State compensation claim against property restitution authority perempted due to statute of limitations starting at issuance of compensation decision.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal, upholding the lower courts' decision to reject the Ministry of Finance's claim for damages against the National Authority for the Return of Property, with the judgment being final. The dispute concerned a civil liability action where the State, represented by the Ministry of Finance, sought to recover the difference between the market value of nationalized real estate determined by a later court-ordered audit and the higher value initially established by an expert report approved by the Authority, arguing that the claim was not time-barred. The court ruled that the right of action had extinguished due to the statute of limitations, determining that the prescription period began to run not when the Ministry received the 2021 audit notification, but when the compensation decision was issued in 2009 or the conversion titles were released in 2010, because the Ministry, as a member of the Central Commission for Establishing Damages, had the legal duty and capability to verify the valuation against international standards at that time. Decisively applying Article 8(1) of Decree No. 167/1958 and Article 16 of Law No. 247/2005, the court held that the start of the prescription period depends on the moment the victim knew or should have known of the damage and the liable party, not the precise quantification of the loss, and rejected the argument that the State could not be liable for acts of its subordinate agencies.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, art. 1 din C. civ, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; State compensation claim against property restitution authority perempted due to statute of limitations starting at issuance of compensation decision: În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 6.10.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în calitate de reprezentat al Statului Roman, a chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.360.500 RON - preţul imobilului stabilit în dosarul nr. x C. civ., prin raportul de evaluare nr. x/22.04.2010 de către expertul evaluator A. şi valoarea de 1.518.270 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren şi construcţii demolate situate în str. x. Cantacuzino nr. 18 Ploieşti, judeţul Prahova, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie, precum şi a titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.
În drept, reclamantul a indicat dispoziţiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripţie extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai Autorităţii, cât şi de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 22 iulie 2009. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La 14 martie 2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a B., C., D. maria şi E., respinsă de tribunal, ca tardivă, prin încheierea din 23 mai 2022.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 857 din 6 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 219A din 14 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei nr. 857 din 6 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Recursul
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire.
A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.
Recurentul a învederat că din considerentele deciziei recurate rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul Lege nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Aşadar, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamantul nu doar că putea să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a prejudiciului, dar avea şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze din acel moment dacă au existat anumite neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare.
Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
De asemenea, a susţinut că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
Chiar dacă Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, în sine, existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.
Recurentul a arătat că, din circumstanţele cauzei, reies raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
Ca atare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 februarie 2021, care reprezintă data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 februarie 2021 emise de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În esenţă, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.
Criticile, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).
Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).
Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren şi construcţii demolate situate în str. x. Cantacuzino nr. 18 Ploieşti, judeţul Prahova, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 22 iulie 2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobândă legală.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, cât şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 22 iulie 2009, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.
Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat Standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 6801 din 18 noiembrie 2009, beneficiarilor fiindu-le eliberat titlurile de conversie între 1 aprilie 2010 şi 4 iunie 2010.
Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 857 din 6 iunie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin decizia nr. 219 din 14 februarie 2023, apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 857 din 6 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă fiind respins, ca nefondat, reţinându-se că momentul emiterii deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a prejudiciului, acesta având, totodată, şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze existenţa anumitor neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziţie mecanismele legale şi administrative reglementate de lege în acest sens.
Contrar susţinerilor recurentului, soluţia pronunţată de curtea de apel este legală, prin raportare la normele pretins încălcate, precum şi la circumstanţele cauzale ale speţei.
Decizia de despăgubire nr. 6801 din 18 noiembrie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie între 1 aprilie 2010 şi 4 iunie 2010.
Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.
Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.
Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat, însă, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul B. la 22 iulie 2009, emiţând decizia nr. 6801, iar, ulterior, eliberând titlurile de conversie în favoarea moştenitorilor fostului proprietar al imobilului expertizat.
Astfel, debutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de evaluator la 22 aprilie 2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea putea fi cunoscută încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare.
Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înştiinţat de existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către evaluatorul B. la 22 iulie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de F. S.R.L. din dispoziţia Curţii de Conturi a României, adusă la cunoştinţa recurentului în anul 2021.
Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.
Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.
În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."
Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.
Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.
Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial de evaluatorul B. la 22 iulie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. F. S.R.L. la 28 octombrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.
Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.
Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 6801 din 18 noiembrie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziilor reprezentând titlurile de conversie între 1 aprilie 2010 şi 4 iunie 2010, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.
Înalta Curte nu va valida criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparţinând instituţiilor sale.
Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuţii în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul B. la 22 iulie 2009 care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 6801 din 18 noiembrie 2009.
De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.
Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
În raport de aceste aspecte relevate, contrar susţinerilor recurentului, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.
Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către F. S.R.L. la 28 octombrie 2020, pe baza Standardelor internaţionale de evaluare.
În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 219A din 14 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 219A din 14 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 15 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.