Restitution of funds and the scope of re-judgment limits after cassation under Romanian civil procedure

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 25 iulie 2017, pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamanta A. sector 1 Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E., solicitând instanţei să oblige pârâţii la restituirea unor sume de bani ce aparţin reclamantei.

Pretenţiile au fost evaluate, provizoriu, la suma de 213.165,18 RON. Ulterior, la data de 30 octombrie 2017, reclamanta a depus o precizare prin care a arătat că suma pretinsă este în cuantum de 222.281,23 RON.

Sentinţa de declinare

Prin sentinţa civilă nr. 13668 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018, la data de 16 ianuarie 2018.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2067 din 3 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii E. şi D., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. A respins, în rest, cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanta la plata către pârâţi a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 910 A din 7 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamanta A. şi a obligat-o la plata către intimaţi a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Hotărârea instanţei de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 910 A din 7 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.

Al doilea ciclu procesual

5. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1291A din 3 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2067 din 3 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi B. şi C.. A anulat în parte sentinţa civilă apelată şi, evocând fondul: A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, a respins cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. A obligat reclamanta la plata către pârâţi a sumei de 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în fond.

6. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1291A din 3 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta A..

Prin cererea de recurs, recurenta - reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate, modificarea sentinţei instanţei de fond şi admiterea cererii de chemare în judecată cu consecinţa obligării pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 497 din acelaşi act normativ, întrucât nu s-a aplecat suficient asupra deciziei de casare, prin care instanţa de recurs a analizat, exclusiv, primul motivul de recurs, fiind de competenţa instanţei de apel să analizeze, în rejudecare, şi celelalte motive de recurs invocate.

Recurenta - reclamantă a mai apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut, la fila x, că dezlegarea dată cauzei în apel nu a făcut obiectul recursului, motiv pentru care a dobândit autoritate de lucru judecat, deşi din motivele de recurs rezultă că reclamanta a atacat decizia pronunţată în primul ciclu procesual în apel, invocând următoarele: "prin cererea de apel subscrisa am solicitat obligarea pârâţilor la restituirea sumei de bani având în vedere că, din probatoriul administrat, a rezultat faptul că atât defuncta E., cât şi defunctul D. au rulat/gestionat/administrat în baza unei gestiuni de afaceri/mandat/orice alt izvor ce dă naştere obligaţiei de restituire, banii subscrisei."

De asemenea, a învederat că instanţa de apel nu a dat eficienţă prevederilor cuprinse în art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât nu a avut în vedere totalitatea motivelor şi mijloace de apărare, respectiv cele din motivarea apelului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lăsat nesoluţionate anumite aspecte câtă vreme a identificat un motiv clar de casare, care a făcut inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs. Or, instanţa de apel avea misiunea clară de a cerceta ea însăşi aceste motive de recurs. Neprocedând în acest sens, a încălcat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că nu există dovezi în sensul că s-ar fi încheiat un mandat expres.

De asemenea, dacă nu se poate reţine instituţia gestiunii de afaceri, întrucât acţiunile de gestionare au început sub imperiul vechiul cod şi nici instituţia mandatului, întrucât nu există vreun document contabil de predare a sumelor de bani către defuncta E. şi ulterior către defunctul Retevoiu, singura instituţie prin intermediul căreia reclamanta poate intra în posesia banilor care îi aparţin este îmbogăţirea fără just temei. Astfel cum rezultă din întregul material probator şi s-a reţinut de către prima instanţă la fila x alin. (4) "[...] reclamanta a făcut dovada că sumele de bani existente în contul autorului pârâţilor aparţineau acesteia [...]".

Recurenta - reclamantă a arătat că toate aceste aspecte atrag incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.. Prin urmare, a solicitat casarea deciziei recurate, modificarea deciziei instanţei de apel în sensul admiterii apelului, respectiv a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

7. Apărări formulate în cauză

Intimaţii - pârâţi B. şi C. nu au depus întâmpinare.

8. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin încheierea din data de 27 septembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen pentru soluţionarea căii extraordinare de atac la data de 14 februarie 2024, fiind preschimbat la data de 27 februarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin demersul juridic pe care l-a promovat, reclamanta A. sector 1 Bucureşti urmăreşte obligarea pârâţilor B. şi C. la restituirea sumei de 222.281,23 RON, în principal, în temeiul dispoziţiilor art. 1330 şi următoarele din C. civ. şi, în subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 1345 şi următoarele din acelaşi act normativ.

Astfel, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe două instituţii juridice, respectiv gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără just temei, ce reprezintă fapte juridice licite, care pot genera raporturi obligaţionale.

În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 404 din 24 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, întrucât aceasta nu s-a pronunţat integral asupra cererii de chemare în judecată în sensul că nu a analizat temeiul juridic subsidiar.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rejudecând cauza, a respins şi capătul de cerere subsidiar, fundamentat pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

Faţă de această soluţie, reclamanta a promovat prezentul recurs în care susţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea se poate cerere atunci când "Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

În cadrul acestui motiv de nelegalitate, se susţine că instanţa de apel, în rejudecare, nu a dat curs limitelor stabilite prin decizia de casare, neanalizând motivele de recurs care nu au beneficiat de o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual. Prin urmare, prin această omisiune, în opinia recurentei, se încalcă dispoziţiile art. 497 şi următoarele din C. proc. civ.

Acest argument nu poate fi primit întrucât potrivit dispoziţiilor art. 501 din actul normativ menţionat (1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.(2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.(3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.(4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege."

Prin urmare, în rejudecare sunt aplicabile, în mod corespunzător, prevederile procedurale aferentei fazei procesuale respective. Instanţa de apel, rejudecând apelul, în considerarea dispoziţiilor art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., are în vedere motivele de apel şi întâmpinarea la apel, în măsura în care chestiunile respective nu au fost dezlegate definitiv prin decizia instanţei de recurs. Aceasta nu poate analiza motivele de recurs care nu au fost cercetate de către instanţa de casare, aşa cum pretinde recurenta, întrucât ele sunt ipoteze expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea unei hotărâri şi care sunt apanajul instanţei de recurs. Instanţa de apel are o altă competenţă, ea este obligată să tranşeze litigiul pe fond, deoarece prin excelenţă, apelul este o cale de atac devolutivă, prin care se asigură respectarea dublului grad de jurisdicţie.

Analizând temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, prin prisma instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, invocată în subsidiar, de către reclamanta - recurentă, instanţa de apel s-a conformat, sub acest aspect, limitelor rejudecării şi dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanţa de recurs prin hotărârea de casare.

Împrejurarea că soluţia dată capătului de cerere referitor la obligarea intimaţilor să achite suma de bani pretinsă nu concordă cu scopul demersului său nu este de natură, însă, a conduce la casarea hotărârii sub acest aspect.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că anumite aspecte ale cauzei au beneficiat deja de o dezlegare şi au dobândit autoritate de lucru judecat. Deşi argumentul prezentat este generic, prin trimiterea la fila x, ultimul alineat din decizia recurată, Înalta Curte reţine că recurenta se referă la faptul că instanţele de fond au constatat existenţa unui raport juridic contractual care a luat naştere ca urmare a mandatului dat de asociaţie fostului preşedinte de a depozita şi gestiona diverse sume de bani.

Astfel, în opinia recurentei, chestiunea lipsei mandatului a făcut obiect al primului recurs, nu a fost analizată prin decizia de casare, instanţa de recurs identificând un alt motiv de casare şi nu a fost cercetată nici în rejudecare, instanţa de apel apreciind doar că existenţa raportului juridic contractual se bucură de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, se pretinde că, prin conduita sa procesuală, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Însă, pe de o parte, din citatul oferit chiar de recurentă, rezultă că aceasta a solicitat obligarea intimaţilor la restituirea sumei de bani pretinse indiferent de izvorul obligaţiei, prin urmare nu a contestat existenţa unui raport juridic contractual care să aibă la bază un contract de mandat. Pe de altă parte, aşa cum s-a dezvoltat anterior, instanţa de apel, în rejudecare, a fost ţinută de limitele care i-au fost trasate, acestea vizând analiza pretenţiilor prin prisma îmbogăţirii fără justă cauză, fapt juridic licit apt să genereze obligaţii, iar nu celelate motive de nelegalitate a deciziei casate.

Or, analizând cerinţele legale care atrag incidenţa instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, aceasta a constatat că problema mandatului se bucură de autoritate de lucru judecat. Însă, o astfel de concluzie nu încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cu care "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. " Instanţa de apel nu a încălcat principiul aflării adevărului, consacrat prin textul legal invocat în cererea de recurs, din moment ce elementele aflate la dispoziţia sa au permis clarificarea acestui aspect decisiv în soluţionarea cererii reclamantei.

Mai mult, obligaţia instanţei de a lua măsuri suplimentare celor propuse de părţi, intervine atunci când este învestită cu situaţii de fapt ori raporturi juridice complexe, iar părţile nu au propus probe ori probele administrate - la propunerea părţilor - sunt insuficiente. Intervenţia instanţei în alte împrejurări ar echivala cu substituirea părţii în efectuarea unui act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părţii căreia îi revine sarcina probării pretenţiilor, ceea ce ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului procesual, printr-o atitudine părtinitoare a instanţei, de natură a defavoriza şi prejudicia cealaltă parte în proces. Mai mult, pentru a asigura tuturor părţilor dreptul la un proces echitabil, instanţa de judecată are obligaţia de a respecta şi celelalte principii procesuale, printre care şi cele privind egalitatea părţilor, inclusiv în plan probator, precum şi de a veghea la respectarea dispoziţiilor legale cu ocazia soluţionării pricinii deduse judecăţii.

În cauză, prin conduita sa procesuală, instanţa de apel a respectat principiile care guvernează procesul civil, inclusiv cel al aflării adevărului şi a procedat la rejudecarea cauzei în limitele deciziei de casare, ţinând cont şi de aspectele care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, se constată că nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al doilea rând, se invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Aplicarea greşită a legii, susţinută de recurentă, presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă. Acest motiv de casare intervine când situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că ar exista un contract de mandat. Arată că, în realitate, nu există nicio convenţie în acest sens, aspect confirmat, în opinia sa, de către instanţa de fond, în cuprinsul sentinţei civile nr. 2067 din 3 octombrie 2019, din care redă un citat referitor la lipsa documentelor doveditoare a mandatului expres.

Înalta Curte reţine că, deşi recurenta invocă drept temei legal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în dezvoltarea în fapt a acestui motiv de casare nu precizează niciun text de lege care ar fi fost încălcat sau aplicat greşit de către instanţa de apel, motivele dezvoltate în cererea de recurs fiind doar o reiterare sumară a motivelor indicate prin cererea de apel.

Mai mult, aceasta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt, respectiv existaţa unui acord între asociaţie şi fostul preşedinte al acesteia, în vederea depozitării şi gestionării unor sume de bani. De asemenea, expune, scos din context, un argument al instanţei de fond referitor la lipsa mandatului expres, deşi ambele instanţe au reţinut mandatul tacit, iar nu expres, ca izvor al raportului juridic obligaţional dedus judecăţii.

Însă, recursul nu poate fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului (atât în fapt, cât şi în drept) în apel. Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la verificarea situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta a constat-o.

Prin urmare, criticile formulate de recurentă cu privire la raporturile dintre părţi şi lipsa înscrisurilor care să dovedească existenţa mandatului expres, vizează temeinicia iar nu legalitatea hotărârii recurate şi nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

De altfel, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu sunt îndeplinite cerinţele îmbogăţirii fără justă cauză întrucât între asociaţie şi preşedintele acesteia a existat un raport juridic contractual care a avut la bază un mandat tacit. Acest izvor obligaţional a fost reţinut de către instanţa de fond, instanţa de apel, în primul ciclu procesual şi nu a fost contestat, beneficiind de autoritate de lucru judecat. Mai mult, chiar recurenta a arătat, în cererea de apel, că un eventual mandat ar fi durat până în anul 2014. Tot recurenta, în cererea de apel şi apoi şi în cea de recurs, susţine că sumele trebuie restituite, indiferent de izvorul obligaţional, respectiv gestiune de afaceri, mandat sau îmbogăţire fără justă cauză. Ignorând conduita reclamantei, care iniţial a susţinut faptul juridic licit, apoi în căile de atac a inclus şi mandatul, ca izvor obligaţional, cât şi paleta largă de instituţii juridice, care, de altfel, se exclud dar pe care le invocă în susţinerea demersului său, Înalta Curte reţine că pretenţiile sale, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, nu au fundament legal.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, dat fiind că dispoziţiile legale de drept material şi procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei civile nr. 1291A din 3 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei civile nr. 1291A din 3 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2024.