Limitation period for civil liability claims: irrelevance of control audit date for knowledge of damage

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 30.09.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Berceni, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet Individual de Avocatură A., prin avocat A., a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii prejudiciului cauzat acesteia prin neexecutarea obligaţiilor asumate, respectiv la plata sumei 213.506,91 RON, reprezentând debite datorate bugetului local de persoane juridice debitoare aflate în procedura insolvenţei sau falimentului prevăzute de Legea nr. 85/2006 sau/şi Legea nr. 85/2014 şi faţă de care, din culpa pârâtului, instituţia nu s-a înscris la masa credală a acestor societari debitori în termenul legal; obligarea pârâtului la plata sumei de 81.818,82 RON, reprezentând debite datorate bugetului local şi nerecuperate de instituţia reclamantă de la persoane juridice debitoare care au intrat în procedura falimentului sau a dizolvării prevăzute de Legea nr. 31/1990, au fost radiate din Registrul Comerţului şi pentru care reclamanta nu a luat măsurile care se impuneau, conform legii, privind contestarea măsurilor de faliment/dizolvare, din culpa pârâtului; obligarea pârâtului la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

La data de 20.04.2021, reclamanta a depus cerere modificatoare, în sensul diminuării prejudiciului cauzat la suma de 195.912,36 RON, având în vedere că, urmare a demersurilor efectuate de către aceasta pentru recuperarea prejudiciului a obţinut înscrierea sumei de 99.413,36 RON la masa credală a debitorilor menţionaţi în acţiune, astfel, suma de 51.476 RON - debitor B. S.R.L., suma de 46.353,36 RON - debitor C. S.R.L. şi suma de 1584 RON - debitor D. S.R.L..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1994 din 20 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa debitului datorat de debitorii E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., B. S.R.L., D. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L.; a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Berceni, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet Individul de Avocatură A., având ca obiect acţiune în răspundere contractuală, privind obligarea pârâtului la plata debitelor datorate de aceste societăţi reclamantei; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata debitelor datorate reclamantei de L. S.R.L., M. S.R.L. şi C. S.R.L..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1359A din 10 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Berceni, împotriva sentinţei civile nr. 1994 din 20 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât Cabinet Individual de Avocatură A.; a schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa debitului datorat de către debitorii: E. S.R.L., F. S.R.L. cu privire la titlul executoriu din data de 09.02.2017, G. S.R.L., H. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L. şi L. S.R.L.; a respins cererea de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata debitelor datorate de societăţile mai sus menţionate, ca prescrisă; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata debitelor datorate reclamantei de F. S.R.L. cu privire la titlul executoriu din data de 27.03.2018, de I. S.R.L. şi de M. S.R.L., ca neîntemeiată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1359A din 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Berceni.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca fiind temeinică şi legală soluţia instanţei de fond de respingere a probei cu interogatoriul pârâtului şi a probei cu martori, însă prin aceste probe urma să probeze modul în care s-au desfăşurat raporturile contractuale şi activitatea intimatului, aspect ce nu putea fi dovedit doar prin înscrisurile de la dosar. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta nu a încercat să probeze veridicitatea existenţei contractelor prin intermediul probelor solicitate, ci modalitatea desfăşurării activităţii şi neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către intimat.

Afirmă că, prin respingerea probelor propuse, instanţa de apel a îngreunat probarea pretenţiilor reclamantei şi a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că administrarea acestor probe nu ar fi făcut decât să ajute instanţa de judecată să se lămurească cu privire la starea de fapt existentă în cauză.

Arată că instanţa nu a insistat în aflarea adevărului şi a respins, cu o motivare absurdă, probe concludente şi utile soluţionării cauzei, contrar dispoziţiilor art. 247 C. proc. civ.

Susţine, totodată, încălcarea dispoziţiilor art. 481 şi 502 C. proc. civ. şi învederează că instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la debitul societăţii L. S.R.L., în timp ce instanţa de fond a respins excepţia ce viza debitul acestei societăţi, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea cu privire la societăţile I. S.R.L. şi F. S.R.L., creând, astfel, o situaţie mai grea recurentei în propria cale de atac.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta afirmă că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la debitele datorate de societăţile B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L., deşi îi incumba obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor petitelor formulate, urmând să ia act de renunţarea reclamantei la judecarea cererii cu privire la aceşti debitori.

Recurenta invocă şi încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2523 C. civ. vizând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, sens în care susţine că, fără avea în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut eronat că această dată este data producerii prejudiciului pentru fiecare debitor în parte.

Arată că, în speţă, este vorba de prejudicii cauzate bugetului local din cauza neluării măsurilor de recuperare a creanţelor de la societăţile în cauză de către intimat, în calitate de profesionist, calitate ce a stat la baza încheierii contractului de asistenţă juridică.

Învederează că, raportat la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, punctul de plecare al cursului prescripţiei este data la care a fost cunoscută paguba şi persoana care răspunde de ea, respectiv data primirii raportului Curţii de Conturi Ilfov, fiind astfel eronată reţinerea instanţei de apel potrivit căreia recurenta trebuia să cunoască prejudiciul anterior acestei date.

Relevă că, deşi paguba era preexistentă emiterii acestui raport, nu putea fi cunoscută de recurentă în condiţiile în care intimatul nu a informat-o cu privire la acţiunile întreprinse de acesta. Afirmă că a contractat serviciile pârâtului pentru ca acesta să verifice situaţia debitorilor şi, dacă se impune, să formuleze împotriva acestora orice căi legale de recuperare a sumelor datorate, fiind exclusiv culpa pârâtului că nu a efectuat demersurile necesare pentru recuperarea creanţelor.

Susţine că şi-a îndeplinit propria obligaţie de a declanşa mecanismele legale de recuperare a prejudiciilor la care face referire decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de instanţa supremă şi reţinută de instanţa de apel în considerente, recurenta angajând un avocat care să urmărească situaţia debitelor. Învederează că intimatul, din omisiune sau cu rea credinţă, nu a comunicat recurentei situaţia debitorilor şi nu a efectuat demersurile legale ce se impuneau, acesta fiind motivul pentru care nu a avut posibilitatea de a cunoaşte mai devreme existenţa prejudiciilor. Urmărirea efectivă a situaţiei juridice a debitorilor trebuia efectuată de pârât, astfel încât, reclamanta, considerând că pârâtul, în calitate de profesionist, îşi îndeplinea obligaţiile contractuale, nu a instituit un dublu control cu privire la această situaţie.

Instanţa de apel nu avut în vedere recunoaşterea prejudiciului de către pârât şi a interpretat eronat principiul neinvocării propriei culpe. Or, intimatul încearcă să obţină evitarea obligării sale la plata prejudiciului cauzat de propria culpă prin invocarea expirării termenului prescripţiei extinctive, care ar fi intervenit întrucât recurenta nu ar fi formulat cereri de înscriere la masa credală a debitorilor aflaţi în faliment şi nu ar fi luat măsuri de recuperare a debitelor debitorilor dizolvaţi în termen.

Dacă se va aprecia că a intervenit prescripţia, acest fapt se datorează culpei pârâtului, astfel încât, prin invocarea prescripţiei, acesta şi-a invocat propria culpă, iar curtea a considerat eronat că invocarea propriei turpitudini nu ar fi posibilă în ceea ce priveşte o pagubă intervenită urmare a prescripţiei.

Invocă dispoziţiile art. 1350 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 1516 alin. (1) C. civ. şi arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale. Afirmă că între părţi există o legătură contractuală, că intimata nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale constând în demersurile legale de recuperare a unor debite datorate de anumite persoane juridice bugetului local, că fapta ilicită a determinat, printr-o evidentă legătură de cauzalitate, un prejudiciu patrimonial recurentei şi că există o culpă a intimatului, prezumată în temeiul art. 1082 C. civ., atât timp cât nu s-a făcut dovada unei cauze străine, exoneratoare de răspundere.

În mod nelegal şi fără a studia probatoriul administrat, instanţa de apel a reţinut că nu a existat vreun contract de asistenţă juridică încheiat la data producerii prejudiciilor aferente debitelor societăţilor M. S.R.L., I. S.R.L. şi F. S.R.L. şi nu a analizat dacă intimatul şi-a îndeplinit obligaţiile.

Reiterează, pentru situaţia rejudecării cauzei, motivarea din cuprinsul cererii de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise la apelul formulat, care, în esenţă, vizează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile a pârâtului.

Subliniază faptul ca intimatul a recunoscut că acestuia îi reveneau obligaţiile de recuperare debite faţă de recurentă, arătând că "timp de 7 ani am executat toate obligaţiile încredinţate de UATC Berceni cu prudenţă şi diligenţă" şi, în mod eronat, a susţinut că acestuia nu i-ar fi fost încredinţate decât anumite cauze. Afirmă recurenta că intimatului nu i-au fost repartizate anumite cauze întrucât acesta a avut încheiate cu instituţia recurentă contracte de asistenţă juridică cu caracter general, consultanţă, reprezentare, redactare etc, nefiind limitate doar la anumite activităţi şi speţe.

Învederează că, printre obligaţiile asumate de intimat se regăsea şi cea de a presta servicii constând în "consultaţii juridice, asistenţă şi reprezentare pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale instituţiei recurente, în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi orice persoană juridică sau fizică română sau străină", "redactarea de acte juridice către organisme şi alte instituţii de stat centrale sau locale în legătura cu apărarea intereselor instituţiei recurente", iar, din analiza înscrisurilor de la dosar rezultă fără putinţă de tăgadă că printre activităţile pe care intimatul însuşi pretinde că le-a efectuat se regăsesc şi activităţi de redactare a declaraţiilor de creanţă pentru alţi debitori, intimatul nefăcând dovada că acelea i-ar fi fost încredinţate şi altele nu, întrucât natura juridică a contractelor încheiate nu conţinea o astfel de prevedere.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de către intimat faţă de recurentă, prin neredactarea şi nedepunerea, cu privire la debitorii din raportul Curţii de Conturi, a niciunui înscris pentru recuperarea sumelor de la debitorii menţionaţi în cererea de chemare în judecată, în timp ce pentru alţi debitori intimatul s-a ocupat de redactarea acestora.

Referitor la producerea unui prejudiciu, arată că îndeplinirea acestei condiţii este evidentă, rezultând din concluziile raportului de audit financiar privind exerciţiul bugetar al Unităţii Administrativ-Teritoriale Berceni pentru anul 2018, emis de către Curtea de Conturi Ilfov. Arată că, indiferent de calificarea dată acestor înscrisuri din punct de vedere al probaţiunii (înscrisuri autentice sau sub semnătura privată), ele fac dovada între părţi până la proba contrară (art. 270 alin. (2), respectiv art. 273 alin. (2) C. proc. civ.), iar din probele administrate în cauză nu rezultă nicidecum contrariul faptelor constatate prin actul de control.

În legătură cu caracterul cert al prejudiciului, afirmă că valoarea acestuia este neîndoielnică, rezultând chiar din raportul de control al Curţii de Conturi, care are valoare de titlu executoriu.

Cu privire la raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, arată că există un raport de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor contractuale de către intimat şi prejudiciul suferit de recurentă, astfel că, prin nedepunerea cererilor necesare în termenele legale, precum şi prin nereprezentarea instituţiei recurente în faţa instanţelor competente în aceste litigii, intimatul a cauzat din culpa acestuia exclusivă un prejudiciu.

În ceea ce priveşte vinovăţia, susţine că aceasta îmbracă forma neglijenţei, constând în neluarea unor măsuri impuse de legislaţia în vigoare sub sancţiunea decăderii, în cazul neluării acestora în termenul legal. Astfel, deşi obligaţiile ce îi reveneau intimatului erau obligaţii de mijloace sau de diligenţă, acesta nu şi le-a îndeplinit, neefectuând nici măcar demersuri minime pentru recuperarea creanţelor recurentei.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost depuse întâmpinări.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 15 februarie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte administrarea probei cu interogatoriu intimatului şi a probei testimoniale, prin reţinerea greşită a tezei probatorii propuse, cu încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, a arătat că motivarea soluţiei a fost contrară prevederilor art. 247 C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte constată că, la data de 2.12.2021, reclamanta a solicitat, în faţa instanţei de fond, încuviinţarea probei testimoniale şi a probei cu interogatoriul pârâtului, învederând că prin acest probatoriu urmează a demonstra că a încheiat cu pârâtul contracte de asistenţă generale şi că nu a existat o înţelegere scrisă sau verbală între cele două părţi în sensul reprezentării prin avocat pentru o anumită categorie de situaţii conflictuale.

Tribunalul a respins, ca nefiind neutile soluţionării cauzei ambele probe.

Analizând soluţia pronunţată de instanţa de fond, instanţa de apel a reţinut legalitatea şi temeinicia acestei măsuri raportat la teza probatorie indicată de reclamantă, considerând că cele două probe solicitate nu erau concludente pentru soluţionarea litigiului câtă vreme veridicitatea afirmaţiilor reclamantei referitoare la specificul contractelor de asistenţă judiciară încheiate şi la obiectul acestora putea fi stabilită pe baza înscrisurilor depuse la dosar. Totodată, curtea a făcut trimitere la dispoziţiile art. 112 alin. (1) şi (5) din Statutul profesiei de avocat, constatând că administrarea celor două probe nu ar fi fost în măsură să dovedească alte aspecte decât cele ce rezultă din conţinutul contractelor aflate la dosar.

Înalta Curte reţine că, pentru a fi folosite în dezlegarea pricinii, dovezile trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii, deduse din interpretarea dispoziţiilor art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., şi anume, să fie legale, concludente, verosimile şi pertinente, împrejurare asupra căreia se pronunţă instanţele în faţa cărora s-a solicitat administrarea probelor.

Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., obliga instanţa de fond să verifice condiţiile de admisibilitate a probelor solicitate şi să se pronunţe în sensul art. 258 C. proc. civ., cât priveşte încuviinţarea lor, iar modalitatea de aplicare a normelor de drept invocate a făcut obiectul cenzurii în apel, în acord cu dispoziţiile art. 476 - 478 C. proc. civ.. Or, numai respingerea nemotivată a unei cereri de încuviinţare a probelor putea face ca hotărârea instanţei de fond să fie netemeinică şi nelegală, întrucât nu se putea verifica raţiunea pentru care probele solicitate nu au fost admise, însă o astfel de premisă nu a fost identificată de instanţa de prim control judiciar.

Pe de altă parte, se observă că, în calea extraordinară de atac a recursului, nu pot fi supuse analizei critici care să vizeze modalitatea în care instanţa de apel a dispus, ca instanţă devolutivă, cu plenitudine de apreciere, în ceea ce priveşte aplicarea art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., respectiv asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei lor.

Înalta Curte mai reţine că, într-adevăr, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează în mod explicit dreptul părţii de a i se încuviinţa probele solicitate, însă procedura în ansamblul său, inclusiv modul în care sunt respinse dovezile cerute, trebuie să fie echitabilă, iar, în cauză, în raport de situaţia concretă dedusă judecăţii, nu se poate afirma că procedura a fost viciată din această perspectivă.

Ca atare, Înalta Curte constată că, în speţă, respingerea motivată a probelor de către instanţele devolutive nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale privind încuviinţarea şi administrarea probelor, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 22 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 481 şi ale art. 502 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la debitul societăţii L. S.R.L., deşi instanţa de fond s-a pronunţat în sens contrar, iar, cu privire la societăţile I. S.R.L. şi F. S.R.L. a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, în timp ce instanţa de fond a apreciat că acţiunea faţă de aceste două societăţi este prescrisă.

Critica este fondată.

Cu privire la societăţile în cauză, instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 1994 din 12 decembrie 2021, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa debitelor datorate de debitoarele I. S.R.L. şi F. S.R.L., cu consecinţa respingerii cererii ca prescrise; totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind recuperarea debitului datorat de debitoarea L. S.R.L..

În apel, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că, pentru societăţile în cauză, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa debitului datorat de F. S.R.L., cu referire la titlul executoriu din data de 9.02.2017, şi de L. S.R.L., astfel că a respins cererea formulată ca prescrisă; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata debitelor datorate de F. S.R.L., pentru titlu executoriu din 27.03.2018, şi de I. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin motivele de apel formulate, reclamanta a susţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2528 C. civ., în cauză termenul de prescripţie începând să curgă de la data la care aceasta a luat cunoştinţă de prejudiciul creat prin fapta ilicită a pârâtului, respectiv de la 25.04.2019, dată la care i-a fost comunicat raportul de audit.

Cu referire la debitoarea L. S.R.L., reclamanta a precizat că societatea a fost radiată din 28.03.2014, iar instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu s-a depus dovada radierii.

Curtea, în raport de criticile formulate cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut paguba ce i-a fost cauzată prin neîndeplinirea obligaţiilor de către pârât şi persoana răspunzătoare, astfel încât a procedat la analiza modalităţii de calcul a termenului de prescripţie în raport de această regulă pentru fiecare persoană juridică în parte de la care nu a fost recuperată suma datorată.

În condiţiile în care limitele deduse judecăţii prin cererea de apel au vizat greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie admisă faţă de debitele datorate de societăţile I. S.R.L. şi F. S.R.L., Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ.

Astfel, prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către prima instanţă, reclamanta nu a câştigat procesul, demersul său judiciar fiind paralizat de soluţia dată acestui excepţiei peremtorii. Prin admiterea apelului, instanţa de prim control judiciar a înlăturat impedimentul invocat şi a creat premisele soluţionării litigiului pe fondul său, aceasta fiind finalitatea exercitării acestei căi de atac de către instanţa devolutivă.

Ca atare, soluţia instanţei de apel, privind respingerea pe fond a acţiunii pentru creanţele datorate de debitoarele anterior indicate, nu constituie o încălcare a normei de procedură analizate.

Totodată, referitor la creanţa împotriva societăţii L. S.R.L., instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie este împlinit, deşi soluţia instanţei de fond a fost de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii în raport de suma datorată de această societate, iar criticile au vizat fondul dreptului, întrucât soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei era favorabilă reclamantei.

Or, în speţă, partea care a declanşat controlul judiciar, în situaţia de faţă reclamanta, este cea care a creeat premisa pentru anularea sau schimbarea sentinţei apelate, însă doar în limitele criticilor formulate de parte.

În condiţiile în care soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu a fost contestată de partea adversă prin exercitarea unei căi de atac, instanţa de apel era ţinută să respecte limitele devoluţiunii stabilite de reclamantă prin apelul său, conform art. 477 C. proc. civ.

Faţă de argumentele expuse anterior, în aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite, conform art. 497 din acelaşi act normativ, recursul formulat de recurentă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare în limitele deduse judecăţii prin cererea de apel cu referire la creanţa datorată de L. S.R.L..

Invocând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a mai arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor petitelor formulate, neluând act de renunţarea reclamantei la judecarea cererii cu privire la debitorii B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L..

Critica, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a precizat acţiunea la data de 20.04.2021, în sensul că a diminuat pretenţiile la suma de 195.912,3 RON, care reprezintă contravaloarea debitelor datorate de debitorii menţionaţi în cererea introductivă, mai puţin creanţele înscrise la masa credală pentru debitorii anterior indicaţi.

În atare condiţii, în mod corect curtea de apel a constatat, raportat la poziţia procesuală a reclamantei, că instanţa de judecată a rămas învestită cu soluţionarea cererii în limitele expres stabilite de parte, fără a fi necesar a face aplicarea art. 406 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenta a formulat şi critici relative la încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv ale art. 2523 C. civ., critici încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că în mod eronat curtea de apel a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă este data producerii prejudiciului pentru fiecare debitor în parte, fără a se raporta la obiectul cererii de chemare în judecată, ce constă în recuperarea prejudiciilor cauzate bugetului local prin neluarea de către intimat a măsurilor de recuperare a creanţelor de la societăţile în cauză, în baza contractelor de asistenţă juridică.

Recurenta a arătat că termenul de prescripţie a început să curgă numai de la data la care i s-a comunicat actul de control întocmit de Curtea de Conturi.

De asemenea, a învederat că, prin apărarea formulată (excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune), intimatul îşi invocă propria culpă.

Criticile nu pot fi primite în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, conform art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Aşa cum a reţinut instanţa de apel, această regulă se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită de orice fel, contractuală sau extracontractuală, deoarece legea nu distinge după felul răspunderii civile, cu excepţia cazurilor în care pentru acoperirea unui astfel de prejudiciu nu există vreo altă regulă prevăzută de lege.

Pentru a ocroti drepturile persoanei vătămate, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Se constată că recurenta a putut cunoaşte producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs, şi anume data comunicării deciziei Curţii de Conturi.

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale, a fost pretins cauzat de neexecutarea de către pârât a obligaţiilor asumate contractual privind recuperarea debitelor datorate bugetului local fie de persoane juridice aflate în procedura insolvenţei/falimentului, pentru care reclamanta nu s-a înscris la masa credală în termenul legal, fie de persoane juridice care au intrat în procedura falimentului/dizolvării prevăzute de Legea nr. 31/1990, pentru care nu au fost luate măsurile care se impuneau.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a arătat că fapta ilicită derivă din neluarea măsurilor de înscriere la masa credală a reclamantei pentru cauzele în care se impuneau a fi luate aceste măsuri, care aveau debite înscrise în evidenţele reclamantei, cu indicarea situaţiei juridice a fiecărui debitor în parte.

Raportat la situaţia dedusă judecăţii, rezultă că în cauză termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul la care reclamanta ar fi putut să cunoască împrejurarea că pârâtul, în calitate de reprezentant convenţional al acesteia, nu a procedat la înscrierea autorităţii publice locale la masa credală a debitorilor persoane juridice aflate în faliment şi nici la demararea procedurilor de recuperare a debitelor datorate de persoanele juridice dizolvate în termen, moment anterior întocmirii raportului de audit.

În mod greşit a susţinut recurenta, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea actului de control al Curţii de Conturi.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurenta rezidă din însăşi reglementarea normei de drept pretins încălcate, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale".

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi este lipsit de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurenta să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu titlu de creanţă urmau a fi recuperate în termen.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării actului de audit, prin care a fost încunoştinţată despre existenţa unor creanţe nerecuperate, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi să îi dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentei înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

În acord cu instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte mai reţine că apărarea formulată de partea chemată în judecată cu referire la prescripţia dreptului la acţiune nu echivalează cu invocarea propriei culpe, excepţia în cauză reprezentând un mijloc legal pus la dispoziţia debitorului, prin care s-a urmărit sancţionarea creditorului, care nu a manifestat diligenţă în obţinerea reparării prejudiciului în termenul reglementat de lege.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, soluţia pronunţată de curtea de apel este legală, având în vedere normele pretins încălcate, precum şi circumstanţele cauzale ale speţei, în raport de situaţia juridică a fiecărui debitor. De altfel, trebuie reţinut că recurenta nu a înţeles să formuleze critici concrete relative la fiecare debitor al creanţelor nerecuperate, astfel încât şi considerentele instanţei de recurs au vizat aspecte generale cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie.

Recurenta a mai susţinut, cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

A afirmat că, fără a studia probatoriul administrat, instanţa de apel a reţinut că nu a existat vreun contract de asistenţă juridică încheiat la data producerii prejudiciilor aferente debitelor societăţilor M. S.R.L., I. S.R.L. şi F. S.R.L. şi nu a analizat dacă intimatul şi-a îndeplinit obligaţiile. Totodată, a subliniat faptul că aceeaşi instanţă nu a avut în vedere poziţia procesuală a intimatului, care a recunoscut că acestuia îi reveneau obligaţiile de recuperare a debitelor faţă de recurentă, respectiv că intimatul a avut încheiate cu instituţia recurentă contracte de asistenţă juridică cu caracter general, nefiind limitate doar la anumite activităţi şi speţe. Or, din analiza înscrisurilor de la dosar rezultă că printre activităţile pe care intimatul însuşi pretinde că le-a efectuat se regăsesc şi activităţi de redactare a declaraţiilor de creanţă pentru alţi debitori, iar intimatul nu a făcut dovada că acelea i-ar fi fost încredinţate şi altele nu, întrucât natura juridică a contractelor încheiate nu conţinea o astfel de prevedere.

Cât priveşte fapta ilicită, a precizat că aceasta constă în neredactarea şi nedepunerea, cu privire la debitorii din raportul Curţii de Conturi, a niciunui înscris pentru recuperarea sumelor datorate, în timp ce pentru alţi debitori intimatul s-a ocupat de redactarea acestora, iar, în legătură cu producerea unui prejudiciu, a arătat că îndeplinirea acestei condiţii rezultă din concluziile raportului de audit financiar emis de către Curtea de Conturi Ilfov.

Relativ la raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, a subliniat că există un raport de cauzalitate între neexecutarea obligaţiilor contractuale de către intimat şi prejudiciul suferit de recurentă, astfel că, prin nedepunerea cererilor necesare în termenele legale, precum şi prin nereprezentarea instituţiei recurente în faţa instanţelor competente în aceste litigii, intimatul a cauzat din culpa acestuia exclusivă un prejudiciu, vinovăţia îmbrăcând forma neglijenţei.

Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este fondată.

În cauză, instanţa de apel a constatat că în sarcina pârâtului nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite în sensul art. 1350 C. civ. şi că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de lege, astfel că cererea de obligare la plata debitelor datorate reclamantei de F. S.R.L. cu privire la titlul executoriu din data de 27.03.2018, de I. S.R.L. şi de M. S.R.L. este neîntemeiată.

Atât în privinţa debitului datorat de F. S.R.L. derivând din titlul executoriu din data de 27.03.2018, cât şi a sumelor datorate de I., curtea a observat că la momentul emiterii titlurilor executorii nu era în vigoare niciunul dintre contractele de asistenţă juridică încheiate cu pârâtul, caz în care nu exista în sarcina acestuia obligaţia de a face demersuri în vederea recuperării sumelor în cauză. În ceea ce priveşte creanţa deţinută de reclamantă împotriva societăţii M. S.R.L., curtea a constatat că, la data de 28.12.2010, când s-a pronunţat hotărârea privind dizolvarea societăţii, nu era perfectată nicio convenţie între părţi, care să nască în sarcina pârâtului vreo obligaţie de a formula recurs sau altă cerere în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 31/1990. Totodată, raportat la titlul executoriu emis în 24.10.2016, nu se poate pretinde neexecutarea de către pârât a obligaţiei de a proceda la formularea de cereri pentru obţinerea sumei datorate cu titlu de impozit câtă vreme reclamanta, în calitate de organ fiscal, a efectuat acte de executare, iar perioada de la data emiterii titlului şi până la data încetării ultimului contract de asistenţă juridică încheiat a fost una scurtă, de aproximativ 2 luni, în care debitoarea avea dreptul de a formula contestaţie la executare. Referitor la titlul executoriu emis în 20.02.2017, s-a reţinut că la acea dată nu mai era în vigoare niciun contract de asistenţă juridică încheiat cu pârâtul, prin urmare, nu se poate pune problema neexecutării vreunei obligaţii.

Or, raportat la aceste considerente, recurenta avea obligaţia de a formula critici concrete care să vizeze încălcarea normelor de drept material, iar nu să exprime, prioritar, nemulţumiri legate de aprecierea probatoriului administrat, incompatibile cu structura recursului, analiza fiind limitată la cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.. De asemenea, recurenta putea supune examinării doar chestiunile de drept dezlegate de instanţa de prim control judiciar, relative la neîndeplinirea uneia dintre cerinţele necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite.

De altfel, având în vedere soluţia instanţei de recurs cu referire la debitele datorate de societăţile I. S.R.L. şi F. S.R.L., se impune a examina pe fond doar criticile ce vizează neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în raport cu societatea M. S.R.L..

Înalta Curte constată că, aşa cum s-a reţinut ca situaţie de fapt, cât priveşte titlurile executorii din 28.12.2010 şi 20.02.2017, lipsa unei convenţii încheiate de părţile în litigiu nu poate genera obligaţii în sarcina pârâtului a căror nerespectare să-instanţa atragă culpa contractuală. Pe de altă parte, în legătură cu titlul executoriu emis în 24.10.2016, reţine că instanţa de apel a recunoscut că pârâtului îi reveneau obligaţiile de recuperare a debitului, însă perioada de la data emiterii titlului şi până la data încetării ultimului contract de asistenţă juridică încheiat a fost una scurtă, astfel încât nu se poate pretinde neexecutarea de către pârât a obligaţiei de a proceda la formularea de cereri pentru obţinerea sumei datorate.

În atare condiţii, instanţa de apel a apreciat corect că nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite a pârâtului în sensul art. 1350 C. civ., caz în care nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile a acestei părţi.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Berceni împotriva deciziei civile nr. 1359A din 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în limitele dispuse prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Berceni împotriva deciziei civile nr. 1359A din 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.