cauză legală sau de utilitate publică pentru care autoarea reclamantului să fi fost lipsită de proprietatea bunurilor sale.

Recurentul reclamant a invocat decizii din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte noţiunea de "bun" sau de "speranţă legitimă". Bunurile a căror revendicare se solicită sunt bunuri corporale, identificate prin actele de naţionalizare, bunuri care nu au ieşit nicioadată din patrimoniul autoarei reclamantului întrucât actul de naţionalizare a fost ilegal.

Nelegalitatea naţionalizării în speţă, ca temei al speranţei legitime, este constatată la modul general prin însăşi adoptarea unei legislaţii speciale în materie de restituire a bunurilor, Legea nr. 119/1948 fiind menţionată de prevederile art. 2 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 ca act ce atestă deţinerea abuzivă de către statul român a bunurilor imobile, obiect al legii speciale, acelaşi efect al reţinerii lipsei de titlu valabil sau deţinerii abuzive urmând a fi reţinut şi în cadrul acţiunii de drept comun privind bunurile mobile, atât imobilele cât şi mobilele fiind preluate în temeiul aceleiaşi legi şi prin intermediul aceluiaşi proces-verbal de naţionalizare.

În particular, nelegalitatea naţionalizării rezultă din puterea de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 271/10.11.2003 pronunţată de către Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2002, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru bunurile imobile naţionalizate prin acelaşi Proces Verbal nr. x/11.06.1948, fundametat pe nevalabilitatea titlului statului şi caracterul abuziv al naţionalizării.

În cadrul prezentei acţiuni în revendicare, dreptul reclamantului şi speranţa legitimă nu rezultă dintr-o transformare a dreptului de proprietate într-un drept la restituire în cadrul procedurii speciale prin emiterea unei legislaţii speciale, ci din existenţa în patrimoniul său a dreptului în sine precum şi a "speranţei legitime" fundamentată pe dreptul intern, drept intern care are dispoziţii adoptate ulterior ratificării Convenţiei: dispoziţiile art. 563 din C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001 nu a conferit titularilor dreptului de proprietate asupra bunurilor întreprinderilor naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 un drept care să vizeze restiuirea in integrum a proprietăţii lor nefiind aşadar o cale de drept efectivă pentru toate bunurile naţionalizate (bunuri mobile) sens în care, contrar motivării instanţei de fond, singurul remediu juridic al titularului dreptului de proprietate este acţiunea de drept comun în revendicare.

Recurentul reclamant a considerat că nu există o raţiune juridică pentru a considera că inexistenţa unei reglementări speciale suprimă în tot dreptul proprietarilor bunurilor naţionalizate de a se adresa unei instanţe judecătoreşti şi paralizează efectiv protecţia legală a dreptului de proprietate asigurată tocmai prin reglementarea unei acţiuni în revendicare.

Din perspectiva finalităţii constatării şi aplicării în cauză a Convenţiei, instanţa trebuia să se pronunţe şi să aibă în vedere, aşa cum s-a stabilit în dispozitivul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, măsura în care prin aplicarea normelor convenţionale s-ar aduce vreo atingere securităţii juridice sau vreunui alt drept de proprietate, în cauza de faţă fiind îndeplinită lipsa unei astfel de vătămări atâta vreme cât posesorul neproprietar a dispus fie în tot, fie în parte distrugerea bunurilor obiect al acţiunii în revendicare sau s-a desesizat de acestea.

Recurentul reclamant a invocat încălcarea normelor procedurale, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., şi lipsa motivării (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), arătând că nici instanţa fondului şi nici instanţa de apel nu au judecat cauza pe fond, respingând acţiunea ca inadmisibilă, fără ca o excepţie de această natură să fie invocată. Lipsa analizei cauzei pe fond (lipsa motivării) a condus şi la greşita soluţionare a chestiunii admisibilităţii, vătămare procesuală ce nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate.

Deşi instanţa fondului a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată motivarea instanţei de fond, validată de instanţa de apel, reflectă în mod evident o soluţie de inadmisibilitate, din această perspectivă, atât sentinţa fondului cât şi cea pronunţată în apel, impunându-se a fi casate raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ. sub aspectul lipsei motivării în fapt şi drept pe aspectele ce ţin de temeinicie şi pe încălcarea principiului disponibilităţii părţilor şi a dreptului la apărare.

Argumentele instanţei de apel cu privire la faptul că problema admisibilităţii a fost analizată subsumată fondului este contrară normelor procedurale, o excepţie a inadmisibilităţii acţiunii analizată de altfel şi de către instanţa de apel ca un prim fine de neprimire a demersului judiciar ca şi excepţie de fond peremptorie fiind necesar a fi analizată distinct de fondul acţiunii, cu posibilitatea părţilor de a pune concluzii pe acest aspect tocmai pentru respectarea dreptului la apărare, a contradictorialităţii şi disponibilităţii părţilor, principii de drept care au fost încălcate prin soluţia instanţei fondului cu consecinţa nulităţii sentinţei pronunţate, conform art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Faptul că în concluziile scrise ale reclamantului depuse pe fondul cauzei sunt indicate anumite dispoziţii legale în susţinerea temeiniciei acţiunii pe care instanţa de apel le consideră ca fiind o tratare a chestiunii de drept a admisibilităţii este o interpretare contrară normelor procedurale, o eventuală excepţie a inadmisibilităţii, excepţie de fond cu caracter peremptoriu, care chiar dacă ar fi fost apreciată ca fiind de ordine publică, trebuia pusă în discuţia părţilor dacă ar fi fost invocată din oficiu de către instanţa de judecată, anterior administrării probatoriilor, conform obligaţiilor ce reveneau judecătorului fondului şi ordinii de soluţionare a excepţiilor reflectate în dispoziţiile art. 14 raportat la art. 245 - 248 din C. proc. civ., norme de procedură încălcate.

Solicită a se avea în vedere şi încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în condiţiile în care pârâtul nu a formulat nicio apărare legată de admisibilitatea sau nu a acţiunii în revendicare formulată împotriva sa.

De asemenea, verificând sentinţa pronunţată pe fond dar şi cea din apel, rezultă fără echivoc faptul că nu există o motivare pe fondul cauzei, nefiind analizată situaţia de fapt dedusă judecăţii, fondul dreptului fiind obligatoriu a fi analizat şi din perspectiva admisibilităţii acţiunii.

Recurentul reclamant a arătat că instanţele au ignorat cu desăvârşire pretenţia dedusă judecăţii, acţiunea în revendicare mobiliară având ca obiect nu numai bunuri mobile de natura utilajelor şi instalaţiilor Fabricii de cherestea UNIREA, dar şi alte bunuri mobile naţionalizate ce nu puteau intra în sfera excluderii prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv bunuri mobile identificate ca gen şi caracteristici tehnice în anexele la Procesul-Verbal de naţionalizare.

Atât instanţa fondului cât şi instanţa de apel, limitându-se la analiza doar a chestiunii de drept ce ţine de admisibilitatea acţiunii de drept comun în raport cu legea specială, nu a analizat faptul că bunurile mobile a căror revendicare a fost solicitată nu erau numai utilaje sau instalaţii, ci bunuri mobile la care nu se face nicio trimitere în Legea nr. 10/2001, pentru aceste bunuri neexistând aşadar niciun concurs între legea specială şi cea generală, fiind necesară această distincţie la nivelul categoriilor bunurilor revendicate.

Chiar dacă, contrar argumentelor din recurs, instanţa de recurs ar achiesa la concluziile instanţei de apel în sensul că utilajele şi instalaţiile ar putea fi considerate imobile prin destinaţie sau incorporare, sens în care excluderea celor care nu mai există fizic de la procedura instituită de Legea nr. 10/2001 ar putea avea efecte asupra admisibilitţii acţiunii, în privinţa dreptului de revendicare asupra celorlalte bunuri se poate constata că acest argument nu este aplicabil, pretenţiile parţiale ale reclamantului nefiind de fapt analizate şi conducând la o lipsă de motivare în tot asupra dreptului pretins.

În drept, recurentul şi-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

5. Procedura de filtru.

Recursul a fost comunicat intimatului la 04 iunie 2022, conform dovezii de comunicare de la dosar recurs. Intimatul nu a depus întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1758 din 6 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, ora 1030, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei supreme la data de 25 octombrie 2023, numitul B. a învederat decesul reclamantului A. şi a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate de moştenitor legatar, iar prin încheierea din 28 noiembrie 2024 s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei, faţă de lipsa nejustificată a părţilor. Cauza a fost repusă pe rol la data de 13 februarie 2024, termen la care a fost introdus în cauză numitul B., în calitate de moştenitor al recurentului-reclamant A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamantul A. este reprezentat de cererea formulată la data de 09.03.2018 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la restituirea prin echivalent a bunurilor mobile aparţinând fabricii de cherestea Unirea, naţionalizate prin Procesul-verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948, bunuri care nu se mai află în fiinţă la data formulării acţiunii.

Instanţa de apel a observat că prima instanţă a respins acţiunea ca nefondată, considerentele evidenţiind în esenţă că reclamantul nu are deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, din moment ce bunurile mobile în discuţie nu intră sub incidenţa legii speciale reparatorii.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut caracterul inadmisibil al demersului judiciar întreprins de reclamant şi conformitatea acestei soluţii cu normele convenţionale, şi a constatat că acest aspect a fost invocat de reclamant ca o chestiune subsumată fondului şi a fost analizat de prima instanţă în aceşti parametri. În consecinţă, instanţa de apel a considerat că analiza aspectelor ce ţin de fondul propriu-zis al revendicării nu au a fi examinate, în acest cadru înscriindu-se chestiunile referitoare la preluarea imobilului, calitatea reclamantului de succesor în drepturi al fostului proprietar, nevalabilitatea titlului de proprietate al statului şi valoarea utilajelor revendicate pe calea dreptului comun. Astfel, soluţia de respingere a acţiunii ca nefondată a fost păstrată conform art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., apelul fiind respins.

În acest context, este întemeiat motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat faptul că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au judecat cauza pe fond, respingând acţiunea ca inadmisibilă, fără ca o excepţie de această natură să fie invocată, susţineri încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel cum a arătat recurentul reclamant, deşi prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, motivarea instanţei de fond, validată de instanţa de apel, reflectă o soluţie de inadmisibilitate. În acest sens, după cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a reţinut, în considerentele hotărârii, caracterul inadmisibil al demersului judiciar întreprins de reclamant şi a arătat că această chestiune a fost subsumată fondului de către reclamant, fiind analizată de prima instanţă în aceiaşi parametri, menţionând expres şi că, în această situaţie, aspectele ce ţin de fondul propriu-zis al revendicării nu formează obiectul analizei instanţei.

Păstrarea soluţiei de respingere a acţiunii ca nefondată presupune efectuarea unei analize care să vizeze aspectele de fond care au format obiectul sesizării instanţei însă, în cauză, niciunul din aceste aspecte nu au fost cercetate. Dimpotrivă, instanţa de apel a arătat expres că nu examinează aspectele ce ţin de fondul revendicării şi a reţinut inadmisibilitatea demersului judiciar, ceea ce presupune stabilirea împrejurării că legea nu punea la îndemâna reclamantului mijlocul procesual ales pentru realizarea dreptului invocat. Analiza unei astfel de chestiuni, care împiedică cercetarea fondului cauzei, presupune invocarea şi dezbaterea contradictorie a excepţiei inadmisibilităţii, însă o astfel de excepţie nu a fost invocată de partea interesată, şi anume, de către pârât, şi nici de instanţă din oficiu.

Pe de altă parte, se constată că, în motivarea deciziei, instanţa de apel s-a raportat la chestiunile clarificate prin Decizia instanţei supreme nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, având în vedere susţinerile apelantului reclamant în acest sens, şi a considerat că singura ipoteză în care reclamantul se poate încadra este aceea a persoanelor exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, însă a apreciat că o astfel de încadrare nu este posibilă, din moment ce legea de reparaţie nu instituie ipoteze de excepţie cu caracter subiectiv, precum şi din perspectiva faptului că legea specială conţine reglementări privind utilajele, dar conferă limitat dreptul la obţinerea măsurilor reparatorii, condiţionat de îndeplinirea mai multor cerinţe, dintre care cea mai importantă este aceea a subzistenţei fizice a acestora la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 6 din acest act normativ.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recursul în interesul legii, instanţa supremă s-a pronunţat cu privire la admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, statuând: "Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."

Astfel, instanţa supremă a analizat problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994: a fost examinată existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., precum şi raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului.

Toate statuările din decizia menţionată au în vedere situaţia în care reclamantul solicită restituirea în natură a imobilului, fiind examinată problema admisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 din C. civ., aceasta fiind ipoteza avută în vedere la pronunţarea deciziei.

În prezenta cauză însă, nu a fost formulată o acţiune în revendicare imobiliară. Astfel, după cum are ca obiect un bun mobil sau un bun imobil, acţiunea în revendicare poate fi mobiliară sau imobiliară. Prin cererea de chemare în judecată formulată în prezentul dosar, reclamantul a precizat expres că acţiunea sa vizează bunurile mobile aparţinând Fabricii de cherestea Unirea, naţionalizate prin Procesul-verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948. De asemenea, în cererea de recurs, recurentul reclamant şi-a calificat cererea ca fiind o acţiune în revendicare mobiliară, arătând că "bunurile mobile naţionalizate au constat atât în bunuri mobile considerate imobile prin destinaţie (utilaje, instalaţii) dar şi în bunuri mobile individuale sau de gen (materie primă, automobil, monede), după momentul demolării C. toate devenind însă mobile prin dezmembrare".

În cauză, premisa stabilită de către instanţele de fond şi necontestată prin motivele de recurs este aceea că bunurile mobile în litigiu au fost preluate de către stat în baza Legii nr. 119/1948. De asemenea, în cererea de recurs, recurentul reclamant a reiterat că acţiunea priveşte bunurile mobile "preluate de către Statul Român aparţinând fabricii de cherestea UNIREA, naţionalizate prin Procesul - Verbal nr. x/11.06.1948 emis conform Legii nr. 119/1948, bunuri mobile constând în utilaje, instalaţii ale fabricii precum şi materii prime sau automobil, monede, identificate prin caracteristici tehnice conform anexelor la procesul-verbal".

În ceea ce priveşte calificarea acţiunii prin raportare la obiectul material acesteia, chiar în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunţate de instanţa supremă, invocate de recurentul reclamant, s-a arătat că "revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală".

În ceea ce priveşte starea de fapt la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut constant că, la respectiva dată, bunurile nu mai există, arătând expres şi în cererea de recurs că "la data formulării acţiunii introductive exista o prezumţie a faptului ca posesorul neproprietar, Statul Român, din culpa sa exclusivă a distrus sau casat bunurile obiect al naţionalizării" şi că bunurile au fost "distruse de către posesorul neproprietar încă din anul 1949".

În acest context, prealabil examinării problemei admisibilităţii acţiunii formulate, apare ca fiind necesară o calificare a acesteia în raport cu motivele de fapt invocate de reclamant, calificare care va permite determinarea legii aplicabile.

În principiu, pârâtului îi revine obligaţia de dezdăunare, ca un efect al admiterii acţiunii în revendicare, dat fiind că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât bunurile mobile nu se mai regăsesc în materialitatea lor în patrimoniul statului. Acest raţionament juridic subzistă, însă, doar în cazul în care bunurile mobile existau în materialitatea lor, în posesia pârâtului, la data formulării cererii de chemare în judecată, aşadar dacă nu au pierit, total sau parţial, înainte de sesizarea instanţei de judecată, întrucât numai în acest caz este viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume redobândirea posesiei, ca stare de fapt. Doar dacă restituirea în natură era posibilă la momentul cererii introductive, dar nu mai era posibilă la data soluţionării cauzei, se poate vorbi despre înlocuirea obligaţiei de restituire în natură printr-o obligaţie de dezdăunare.

Aşadar, obligaţia de dezdăunare poate reprezenta un efect al admiterii acţiunii în revendicare numai atunci când reclamantul ar fi putut obţine restituirea în natură dacă pe parcursul judecăţii s-ar fi menţinut situaţia faptică de la data cererii de chemare în judecată.

Este necesar a se avea în vedere că pretenţia de dezdăunare decurge din acţiuni diferite în funcţie de împrejurarea arătată, anume starea bunurilor la momentul sesizării instanţei şi este justificată de necesitatea ca cerinţele de exerciţiu ale acţiunii să fie întrunite la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Astfel, în cazul în care bunul în discuţie există în materialitatea sa, în posesia pârâtului, la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluţionării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acţiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deţinerea abuzivă a bunului, în caz contrar, dezdăunarea decurge dintr-o acţiune în pretenţii, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Altfel spus, în acest ultim caz, obligaţia de dezdăunare reprezintă o pretenţie de sine - stătătoare, independentă de restituirea în natură, din moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acţiunii în revendicare, fără a avea relevanţă dacă reclamantul a formulat şi o pretenţie de restituire în natură, care, oricum, nu poate fi admisă, în situaţia în care bunul nu mai există.

În consecinţă, obligaţia de dezdăunare trebuie analizată distinct de obligaţia de restituire în natură, atunci când reclamantul le-a invocat pe ambele, din perspectiva atât a elementelor cererii, cât şi a condiţiilor ce interesează exerciţiul dreptului la acţiune.

În raport de aceste aspecte, prealabil examinării chestiunilor privind admisibilitatea acţiunii, este necesar a se da, potrivit motivelor de fapt invocate de către reclamant, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, dacă aceasta reprezintă o acţiune în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deţinerea abuzivă a bunului, sau o acţiune în pretenţii, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, dacă reclamantul a invocat fapta culpabilă a pârâtului care, de rea - credinţă fiind la data cererii introductive, nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situaţia existentă chiar la data sesizării instanţei. Astfel, în ipoteza în discuţie, chiar dacă reclamantul se adresează instanţei şi cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenţii este unul distinct de cel al cererii în revendicare.

Ulterior stabilirii acestor chestiuni, se va stabili dacă prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt aplicabile în situaţia în discuţie, ele reprezentând temeiul juridic al unei cereri în revendicare a bunurilor preluate de către stat, fără titlu valabil, nu şi al unei cereri în despăgubiri, atunci când bunurile invocate nu se regăsesc în materialitatea lor în patrimoniul statului, potrivit distincţiilor arătate anterior.

De asemenea, în contextul expus, celelalte susţineri fomulate în recurs, întemeiate pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurentul reclamant a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 213/1998, a art. 6 alin. (2) din legea nr. 10/2001, a art. 563 alin. (1) din C. civ., a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, precum şi cele vizând încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 şi art. 13 din Convenţie, nu pot fi examinate în această fază procesuală, ele reprezentând o etapă a analizei subsecventă calificării acţiunii formulate în cauză.

În consecinţă, reţinând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., văzând prevederile art. 497 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei nr. 1758 din 6 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României, pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că aceasta este invocată cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea 10/2001 prin raportare la încălcarea art. 44 alin. (1) - alin. (3) din Constituţia României privind dreptul de proprietate raportat la art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României. Petentul a sustinut că dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 sunt neconstituţionale în măsura în care acestea s-ar interpreta că, pentru alte categorii de bunuri mobile decât cele prevăzute în mod expres de dispoziţiile legale menţionate, dobândite de stat, fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoana îndreptăţită nu poate formula acţiunea în revendicare mobiliară reglementată de art. 563 din C. civ. în condiţiile îndeplinirii limitelor şi condiţiilor stabilite prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.

Asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

În ceea ce priveşte modul de invocare a excepţiei, art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 stabileşte că excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, astfel cum arată alin. (3) al aceluiaşi articol.

Corelativ, alin. (5) din acelaşi articol, dispune că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), alin. (2) sau alin. (3), instanţa respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Aşadar, marja de apreciere a instanţei în soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate este limitată de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 strict la evaluarea condiţiilor de admisibilitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

Astfel, instanţa este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi alin. (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei ori nerelevanţei textului denunţat ca fiind contrar legii fundamentale pentru soluţionarea cauzei cu care a fost învestită şi în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

Condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din directa legătură a prevederilor legale în discuţie cu rezolvarea litigiului aflat pe rolul instanţei.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma obiectului cauzei, a stadiului procesual şi a dispoziţiilor legale în temeiul cărora judecata va fi realizată.

În ceea ce priveşte condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, se reţine că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constată trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

În acest sens, cu privire la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, "legătura cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului". (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

Referitor la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

În prezenta fază procesuală o eventuală constatare a neconstituţionalităţii textului de lege criticat nu poate produce un efect util în favoarea petentului întrucât, din formularea excepţiei, rezultă că acesta avut în vedere situaţia în care persoana îndreptăţită a formulat o acţiune în revendicare mobiliară, or, conform considerentelor anterior expuse, calificarea acţiunii reprezintă o operaţiune care urmează a fi realizată în rejudecare, anterior aprecierii asupra măsurii în care dispoziţiile legale criticate, art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, ar determina inadmisibilitatea unei astfel de acţiuni, în raport cu natura bunurilor vizate.

În consecinţă, constatând că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceea ca dispoziţia legală criticată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în prezenta fază procesuală, Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului reclamant de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept, se constată că, potrivit art. 520 alin. (1) din C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519.

Potrivit art. 519 din C. proc. civ. "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În aplicarea acestui text legal, se impune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, or, conţinutul întrebării formulate de recurentul reclamant relevă neîndeplinirea condiţiei potrivit căreia chestiunea de drept trebuie să fie esenţială, în sensul că, de lămurirea ei, depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel, întrebarea formulată de recurentul reclamant are următorul conţinut: "Dacă, în lumina Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, în privinţa bunurilor mobile preluate în mod abuziv de către statul român, înlocuite, casate sau distruse pe perioada exercitării posesiei de către statul român, exceptate de la procedura specială a restituirii conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sau a bunurilor mobile preluate în mod abuziv, altele decât utilajele sau instaţiile, persoanele îndreptăţite care au parcurs procedura specială exclusiv pentru bunurile imobile prevăzute de art. 2 din Legea 10/2001, au deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun mobiliară prin modalitatea restituirii în natură sau prin plata de despăgubiri conform art. 563 din C. civ., în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice?

După cum s-a arătat mai sus, pricina urmează a fi trimisă spre rejudecare pentru a se stabili cauza juridică a acţiunii formulate, în raport cu aceasta urmând a se da calificarea cererii de chemare în judecată, element care va determina stabilirea condiţiilor ce interesează exerciţiul dreptului la acţiune. În această situaţie, lămurirea chestiunii care reprezintă obiectul întrebării formulate de recurent nu este relevantă asupra soluţiei pronunţate în prezenta fază procesuală.

În consecinţă, constatând, în cadrul verificărilor impuse de art. 520 alin. (1) din C. proc. civ., că nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 519 din C. proc. civ. pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de petentul B. urmează a fi respinsă.

Cererea petentul B. de restituire a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.563 RON urmează a fi admisă, în temeiul art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, taxa plătită nefiind datorată, având în vedere că din eroare petentul B., moştenitor al recurentului A., a fost citat cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în cuantum de 2563 RON, aferentă cererii de repunere pe rol a cauzei, întrucât acesta nu avea calitatea de parte la momentul formulării respectivei cereri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de petentul B..

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, formulată de petentul B..

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei nr. 1758 din 6 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.563 RON, către petentul B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.