Lack of standing bars water administration's claim to Olimp cliff plots; appeals affirmed, costs awarded

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 18.08.2020 pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia civilă, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a solicitat restituirea imobilului teren - faleza litoralului românesc, în suprafaţă de 5.048 mp, situat în localitatea Olimp, complex A., judeţul Constanţa, aflat în patrimoniul public al Statului Român şi în administrarea ANAR - ABADL, precum şi rectificarea cărţilor funciare nr. x şi nr. x aferente Municipiului Mangalia, în sensul radierii menţiunilor cu privire la dreptul de proprietate înscris în favoarea pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L. asupra terenului menţionat. Reclamanta a solicitat şi anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.10.2018 şi actului notarial nr. x/22.10.2018, emise de Biroul Individual Notarial "D.", precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 3224 din 25 octombrie 2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. Conform art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000, a stabilit onorariul definitiv, în cuantum de 1.500 RON, în favoarea doamnei E., achitat cu OP nr. x/24.01.2022, şi a dispus emiterea unor adrese către expert şi către Biroul Local în vederea efectuării plăţii; a obligat reclamanta la plata către pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L. a sumei de 9.520 RON fiecare reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 100/C din 4 aprilie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile civile formulate de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 3224, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă la data de 25.10.2022, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C. S.R.L. şi B. S.R.L. şi intimaţii intervenienţi F. şi G.; a obligat apelanţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în apel, astfel: suma de 2.000 de RON către intimatul F.; suma de 2.380 de RON către intimata B. S.R.L.; suma de 3.447,11 RON către intimata C. S.R.L..

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 100/C din 4 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin AJFP Constanţa, prin DGRFP Galaţi.

4.1 Prin recursul declarat, reclamanta a afirmat că, în mod greşit, a fost admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale active, învederând că toate susţinerile instanţei cu privire la operaţiunea administrativă care vizează delimitarea domeniului public al statului în zona costieră nu au legătură cu obiectul cauzei.

Arată că a solicitat să se recunoască dreptul de proprietate publică al Statului Român/dreptul de administrare al Administraţiei Naţionale "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral asupra unui imobil de care a fost deposedată, iar instanţa avea obligaţia să compare titlurile de proprietate înfăţişate de părţi şi să dea câstig de cauză părţii al cărei titlu este preferabil.

Menţionează că faleza litoralului românesc este identificată în Inventarul bunurilor din domeniul public al statului (H.G. nr. 1705/2006), la numărul MF x, având menţionată o suprafaţă identificată iniţial la apariţia primei Hotărâri de Guvern aprobate în acest sens.

Susţine că, în cazul în care instanţa nu era lămurită în ceea ce priveşte identificarea corectă a limitelor bunului imobil, în raport cu bunurile învecinate şi cu dispoziţiile legale incidente, aceasta avea posibilitatea de a încuviinţa, din oficiu, alte probe (în eventualitatea în care considera probele administrate în cauză ca fiind insuficiente), respectiv efectuarea unor contraexpertize tehnice judiciare, care să clarifice poziţionarea respectivului imobil, prin efectuarea unor delimitări care să ajute la lămurirea litigiului.

Arată că, potrivit verificărilor efectuate de personalul tehnic din cadrul instituţiei reclamante, prin raportare şi la informaţiile cuprinse în "Studiul de delimitare al falezei litoralului romanesc", întocmit în anul 2014 de specialişti din cadrul Institutului Naţional GeoEcoMar, bunul imobil ce face face obiectul acţiunii în revendicare reprezintă faleza litoralului românesc (aşa cum este definită prin lege), bun aflat exclusiv în domeniul public al statului.

Afirmă că terenul în litigiu nu s-a aflat niciodată în circuitul civil, atât vechea Lege a apelor (Legea nr. 8/1974), cât şi Legea apelor nr. 107/1996 atestând apartenenţa acestuia la domeniul public al statului.

Astfel, potrivit prevederilor Legii Apelor nr. 8/1974 (anterior Legea nr. 5/1972), înainte de anul 1989, faleza şi plaja mării făceau parte din domeniul public al apelor, aflat în administrarea Consiliului Naţional al Apelor (prin Direcţiile de Ape - potrivit Decretului nr. 156/1975).

După anul 1989, domeniul public al apelor s-a aflat în continuare în administrarea reclamantei, indiferent de transformările prin care a trecut: prin H.G. nr. 196/1991 privind înfiinţarea Regiei Autonome a apelor "Apele Române", se desfiinţează Direcţiile de Ape şi structurile din subordine şi se înfiinţează Regia Autonomă "Apele Române" RA, având ca atribuţii gestionarea resurselor de apă; prin H.G. nr. 981/1998 a fost înfiinţată Compania Naţională "Apele Române" SA; prin O.U.G. nr. 107/2002 a fost înfiinţată Administraţia Naţională "Apele Române" prin reorganizarea Companiei Nationale "Apele Române" SA.

Invocă dispoziţiile constituţionale vizând proprietatea publică, dispoziţiile art. 858, art. 859, art. 860 din C. civ., ale Legii nr. 213/1998, ale O.U.G. nr. 57/2019 şi arată că bunul în litigiu - faleza litoralului românesc este calificat prin lege organică drept bun ce face obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului.

Astfel, potrivit Anexei Legii nr. 213/1998, capitolul l pct. 3 "apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja marii, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul lor energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare" sunt considerate bunuri care fac parte din domeniul public al statului, făcând astfel obiect exclusiv al proprietăţii publice prin declararea lor ca atare în legea organică.

Susţine că titlul de proprietate al Statului Român îl reprezintă declaraţia legii.

Considerentele instanţei vizând faptul că reclamanta nu poate demonstra că suprafaţa imobilului faleza de 5048 mp, ce face obiectul prezentei acţiuni, se identifică în suprafaţa falezei menţionate în Anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006, la numărul MF x, nu sunt de natură să conducă la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei întrucât situaţia a fost clarificată prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză ale cărei concluzii sunt în sensul că suprafaţa de 2982 mp din totalul de 5048 mp, ce face obiectul acţiunii în revendicare, reprezintă faleza litoralului românesc.

Arată că, în cauză, nu au fost administrate dovezi din care să rezulte trecerea terenului revendicat din domeniul public al statului în domeniul privat/public al unei unităţi administrativ teritoriale, pentru ca, ulterior, să poată fi înstrăinat către terţi.

Pe cale de consecinţă, în situaţia de faţă sunt aplicabile considerentele cu valoare de principiu ale Curţii Constituţionale din Decizia nr. 406/2016, conform cărora "în situaţia particulară a terenurilor ce fac obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ- teritoriale, singura posibilitate de transmitere a acestor bunuri din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este aceea ut singuli, prin legea organică de modificare a legii organice prin care terenul a fost declarat obiect exclusiv a proprietăţii publice".

Susţine că, în acord cu dispoziţiile art. 870 C. civ., potrivit cărora "Apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului", reclamanta a acţionat atât pentru apărarea dreptului de proprietate publică, cât şi pentru apărarea dreptului de administrare - titularul dreptului de administrare având o adevărată obligaţie în sensul apărării dreptului real de administrare, iar nu numai o simpla posibilitate, raportat la dispoziţiile legale precitate.

Conform art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.

Art. 4 din O.U.G. nr. 107/2002 prevede, totodată că "apele din domeniul public se dau în administrarea Administraţiei Naţionale Apele Române".

De asemenea, falezele litoralului românesc sunt înscrise în inventarul bunurilor din domeniul public al statului aflat în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral (aprobat prin H.G. nr. 1705/2006) cu numărul MF x.

Prin urmare, Administraţia Naţională "Apele Române", prin Direcţiile regionale, este administrator de drept al falezelor litoralului românesc, inclusiv al falezelor aferente staţiunii Olimp, judeţul Constanţa.

Arată că, în aplicarea dispoziţiilor art. 136 alin. (3) din Constituţie au fost edictate prevederile art. 6 alin. (1), (5) şi 6 A1 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 107/1996.

Regimul juridic al patrimoniului Administraţiei Naţionale "Apele Române" este circumstanţiat de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, precum şi de prevederile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002, potrivit cărora Administraţia Naţională "Apele Române" administrează bunurile din domeniul public al statului, de natura celor indicate la art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicată, bunurile proprietate publica prevăzute de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, conform anexei I Cap. I, precum şi patrimoniul propriu stabilit pe baza situaţiilor financiare existente la sfârşitul lunii anterioare datei înregistrării ca instituţie publică la organul fiscal competent.

Aceste dispoziţii sunt preluate şi în O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ,sens în care în art. 286 alin. (2) se statuează că domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele prevăzute în Anexa nr. 2, precum şi din alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public naţional.

Arată că în Anexa 2 se regăseşte lista cuprinzând unele bunuri care aparţin domeniului public al statului, la punctul 3 fiind menţionată faleza şi plaja mării.

Susţine că O.U.G. nr. 107/2002 instituie un mandat special dat Administraţiei Naţionale "Apele Române" de a reprezenta interesele statului în domeniul de activitate reglementat asupra bunurilor proprietate publică date în administrarea sa.

Afirmă că art. 865 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. permit formularea unei acţiuni în apărarea dreptului de proprietate publică a statului nu doar de către titularul acestui drept, stabilit conform art. 136 alin. (2) din Constituţie (art. 865 alin. (1) C. civ.), ci şi de către titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice, care sunt entităţile abilitate prin legi organice să administreze, să concesioneze ori să utilizeze, cu titlu gratuit, asemenea bunuri, conform art. 136 alin. (4) teza a doua din Constituţie (art. 865 alin. (2) C. civ.).

În speţă, fiind vorba despre terenuri care ar avea regimul juridic de faleză aferentă litoralului Marii Negre, reclamanta, titularul cererii introductive, s-a legitimat ca având un drept corespunzător proprietăţii publice, respectiv pe cel de administrare a bunului din domeniul public, conform art. 4 din O.U.G. nr. 107/2002, menţionând, totodată, în cuprinsul cererii de chemare în judecată că îl indică drept titular al dreptului de proprietate pe Statul Român, conform art. 136 alin. (3) din Constituţie.

Citează dispoziţiile art. 870 C. civ. şi arată că, în virtutea dreptului său de administrare, reclamanta are dreptul şi obligaţia de a întreprinde toate acţiunile necesare în vederea protejării patrimoniului public, inclusiv acela de a acţiona în instanţă pentru restituirea bunurilor intrate nelegal în posesia terţilor, subliniind că legea nu prevede că titularul dreptului de administrare nu poate sta în judecată, dar obligă pe acesta să cheme alături de el Statul Român prin Ministerul de Finanţe.

Susţine că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 şi art. 70 din C. proc. civ.

Arată că, prin întâmpinarea depusă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de DGRFP Galaţi - AJFP Constanţa, titularul dreptului de proprietate şi-a însuşit acţiunea formulată de reclamantă, solicitând admiterea acesteia, astfel încât poziţia procesuală exprimată de reclamantă şi Statul Român prin Ministerul de Finanţe afirmă şi urmăresc protejarea aceluiaşi drept, respectiv dreptul de proprietate publică.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, arată că în cadrul dosarului nr. x/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Comuna Costineşti, restituirea în patrimoniul public al Statului Român şi în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române" a imobilului teren - faleza litoralului românesc, în suprafaţă de 16.436 mp, situată în comuna Costineşti, judeţul Constanţa şi rectificarea cărţilor funciare nr. x, 105946, 105948 aferente comunei Costineşti, în sensul radierii menţiunilor cu privire la dreptul de proprietate înscris în favoarea comunei Costineşti asupra terenului în suprafaţă de 16.436 mp, cererea fiind admisă prin sentinţa civilă nr. 1666/20.06.2019, rămasă definitivă prin neapelare. În cadrul acestui dosar, a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi solutionată prin respingere, în considerentele hotărârii reţinându-se că reclamanta are calitatea de administrator al bunului cu caracter public ce face obiectul revendicării, Statul Român fiind arătat în calitate de titular ai dreptului de proprietate. În aceste împrejurări şi în raport de prevederile art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., instanţa a reţinut că reclamanta, ca titular al dreptului de administrare al imobilului în cauză, despre care se pretinde că aparţine în proprietate Statului Român, are calitate procesuală activă, având obligaţia de a demara procesul de revendicare.

Mai arată că, în cadrul dosarului nr. x/2016, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Constanţa, restituirea imobilului teren - plaja litoralului românesc, în suprafaţă de 25.971 mp, situată în municipiul Constanţa, judeţul Constanţa, în patrimoniul public al Statului Român şi în administrarea reclamantei, rectificarea cărţilor funciare nr. x, 17220, 17221, 238006, 230063 (urmare dezmembrării 233253 şi 233254), 236029 aferente municipiului Constanţa, în sensul radierii menţiunilor cu privire la dreptul de proprietate înscris în favoarea municipiului Constanţa asupra terenului în suprafaţă de 25.971 mp.

Cererea Administraţiei Naţionale "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 2191/28.05.2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa şi rămasă definitivă prin neapelare în rejudecarea fondului, în considerentele deciziei civile nr. 131/13.11.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Constanţa, instanţa de judecată reţinând că, în speţă, fiind vorba despre terenuri care ar avea regimul juridic de plajă aferentă litoralului Marii Negre, titularul cererii de chemare în judecată s-a legitimat ca având un drept corespunzător.

Arată că, potrivit hotărârilor judecătoreşti anterioare există o identitate de chestiune litigioasă, respectiv calitatea în care reclamanta şi-a exercitat dreptul de acces la instanţă.

Învederează că nu poate fi ignorată nici soluţia dispusă în dosarul penal nr. x/2018, în care, prin decizia nr. 32/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printre altele, s-a dispus şi întoarcerea în proprietatea publică a statului şi a unităţii administrative teritoriale Constanţa (după caz) a mai multor imobile înstrăinate nelegal, printre care şi suprafeţe de plajă şi faleză a Mării Negre.

4.2 Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin AJFP Constanţa, prin DGRFP Galaţi a arătat că acţiunea reclamantei a fost calificată expres de aceasta ca fiind una formulată în nume propriu, destinată protejării dreptului de proprietate publică ce ar aparţine Statului Român (revendicare), dar şi al dreptului de administrare al Administraţiei Naţionale "Apele Române" asupra unor bunuri imobile pretins a face obiectul proprietăţii publice şi că în faţa primei instanţe reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, în calitatea afirmată de titular al dreptului de proprietate publică asupra bunurilor imobile, invocând în acest sens dispoziţiile art. 68 din C. proc. civ.

Susţine că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au procedat la lămurirea poziţiei procesuale a Statului Român, prin aplicarea art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., deşi acesta şi-a însuşit, atât prin apărările formulate în faza de fond a judecăţii, cât şi în apel, cererea de chemare în judecată formulată de titularul dreptului de administrare a proprietăţii publice.

Învederează că în lipsa lămuririi calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, care, potrivit art. 70 din C. proc. civ., ar fi dobândit poziţia procesuală de reclamant, analiza calităţii procesuale active a reclamantei Administraţia Naţională "Apele Române" s-ar fi făcut din altă perspectivă legală.

Afirmă că instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată de prima instanţă, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Administraţia Naţională "Apele Române" prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral, raportat la lipsa identificării limitelor materiale ale imobilului aparţinând domeniului public al statului, deşi, specificul acţiunii în revendicare este tocmai stabilirea existenţei a însuşi dreptului de proprietate publică şi, pe cale de consecinţă, redobândirea stăpânirii acestuia, în conformitate cu normele legale incidente.

Astfel, nu se poate afirma că reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral nu are calitate procesuală activă în speţă, ci, eventual, că cererea sa este nefondată, invocând în susţinerea recursului, cu titlu de jurisprudenţă, deciziile nr. 412/2019 şi nr. 437/2019 ale acestei instanţe.

Contrar argumentelor primei instanţe care motivează admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei prin faptul că declaraţia legii nu este suficientă pentru justificarea calităţii procesuale active a Administraţiei Naţionale "Apele Române", instanţa de apel afirmă că faleza mării, ca şi marea teritorială şi spaţiul aerian, constituie domeniul public al statului, precum şi faptul că dreptul de proprietate al statului este dovedit, în virtutea legii, absenţa inventarierii ori doar a măsurătorilor cadastrale ori a unor studii de specialitate premergătoare acesteia nu se opune, în principiu, admiterii unei acţiuni în revendicare.

Mai mult, deşi instanţa de apel reţine că expertul desemnat a concluzionat că 2982 mp din proprietatea pârâtelor constituie faleză, totuşi, apreciază că reclamanta, precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu au dovedit că terenul revendicat cuprinde o porţiune care reprezintă faleza mării, respectiv domeniu public al statului.

Invocă dispoziţiile Legii nr. 107/1996 care definesc zona costieră şi faleza şi arată că norma specială prevede că, în conformitate cu standardele Organizaţiei Hidrografice, linia ţărmului se actualizează periodic prin măsurători, funcţie de care se delimitează bunurile imobile care fac parte din domeniul public al statului în zona costieră.

Mai arată că, deşi se reţin prin decizia recurată aspectele sesizate în fapt de expertul desemnat, precum şi faptul că determinarea geomorfologică a formei de relief - faleză, excedează pregătirii sale profesionale, totuşi, instanţa de control judiciar, în judecarea apelului, s-a limitat doar la a analiza calitatea reclamantei de a promova acţiunea în revendicare, fără a exercita rol activ în vederea aflării adevărului, astfel încât să se dea eficienţă chiar normelor legale enunţate în motivarea hotărârii.

Afirmă că bunul imobil revendicat cu titlu de faleză a litoralului românesc nu a părăsit niciodată domeniul public al statului, fiind dobândit prin lege, instanţa de apel confirmând argumentele reclamantei şi pârâtului Statului Român, potrivit cărora "Legiuitorul este abilitat, prin art. 136 alin. (3) din Constituţie, să declare că anumite bunuri fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, alături de cele deja declarate astfel prin legea fundamentată. În acest sens, art. 858 C. civ. prevede declaraţia legii printre modalităţile în care se determină însuşirea unor bunuri de a fi de uz sau interes public, în virtutea căreia aparţin proprietăţii publice".

Invocă dispoziţiile art. 7, 10, 19 şi Anexa Legii nr. 213/1998 prin care a fost reglementată proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi arată că faleza Mării Negre este declarată domeniu public al statului, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 care prevăd că:

"Aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime", care se coroborează cu pct. 32 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 107/1996 care defineşte feleza ca fiind "mal abrupt rezultat ca urmare a acţiunii erozive a mării" şi pct. 241 din acea anexă, care defineşte creasta falezei ca fiind "linia situată în partea superioară a falezei, care uneşte punctele de cea mai înalta cotă".

În completare, O.U.G. nr. 202/2002, la art. 6, prevede includerea falezei în proprietatea publică a statului şi extinde acest drept de proprietate până la 10 metri în spatele crestei falezei, iar art. 6 alin. (2) lit. e) din acelaşi act normativ stipulează că "rămân în domeniul public al statului terenurile care, din orice motiv, şi-au pierdut calitatea de faleză."

Arată că, în interpretarea corectă a acestor texte, contrară celei susţinute de pârâte şi împărtăşită în totalitate de prima instanţă şi, în parte, de instanţa de apel, faleza Mării Negre este bun declarat în domeniul public al statului prin lege, fiind menţionată în Anexa nr. 12 la H.G. nr. 1705/2006 sub nr. x, fiind irelevantă succesiunea de acte translative de proprietate prin care pârâtele îşi dovedesc dreptul lor de proprietate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele B. S.R.L. şi C. S.R.L. au formulat întâmpinare la recursurile declarate de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral şi de pârâtul Statul Român prin A.J.F.P. Constanţa, prin care solicită, în principal, anularea recursurilor ca nemotivate, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., şi, în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 13 septembrie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la 15 februarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, litigiul poartă asupra unei acţiuni în revendicare şi de anulare a actelor de înstrăinare cu privire la un teren - faleză a litoralului românesc, în suprafaţă de 5.048 mp, situat în localitatea Olimp, complex A., judeţul Constanţa, despre care se susţine că este proprietate publică a statului, acţiune iniţiată de titularul dreptului de administrare Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, la care, ulterior, a achiesat Statul Român, în calitate de proprietar.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, cu motivarea că nominalizarea generică - în conţinutul legii - a bunurilor aparţinând domeniului public al statului de interes naţional (faleza litoralului românesc fiind nominalizată în mod expres de Legea nr. 107/1996 şi de H.G. nr. 1705/2006 referitoare la anexa 12 număr MF x) nu este suficientă pentru a pretinde că bunul pentru care se invocă exerciţiul dreptului de administrare aparţine acestui regim, titularul dreptului de administrare urmând să dovedească natura bunului şi întinderea dreptului de administrare conferit.

A susţinut că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă din perspectiva fondului dreptului evocat, întrucât nu a fost în măsură să prezinte documentaţia cerută prin lege pentru confirmarea apartenenţei bunurilor revendicate la domeniul public al statului. În acest sens, s-a reţinut că reclamanta nu a urmat Metodologia pentru delimitarea domeniului public al statului în zona costieră, aprobată prin H.G. nr. 546/07.04.2006, potrivit căreia, din punct de vedere tehnic, delimitarea domeniului public al statului se realizează prin determinarea, pe bază de măsurători, a poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţelor, situate de o parte şi de alta a liniei ţărmului (art. 9), că nu s-a făcut dovada respectării obligaţiilor prevăzute în Legea nr. 597/2001 în sarcina consiliilor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale riverane litoralului românesc al Mării Negre de a întocmi şi/sau reactualiza PUG şi PUZ cu luarea în considerare a elementelor legate de plaja şi faleza mării, zona tampon, linia de coastă şi ţărm. De asemenea, nu s-a făcut dovada respectării procedurii de inventariere reglementată prin Ordinul 618/13.05.2002 sau ordinele similare ulterioare (Ordinul MEF nr. 428/11.06.2007, Ordinul MFP nr. 1718/2011, cu modificările şi completările ulterioare).

Soluţia a fost menţinută în apel, în considerentele deciziei reţinându-se că nu a fost contestată calitatea procesuală activă sub aspectul dreptului reclamantei de a revendica un bun aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea acesteia. Dimpotrivă, calitatea procesuală activă a fost contestată doar sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate al statului asupra terenului litigios, corolar dreptului de administrare de care se prevalează apelanta reclamantă.

Din această perspectivă, acceptând critica apelantei privind apartenenţa exclusivă a falezei mării la domeniul public al statului, instanţa de apel a considerat că, în prezenta cauză, nu s-a dovedit că terenul revendicat face parte din faleza mării.

Deşi prin H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, a fost inventariat ca aparţinând domeniului public al statului un teren în suprafaţă de 101.316 mp denumit "Faleze, plajă neamenajată, judeţul Constanţa", nu există nicio dovadă că terenul litigios ar fi inclus în această suprafaţă inventariată. În plus, nu există o dispoziţie a legii din care să rezulte că actul administrativ prin care a fost aprobat inventarul bunurilor proprietatea publică (H.G. nr. 1705/2006) ar constitui titlu de proprietate. Dimpotrivă, întocmirea inventarului atestă situaţia juridică a bunurilor, dar cu valoare strict declarativă, iar nu constitutivă sau translativă de proprietate.

Apreciază că dreptul de proprietate publică poate fi dobândit prin lege, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţie şi art. 858 C. civ., cel puţin în cazul bunurilor care aparţin în mod exclusiv domeniului public, cum este faleza mării, ca şi marea teritorială şi spaţiul aerian, pentru care titlul de proprietate al statului este legea. Aşadar, dacă se dovedeşte că un anumit teren face parte din faleza mării, el aparţine de drept domeniului public al statului, fiind dobândit de acesta prin lege, indiferent dacă a fost inventariat sau nu în acest sens, respectiv dacă apartenenţa lui la domeniul public a fost documentată sau nu.

Prin urmare, regimul bunurilor proprietate publică nu depinde de diligenţa şi de operativitatea unor autorităţi şi instituţii publice în efectuarea inventarierii, după cum nu poate depinde nici de încheierea unor acte juridice prin care se declară, cu încălcarea legii, că bunul nu aparţine domeniului public. Aşa fiind, dacă dreptul de proprietate publică al statului este dovedit, în virtutea legii, absenţa inventarierii ori doar a măsurătorilor cadastrale ori a altor studii de specialitate premergătoare acesteia nu se opune, în principiu, admiterii unei acţiuni în revendicare, în cadrul căreia părţile care se prevalează de acest drept au posibilitatea de a-l dovedi. Instanţa de apel a considerat că ar fi lipsit de relevanţă, din punctul de vedere al dovedirii dreptului de proprietate publică al statului, că Autoritatea Naţională pentru Turism a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/3.08.1999, pentru a atesta, cu valoare pur declarativă, dreptul de proprietate al autoarei pârâtelor, Neptun Olimp S.A., asupra unui teren din care face parte şi cel litigios. În consecinţă, dacă acest teren ar aparţine cu adevărat falezei mării, ar fi irelevantă şi succesiunea de acte translative de proprietate prin care intimatele pârâte tind să-şi dovedească dreptul lor de proprietate. Nu s-ar putea invoca principiul neretroactivităţii legii pentru susţinerea unei soluţii contrare, întrucât apartenenţa falezei mării, ca parte a ţărmului mării, la domeniul public, a fost prevăzută încă prin Legea nr. 18/1991, deci cu mult înainte de emiterea certificatului menţionat.

Curtea nu a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziilor nr. 102/C/6.04.2022 şi nr. 131/C/25.05.2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, menţionate de intimate, faţă de absenţa identităţii de părţi şi de obiect. A apreciat că acestea ar putea fi luate în considerare cel mult ca ilustrând practica judiciară, aflată în curs de formare, având în vedere că s-au pronunţat şi hotărâri judecătoreşti prin care s-au admis acţiuni în revendicarea unor terenuri cu destinaţia de faleză a mării bazate fie pe inventarierea generică făcută prin H.G. nr. 1705/2006, fie pe dobândirea de către stat a dreptului de proprietate publică prin lege.

Asemănarea de regim juridic dintre faleza mării, pe de o parte, şi marea teritorială şi spaţiul aerian, pe de altă parte, constând în aceea că ele aparţin în exclusivitate domeniului public al statului, încetează în momentul în care se pune problema delimitării acestor bunuri, care are loc după reguli specifice, adaptate naturii fiecăruia. Absenţa inventarierii unui teren ca făcând parte din domeniul public al statului, ca parte a falezei mării, poate fi un indiciu că terenul respectiv nu constituie, în realitate, faleză a mării, aceasta fiind explicaţia faptului că nu a fost inventariat ca făcând parte din domeniul public.

Analizând susţinerile reclamantei că terenul litigios este inclus în "faleza mării", respectiv în categoria de teren prevăzută de art. 6 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 202/2002, pe baza istoricului înscrisurilor ce certifică un drept de proprietate privată asupra acestui teren, instanţa de apel a concluzionat că terenul litigios face parte din terenul în suprafaţă de 38.954,34 mp aferent structurii turistice intitulate "A.", inclus în terenul în suprafaţă de 779.073,44 mp pentru care s-a atestat proprietatea Neptun Olimp S.A. prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/3.08.1999 şi că a intrat în circuitul civil, constituind obiect al unor înstrăinări succesive între particulari.

Aspectul de care depinde admiterea acţiunii în revendicare este dovedirea de către reclamantă, precum şi de către apelantul pârât Statul Român, a apartenenţei terenului revendicat la domeniul public al statului, fie ca "faleză a mării", în sensul pct. 32 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 107/1996, fie ca faleză care este "în contact cu marea sau cu proprietatea publică a statului până la 10 m în spatele crestei falezei", în sensul art. 6 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 202/2002.

Analizând dispoziţiile legale incidente prin prisma situaţiei de fapt dedusă din probele administrate, instanţa de apel a apreciat că nu orice teren abrupt sau doar în pantă, aflat în vecinătatea mării, este o faleză. În ceea ce priveşte terenul litigios, este exclus ca acesta să fie calificat ca faleză a mării, în sensul pct. 32 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 107/1996, de vreme ce nu constituie mal/ţărmul mării, între acesta şi mare interpunându-se o plajă, precum şi o stradă, iar reclamanta nu a probat nici dimensiunea concretă a diferenţei de nivel dintre partea superioară a terenului respectiv şi mare, spre a se putea considera că acesta este abrupt şi s-a format prin acţiunea erozivă a mării. A constatat că nu se încadrează nici în prevederile art. 6 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 202/2002 care extind noţiunea de faleză şi în privinţa unei "foste faleze", însă numai cu condiţia de a fi în contact cu un teren aflat în proprietatea publică a statului, condiţie neîndeplinită, întrucât între terenul revendicat şi proprietatea publică a statului, anume plaja, se situează o stradă aparţinând Municipiului Mangalia.

În contextul susţinerii apelantei reclamante că prima instanţă ar fi putut ordona din oficiu o contraexpertiză dacă nu era lămurită în privinţa identificării imobilului revendicat, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii", considerând că nu constituie un viciu de nelegalitate al hotărârii apelate faptul că instanţa nu a administrat probe care să poată servi, eventual, interesului reclamantei şi implicit celui al statului român.

1. Prin motivele de recurs formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral afirmă că în mod greşit s-a reţinut, ca fiind întemeiată, excepţia lipsei calităţii sale procesuale active, învederând că toate susţinerile instanţei cu privire la operaţiunea administrativă care vizează delimitarea domeniului public al statului în zona costieră nu au legătură cu obiectul cauzei, instanţa având obligaţia de a compara titlurile de proprietate înfăţişate de părţi.

Consideră că, de vreme ce faleza litoralului românesc este identificată în Inventarul bunurilor din domeniul public al statului (H.G. nr. 1705/2006), la numărul MF x, ce poate fi actualizat, în condiţiile legii, potrivit verificărilor efectuate de personalul tehnic din cadrul instituţiei reclamante, având în vedere informaţiile cuprinse în "Studiul de delimitare al falezei litoralului romanesc", întocmit în anul 2014 de specialişti din cadrul Institutului Naţional GeoEcoMar, bunul imobil ce face obiectul acţiunii în revendicare aparţine exclusiv domeniului public al statului, care nu s-a aflat niciodată în circuitul civil, atât vechea Lege a apelor (Legea nr. 8/1974), cât şi Legea apelor nr. 107/1996 atestând această apartenenţă, iar titlul de proprietate al Statului român îl reprezintă declaraţia legii.

Înalta Curte reţine că, prin formularea acestor critici, recurenta nu combate argumentele prin care instanţa de apel, cu substituirea motivării, a menţinut soluţia de primă instanţă asupra excepţiei.

În acest sens, astfel cum rezultă din considerentele deciziei apelate redate anterior, instanţa de apel nu a contestat că "declaraţia legii" poate constitui titlu de proprietate în cazul bunului revendicat, însă a apreciat că, în cauză, nu s-a făcut dovada apartenenţei terenului în litigiu la categoria bunurilor care, prin efectul direct al legii, aparţin domeniului public al statului. În cauză nu a fost negat faptul că "de iure" falezele ţărmului mării sunt în proprietatea publică a statului, astfel că nu pot fi reţinute afirmaţiile recurentei în sensul că instanţa ar fi ignorat dispoziţiile art. 136 alin. (3) din Constituţie, ale art. 3, art. 6 alin. (1), (5) şi 6 A1 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 107/1996 şi ale art. 286 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 care includ falezele litoralului românesc în domeniul public al statului.

Ceea ce a susţinut instanţa de apel (şi nu a fost contrazis în recurs), a fost faptul că reclamanta nu a făcut dovada că terenul revendicat îndeplineşte caracteristicile tehnice descrise în lege sub cele două forme, fie ca "faleză a mării", în sensul pct. 32 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 107/1996, fie ca fostă faleză care este "în contact cu marea sau cu proprietatea publică a statului până la 10 m în spatele crestei falezei", în sensul art. 6 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 202/2002, pentru ca bunul să poată fi inclus în categoria "faleză", simpla menţiune în inventar neavând un caracter constitutiv de drept, ci doar declarativ.

Or, din această perspectivă recurenta nu a adus argumente de legalitate prin care să combată acest raţionament juridic şi să demonstreze o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate în cauza pendinte, prevalându-se exclusiv de existenţa inventarului bunurilor publice, al cărui efect juridic declarativ şi nu constitutiv al dreptului pretins, corect stabilit în apel, apare ca nerelevant în analiza raportului juridic dedus judecăţii.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că nu s-a demonstrat că suprafaţa imobilului faleza de 5048 mp, ce face obiectul prezentei acţiuni, se identifică în suprafaţa falezei menţionate în Anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006, la numărul MF x, deşi situaţia a fost clarificată prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză ale cărei concluzii sunt în sensul că suprafaţa de 2982 mp din totalul de 5048 mp, ce face obiectul acţiunii în revendicare, reprezintă faleza litoralului românesc.

Afirmă că, în cazul în care instanţa nu era lămurită în ceea ce priveşte identificarea corectă a limitelor bunului imobil, în raport cu bunurile învecinate şi cu dispoziţiile legale incidente, aceasta avea posibilitatea de a încuviinţa, din oficiu, alte probe (în eventualitatea în care considera probele administrate în cauză ca fiind insuficiente), respectiv efectuarea unor contraexpertize tehnice judiciare, care să clarifice poziţionarea respectivului imobil, prin efectuarea unor delimitări utile în lămurirea litigiului.

Această critică vizează în mod direct raţionamentul instanţei de fond şi mai puţin pe cel al instanţei de apel având în vedere împrejurarea că, în apel, nu a mai constituit obiect de analiză chestiunea identităţii fizice dintre bunul revendicat şi terenul cuprins în declaraţia de inventariere a domeniului public. În această fază procesuală devolutivă, apreciind că nu orice ţărm înalt constituie în sensul legii "faleză", instanţa a procedat la verificarea caracteristicilor tehnice ale terenului revendicat pentru a se aprecia dacă îndeplineşte criteriile legale în baza cărora îi poate fi atribuit regimul juridic al categoriei respective.

Or, contestând interpretarea probatoriului din apel, recurenta antamează chestiuni de netemeinicie a căror analiză este incompatibilă cu controlul de legalitate specific fazei procesuale a recursului întrucât finalitatea acestor critici ar duce la infirmarea concluziilor instanţei de apel cu privire la reperele geografice şi detaliile geomorfologice ale terenului prin reţinerea cărora a conchis că imobilul revendicat nu poate fi inclus în categoria bunurilor proprietate publică prin efectul legii.

În ceea ce priveşte efectuarea unei contraexpertize, instanţa de apel a răspuns criticii formulate, invocând dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., considerente care nu au fost combătute de recurentă prin motivele de recurs.

Analizând considerentele pentru care a fost menţinută soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, se reţine, contrar afirmaţiilor recurentei, că instanţele devolutive nu i-au negat acesteia calitatea de a acţiona ca titular al unui drept real de administrare asupra falezelor litoralului, în conformitate cu dispoziţiile art. 870 C. civ. şi ale art. 4 din O.U.G. nr. 107/2002, ci au verificat fundamentul acestui drept, apreciind că nu s-a dovedit o identitate între titularul dreptului de proprietate publică şi Statul român. Prin urmare, pe cale judiciară s-a cercetat dacă bunul asupra căruia se pretinde un drept de proprietate publică întruneşte caracteristicile prevăzute de lege pentru a fi inclus în domeniul public al statului, şi nu, astfel cum a susţinut recurenta, legitimarea administratorului de a apăra proprietatea publică a statului.

Printr-o altă critică formulată, recurenta afirmă că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 şi art. 70 din C. proc. civ. în condiţiile în care titularul dreptului de proprietate şi-a însuşit acţiunea formulată de aceasta, solicitând admiterea acesteia, astfel încât prin poziţia procesuală comună exprimată de reclamantă şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, se relevă şi se urmăreşte protejarea aceluiaşi drept, respectiv dreptul de proprietate publică.

Critica astfel formulată se referă la modul în care au fost aplicate dispoziţiile art. 68 şi 70 C. proc. civ. în faza procesuală a fondului, în care acţiunea iniţială a fost pornită de administratorul proprietăţii publice, care a indicat, conform obligaţiilor legale ce îi reveneau, pe titularul dreptului de proprietate, Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Acesta a formulat întâmpinare în calitate de pârât, solicitând admiterea acţiunii. În apel, nici reclamanta şi nici pârâtul nu au menţionat o atare neregularitate procesuală, în sensul că intervenientului forţat trebuia să i se atribuie calitatea de reclamant şi nu de pârât, motiv pentru care invocarea acestui aspect de nelegalitate direct în recurs apare ca fiind omisso medio şi nu va fi analizat.

Critică recurenta şi greşita respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care în dosarul nr. x/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active cu motivarea că reclamanta are calitatea de administrator al bunului cu caracter public ce face obiectul revendicării, Statul Român fiind arătat în calitate de titular al dreptului de proprietate, astfel încât aceasta avea obligaţia de a demara procesul de revendicare. De asemenea, în dosarul nr. x/2016, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, acţiunea reclamantei a fost admisă pe fond, cu motivarea că, fiind vorba despre terenuri care ar avea regimul juridic de plajă aferentă litoralului Mării Negre, titularul cererii de chemare în judecată s-a legitimat ca având un drept corespunzător. Învederează că nu poate fi ignorată nici soluţia dispusă în dosarul penal nr. x/2018, în care, prin decizia nr. 32/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printre altele, s-a dispus şi întoarcerea în proprietatea publică a statului şi a unităţii administrativ-teritoriale a mai multor imobile înstrăinate nelegal, printre care şi suprafeţe de plajă şi faleză a Mării Negre.

Acestei critici, formulată şi apel, instanţa i-a răspuns în sensul că nu există identitate de obiect şi părţi pentru a reţine autoritatea de lucru judecat. În plus, instanţa de recurs constată că, astfel cum rezultă din chiar susţinerile recurentei, în litigiile menţionate calitatea procesuală activă i-a fost recunoscută acesteia din perspectiva aptitudinii de a promova o acţiune în apărarea dreptului de proprietate publică, ceea ce, nici în prezentul litigiu nu s-a negat. În ceea ce priveşte cauza penală, aceasta a fost menţionată cu titlu de practică judiciară sub aspectul repunerii părţilor în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunilor, nerezultând din afirmaţiile recurentei că terenul în litigiu ar fi constituit obiect al cercetărilor penale finalizate cu recunoaşterea dreptului de proprietate publică asupra acestuia şi cu obligaţia subsecventă de a-l restitui.

2. În ceea ce priveşte recursul Statului Român, într-un prim motiv întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta susţine că, deşi în faţa primei instanţe reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, în calitatea afirmată de titular al dreptului de proprietate publică asupra bunurilor imobile, invocând în acest sens dispoziţiile art. 68 din C. proc. civ., nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au procedat la lămurirea poziţiei procesuale a Statului Român, prin aplicarea art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ., cu toate că acesta şi-a însuşit, atât prin apărările formulate în faza de fond a judecăţii, cât şi în apel, cererea de chemare în judecată formulată de titularul dreptului de administrare a bunului proprietate publică.

Consideră că, în lipsa lămuririi calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, care, potrivit art. 70 din C. proc. civ., ar fi dobândit poziţia procesuală de reclamant, analiza calităţii procesuale active a reclamantei Administraţia Naţională "Apele Române" s-ar fi făcut din altă perspectivă legală.

Astfel cum s-a arătat anterior, în analiza criticii similare a recurentei reclamante, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare în calitate de pârât, solicitând admiterea acţiunii. Apărările sale de fond în susţinerea poziţiei procesuale a reclamantei, precum şi criticile din apel vizând fondul cauzei (în condiţiile în care excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost admisă în urma analizei cu privire la însuşi dreptul de proprietate publică), au fost analizate de instanţa de apel care a răspuns tuturor argumentelor ce i-au fost deduse judecăţii. În apel, nici reclamanta şi nici pârâtul nu au invocat o neregularitate procesuală constând în faptul că intervenientul forţat nu a fost citat în calitate de reclamant ci de pârât, învederând vreo vătămare a intereselor lor procesuale. Prin urmare, susţinerea acestui aspect de nelegalitate direct în recurs, în condiţiile în care nu reprezintă un motiv de ordine publică verificabil din oficiu, apare ca fiind omisso medio şi nu va fi analizat.

Cu privire la soluţia pronunţată în cauză asupra excepţiei, recurentul mai susţine că, prin argumentele reţinute de instanţa de apel referitoare la lipsa identificării limitelor materiale ale imobilului aparţinând domeniului public al statului, nu se poate afirma că reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral nu are calitate procesuală activă în speţă, ci, eventual, că cererea sa este nefondată.

Critica prin care se invocă o contrarietate între considerente şi soluţie, susceptibilă a fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată. Astfel, instanţa de apel a validat soluţia de primă instanţă care a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active, considerând că verificarea legitimităţii procesuale presupune a stabili cu prioritate existenţa unui drept de proprietate publică asupra terenului, care să confere titularului acestuia sau titularului dreptului real de administrare posibilitatea de a recurge la mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. Prin urmare, acele considerente prin care se verifică dacă bunul în litigiu poate fi calificat bun de utilitate publică prin declaraţia legii nu prezintă contrarietate cu o soluţie care infirmă, pe calea admiterii unei excepţii procesuale de fond, existenţa unui identităţi între reclamant şi titularul dreptului de administrare al acestui bun, proprietate publică.

Recurentul mai arată că instanţa de apel, deşi reţine că expertul desemnat a concluzionat că o suprafaţă de 2982 mp din proprietatea pârâtelor constituie faleză, totuşi, apreciază că reclamanta, precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu au dovedit că terenul revendicat cuprinde o porţiune care reprezintă faleză a mării, respectiv domeniu public al statului.

Nici din această perspectivă nu se poate reţine o motivare contradictorie în condiţiile în care instanţa de apel nu a contestat localizarea terenului identificat în raportul de expertiză ci afectaţiunea dată acestuia, de faleză a litoralului Mării Negre, căreia îi corespunde regimul juridic al proprietăţii publice. Or, sub acest aspect, a apreciat că, atât prin caracteristicile geomorfologice şi geografice, cât şi prin regimul juridic al proprietăţilor învecinate, terenul nu corespunde acestei încadrări şi deci, nu i-a atribuit categoria de bun public care să justifice demersul procesual al revendicării lui din posesia unor persoane juridice de drept privat.

În fine, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că, limitându-se la a analiza calitatea reclamantei de a promova acţiunea în revendicare, instanţele nu au dat eficienţă chiar normelor legale enunţate în motivarea hotărârii, în baza cărora se poate constata că bunul imobil revendicat cu titlu de faleza Mării Negre este bun declarat în domeniul public al statului prin lege, menţionat în Anexa nr. 12 la H.G. nr. 1705/2006 sub nr. x, fiind irelevantă succesiunea de acte translative de proprietate prin care pârâtele îşi dovedesc dreptul lor de proprietate.

Critica este nefondată. Astfel, se observă faptul că instanţa de apel nu a ignorat dispoziţiile legale incidente. Dimpotrivă, a achiesat la punctul de vedere al apelanţilor în sensul că "declaraţia legii" constituie un titlu de proprietate pentru anumite categorii de bunuri proprietate publică, cum este faleza Mării Negre. În concret, însă, a apreciat că în cauză nu a rezultat faptul că terenul în litigiu poate fi inclus în această categorie întrucât, prin atributele sale fizice şi prin localizare, nu îndeplineşte condiţiile stabilite de lege, caz în care, inventarul domeniului public nu poate acoperi această lipsă, având un caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi. Or, sub acest aspect, recurentul nu a formulat critici prin care să susţină că în cauză nu ar fi aplicabile dispoziţiile pct. 32 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 107/1996 sau ale art. 6 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 202/2002, pe care instanţa de apel şi-a întemeiat judecata, astfel că nu i se poate reţine deciziei atacate un viciu de legalitate. În ceea ce priveşte succesiunea actelor translative de proprietate exhibate de pârâte, aceasta a fost menţionată nu ca dovedind un drept preferabil al acestora, ci ca un argument al faptului că terenul în litigiu a intrat în circuitul civil tocmai pentru că nu s-au putut identifica elementele fizice care l-ar fi încadrat în categoria de "faleză"

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii urmează a fi obligaţi la plata sumei de 2975 RON către intimata C. S.R.L. şi a sumei de 5355 RON către intimata B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin AJFP Constanţa, prin DGRFP Galaţi împotriva deciziei civile nr. 100/C din 4 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2975 RON către intimata C. S.R.L. şi a sumei de 5355 RON către intimata B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.