Involuntary loss of movable property risk allocation under res perit domino in stadium lease disputes

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, la data de 4.102017, sub dosar nr. x/2017, reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: obligarea pârâtului să restituie bunurile mobile proprietatea reclamantului, situate în incinta Stadionului Valentin Stănescu din Bucureşti, Calea x, sector 6; în subsidiar, în eventualitatea în care aceste bunuri nu mai pot fi restituite, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului C. la plata contravalorii acestor bunuri, în sumă de 2.725.530 RON, astfel cum rezultă din documentele contabile de achiziţie a acestora.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 563 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a susţinut caracterul nefondat al cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 27 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 7359 din 13 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei instanţe şi a dispus înaintarea cauzei secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 3 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale, a dispus scoaterea de pe rol a cauzei formulate de reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu C., şi înaintarea acesteia conducerii tribunalului în vederea repartizării aleatorii la una dintre secţiile a III-a, a IV-a sau a V-a civile.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa nr. 2143 din 24 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată; a obligat pe reclamant la plata către pârât a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.250 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Premergător, prin sentinţă, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând că pârâtul C. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, întrucât despre acesta se afirmă ar deţine posesia bunurilor revendicate, veridicitatea acestor susţineri fiind analizată odată cu fondul cauzei.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

La 14 noiembrie 2019, numitul D. a depus cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantului A. S.A., care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea din 10 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

Recursul promovat de D. împotriva acestei încheieri a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2417 din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia nr. 1560A din 4 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinţei nr. 2143 din 24 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C., ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1560A din 4 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs B., în calitate de lichidator judiciar al reclamantului A. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul susţine, în esenţă, că, prin repartizarea aleatorie a cauzei în apel, completul învestit a administrat o serie de probatorii, însă componenţa acestuia a fost schimbată.

Învederează că decizia recurată nu este motivată cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ. întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept.

Arată recurentul că, în raport cu înscrisurile depuse la dosar, reprezentând contract de execuţie lucrări, contracte de prestări servicii şi act adiţional, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu s-a probat că acestea au servit la dotarea stadionului Valentin Stănescu, pentru a da naştere în sarcina intimatului a unei obligaţii de restituire.

Susţine că din probele administrate la fond şi în apel reiese că la dosar au fost depuse facturile ce atestă achiziţionarea bunurilor mobile de către recurent, existând prezumţia şi dovada proprietăţii sale.

Recurentul arată că instanţa de apel s-a limitat la analizarea bunurilor mobile indicate doar în cererea introductivă, fără a avea în vedere că aceasta avea anexe, respectiv facturile de achiziţie a tuturor bunurilor solicitate.

Învederează că, deşi a probat, prin contractul depus, că unele bunuri au fost amplasate efectiv pe stadionul Valentin Stănescu, instanţa de apel a considerat că, în lipsa încheierii unui proces-verbal de predare-recepţie şi a faptului că în contabilitatea pârâtului nu se regăsesc aceste bunuri, nu s-a făcut dovada existenţei lor sau a pieirii bunurilor din culpa pârâtului, deşi acesta nu a contestat realitatea facturilor de achiziţie.

Susţine că acest raţionament al instanţei este contrazis de probele administrate şi de dispoziţiile de drept din materia proprietăţii, iar procesele-verbale de predare-recepţie nu sunt obligatorii pentru amplasarea unor bunuri mobile.

Invocând dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994, recurentul arată că nu a construit sau intervenit la edificiile de pe terenul Valentin Stănescu, ci doar a plasat bunuri mobile necesare desfăşurării campionatelor de fotbal, procesele-verbale de predare-recepţie nefiind obligatorii în acest scop. Simplul fapt că în contabilitatea pârâtului nu se regăsesc aceste bunuri nu semnifică faptul că ele nu au fost achiziţionate de către A. şi amplasate pe stadionul Valentin Stănescu.

Recurentul afirmă că, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că, fără o ofertă urmată de livrarea bunurilor, recurentul nu poate avea titlu de proprietate asupra acestora, fapt ce denotă o confuzie a instanţei faţă de situaţia de fapt şi aplicarea normelor de drept aplicabile întrucât recurentul a achiziţionat bunuri mobile în sumă totală de 2.725.530 RON, care pot fi amplasate doar pe un stadion (mobilier tribună VIP, plase şi porţi de fotbal, 20.000 bucăţi scaune de stadion, tabelă de marcaj), a avut contract de închiriere cu stadionul Valentin Stănescu şi deţine facturi asupra achiziţiilor făcute, probând, în acest fel, dobândirea proprietăţii asupra acestora.

Învederează că aceste bunuri se pot amplasa doar pe un stadion, iar nu la o bază de antrenament, astfel cum a susţinut pârâtul.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că facturile fiscale nu atestă proprietatea asupra bunurilor, fiind nevoie de contracte în formă simplificată pentru bunurile mobile achiziţionate, precum şi faptul că, în situaţia bunurilor pentru care există contracte încheiate şi procese-verbale, acestea intră sub incidenţa art. 12.3 din contractul de locaţiune nr. x/26.08.2015, potrivit căruia, după încetarea perioadei de închiriere, orice investiţie sau modernizare adusă bunului poate trece, în condiţiile legii, cu acceptul locatorului şi fără vreo pretenţie pecuniară din partea locatorului, în proprietatea publică/privată a Statului Român ori în cea a locatorului, după caz, ceea ce denotă că instanţa de apel a admis faptul că recurentul are titlu de proprietate.

Totodată, Curtea a reţinut că menţiunile recurentului cu privire la propriile evidenţe, necoroborate cu vreun alt element, rămân izolate în ansamblul probator, recurentul susţinând că acest aspect nu corespunde realităţii, având în vedere că a depus facturile fiscale şi contractele de modernizare a stadionului Valentin Stănescu.

Mai arată că această motivare a deciziei recurate este contradictorie şi străină de cauză şi a condus la pronunţarea unei hotărâri greşite, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept.

Cu privire la incidenţa art. 12.3 din contractul de locaţiune nr. x/2015, recurentul arată că acordul său nu a fost dat, neexistând vreun document în acest sens.

Susţine că, în mod nelegal, depoziţia martorei E. nu a fost luată în considerare de către instanţa de apel, deşi susţinerile acesteia atestau că toate bunurile au fost amplasate în incinta stadionului Valentin Stănescu. Totodată, Curtea a ignorat şi expertiza contabilă dispusă în cauză, care a atestat existenţa bunurilor amplasate pe stadionul Valentin Stănescu.

Recurentul arată că, în mod greşit, curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei că devin incidente dispoziţiile art. 558 C. civ., în condiţiile în care riscul pieirii bunului îi era imputabil pârâtului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul nu a depus întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi alin. (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 noiembrie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de B., în calitate de lichidator judiciar al A. S.A., în faliment, împotriva deciziei nr. 1560A din 4 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fost fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de B., în calitate de lichidator judiciar al reclamantului A. S.A., în faliment, este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurentul a susţinut că prin repartizarea aleatorie a cauzei în apel, completul învestit a administrat o serie de probatorii, însă componenţa acestuia a fost schimbată.

Potrivit textului legal menţionat, se poate cere casarea unei hotărâri în următoarele situaţii: dacă hotărârea a fost pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; dacă hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei; dacă hotărârea a fost pronunţată de un complet a cărui componenţă a fost schimbată cu încălcarea legii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul nu precizează în care dintre cele trei ipoteze s-ar încadra critica sa, însă, din argumentarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că această critică se poate subsuma ultimei teze a art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi anume, cea referitoare la pronunţarea hotărârii de un complet a cărui componenţă a fost schimbată cu încălcarea legii.

Se reţine că nu orice modificare intervenită în privinţa completului de judecată sau a componenţei acestuia este susceptibilă să determine casarea hotărârii, ci numai cele care nu au o justificare legală, respectiv au fost efectuate cu încălcarea legii, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Astfel, Înalta Curte reţine că, potrivit Regulamentului de organizare interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/2022 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, completurile de judecată sunt stabilite anual prin hotărâre a colegiului de conducere al instanţei, iar cauzele se repartizează aleatoriu o singură dată, ca regulă, în sistem informatizat prin programul ECRIS.

Este real că la constituirea completurilor de judecată trebuie să se urmărească păstrarea continuităţii, însă această regulă nu este una cu caracter absolut, fiind posibile modificări ale componenţei acestora în împrejurări obiective, cu condiţia ca situaţiile respective să fie prevăzute de reglementările legale, inclusiv de cele cuprinse în Regulamentul de organizare interioară al instanţelor judecătoreşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 214 C. proc. civ., membrii completului care judecă procesul trebuie să fie aceiaşi în tot cursul judecăţii, dispoziţiile procedurale stabilind, însă, că în cazurile în care, din motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit, în condiţiile legii, iar dacă înlocuirea a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.

Prin urmare, numai în această ultimă situaţie principiul continuităţii implică, sub sancţiunea nulităţii actului de procedură, condiţia ca hotărârea să fie pronunţată de judecătorii care au participat la dezbaterea cauzei în fond. Nerespectarea acestei exigenţe atrage, după sine, casarea hotărârii atacate, conform art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. Cerinţa enunţată nu se cere însă a fi întrunită în privinţa termenelor anterioare judecăţii în fond, astfel că este posibilă schimbarea ulterioară a completului de judecată, cu singura condiţie ca motivele schimbării judecătorilor să se circumscrie reglementărilor legale, potrivit celor deja expuse.

Cum, în speţă, înlocuirea judecătorilor a avut loc anterior acordării cuvântului în fond, fiind incidente prevederile art. 214 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în lipsa altor elemente care să permită calificarea acestor modificări ca fiind contrară normelor aplicabile, nu poate fi reţinută o încălcare a principiului continuităţii pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul susţine că motivarea deciziei recurate este contradictorie şi străină de cauză.

În acest sens, arată că instanţa de apel a reţinut că facturile fiscale nu atestă proprietatea asupra bunurilor, iar în situaţia bunurilor pentru care există contracte încheiate şi procese-verbale, acestea intră sub incidenţa art. 12.3 din contractul de locaţiune nr. x/26.08.2015. Totodată, curtea de apel a reţinut că menţiunile reclamantului cu privire la propriile evidenţe, necoroborate cu vreun alt element, rămân izolate în ansamblul probator, recurentul susţinând că acest aspect nu corespunde realităţii, având în vedere că a depus facturile fiscale şi contractele de modernizare a stadionului Valentin Stănescu.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate invocat, care vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., recurenta s-a referit la teza privind motivarea contradictorie a hotărârii.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt contradictorii acele motive care se anihilează reciproc, în sensul în care din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora, neputându-se stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Înalta Curte observă că nu există contradicţie între considerentele deciziei recurate, argumentele instanţei de apel fiind concordante în sensul nedovedirii dreptului de proprietate asupra unor categorii de bunuri solicitate a fi restituite.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că facturile fiscale au valoarea probatorie a plasării unor comenzi şi nu atestă proprietatea asupra bunurilor, iar lista de inventar depusă de reclamant nu face prin ea însăşi dovada împotriva intimatului cu privire la dreptul de proprietate asupra bunurilor, menţiunile recurentului cu privire la propriile evidenţe, necoroborate cu vreun alt element, fiind izolate în ansamblul probator.

Ceea ce susţine recurentul, de fapt, prin formularea acestei critici, este dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi restituite prin depunerea la dosar a facturilor fiscale şi a contractelor de modernizare a stadionului Valentin Stănescu.

Obligaţia de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, permiţând, totodată, posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Prin urmare, având în vedere că nu se regăsesc considerente contradictorii, în sensul mai sus evocat, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei, critica recurentei nu poate fi primită, nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate, aceasta fiind motivată conform standardelor de calitate ce au ca reper exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit că devin incidente dispoziţiile art. 558 C. civ., în condiţiile în care riscul pieirii bunului este suportat de pârât, care a avut posesia bunurilor.

În urma analizei şi sintezei probelor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a probat amplasarea efectivă pe stadionul Valentin Stănescu a scaunelor din tribuna VIP, conform contractului nr. x din 9 februarie 2007 încheiat cu S.C. F. S.R.L., coroborat, sub aspect probator, cu facturile eliberate de acest partener contractual, însă în lipsa unui proces-verbal de predare recepţie încheiat la momentul încetării raporturilor contractuale afirmate între părţile litigante, coroborat şi cu faptul că această investiţie nu se regăseşte în contabilitatea pârâtului, aspect ce rezultă din răspunsul la interogatoriu, s-a apreciat că reclamantul nu a probat că aceste piese de mobilier mai existau fizic în detenţia intimatului în anul 2016, respectiv că ar fi pierit din culpa acestuia din urmă, iar nu din culpa apelantului sau chiar fortuit, situaţie în care ar fi fost incidente oricum dispoziţiile art. 558 C. civ.

În acest context factual, care nu poate fi repus în discuţie în faza procesuală a recursului, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se declanşează exclusiv un control de legalitate a hotărârii în limita motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se constată, în cauza pendinte, o valorificare corespunzătoare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 558 C. civ. care prevăd că Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel.

Dispoziţiile art. 558 C. civ., enunţate anterior, stabilesc regula generală în materia riscului pieirii bunului, respectiv că proprietarul bunului suportă acest risc.

Astfel, pentru bunurile mobile pentru care reclamantul a dovedit că le-a avut în posesie, activând prezumţia dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora în persoană proprie, urmată de amplasarea lor pe stadionul Valentin Stănescu, respectiv scaune din tribuna VIP, riscul aparţine proprietarului, potrivit dispoziţiilor legale precitate, în cauză nefiind dovedită ipoteza în care bunurile au pierit din culpa pârâtului.

Prin urmare, argumentele recurentului, în sensul în care revine pârâtului răspunderea pieirii bunurilor, nu pot fi primite întrucât se opun principiului res perit domino.

Cu privire la incidenţa art. 12.3 din contractul de locaţiune nr. x/2015, recurentul arată că acordul său nu a fost dat, neexistând vreun document în acest sens.

Potrivit art. 12.3 din contractul de locaţiune nr. x/2015, După încetarea perioadei de închiriere, orice investiţie sau modernizare adusă bunului poate trece, în condiţiile legii, cu acceptul locatorului şi fără vreo pretenţie pecuniară din partea locatarului, în proprietatea publică/privată a Statului Român ori în aceea a locatorului, după caz.

Din analizarea acestei clauze se observă că posibilitatea de a opta pentru trecerea în proprietatea Statului Român sau a locatorului a oricărei investiţii sau modernizări aduse bunului aparţine locatorului, în speţă, pârâtului C., fiind necesar acceptul acestuia, nu al locatarului, cum susţine recurentul.

O altă critică formulată vizează puterea doveditoare a facturilor de achiziţie a bunurilor mobile, recurentul susţinând că acestea fac dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi restituite.

Cu privire la bunurile mobile pentru care reclamantul a depus facturi fiscale în dovedirea dreptului de proprietate, instanţa de apel a reţinut că aceste facturi au valoarea probatorie a plasării unor comenzi şi, nefiind probată executarea comenzilor de livrare, reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate asupra acestor categorii de bunuri.

Această statuare a instanţei de apel este corectă, întrucât facturile depuse în probaţiune nu pot fi calificate prin ele însele drept acte translative a dreptului de proprietate în sensul C. civ. asupra bunurilor mobile solicitate a fi restituite.

Recurentul reclamă şi faptul că instanţa de apel s-a limitat la analizarea bunurilor mobile indicate în cererea introductivă, fără a avea în vedere că aceasta are anexe, respectiv facturile de achiziţie a tuturor bunurilor solicitate, critică ce poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte consacrând principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa, formulată în condiţiile legii.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege, aşadar, faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului, a cauzei sale juridice, a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le parcurge.

Totodată, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. consacră efectul devolutiv al apelului, care constă în posibilitatea recunoscută părţilor de a supune litigiul judecării în apel, cu toate problemele ce au fost ridicate în primă instanţă, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Devoluţiunea este, însă, limitată prin dispoziţiile art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (...) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Înalta Curte notează că, în prezenta cauză, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. S.A., prin lichidator judiciar B. a menţionat bunurile a căror restituire sau contravaloare o solicită, respectiv scaune pentru tribune şi pentru echipa de fotbal, tabela de marcaj, porţile de acces şi sistemul de supraveghere, server şi sisteme electronice de imprimare bilete, grup electrogen şi diverse articole de întreţinere teren.

Învestită cu apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei instanţei de fond, curtea de apel şi-a limitat analiza la bunurile mobile indicate în cererea introductivă de instanţă, reţinând că diverse piese de mobilier, bunuri de gen, cu privire la care au fost depuse la dosar facturi de comandă, fără date concrete de identificare, care nu se regăsesc nici cu număr de inventar (dulap, comodă, birou, corp mobil) nu intră în categoria niciunuia dintre bunurile enumerate prin acţiune.

Astfel, instanţa de apel a analizat pretenţiile reclamantului potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive, în virtutea principiului disponibilităţii, neputând fi identificată o încălcare a dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi ale art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Relativ la criticile vizând probele administrate în cauză, pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere, respectiv declaraţia martorei audiate şi expertiza contabilă, se reţine că modalitatea de valorificare a probatoriului administrat este o operaţiune circumscrisă sferei controlului de temeinicie impus instanţei devolutive şi care iese din domeniul verificărilor de legalitate îngăduite instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de B., în calitate de lichidator judiciar al A. S.A., în faliment, împotriva deciziei nr. 1560A din 4 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de B., în calitate de lichidator judiciar al A. S.A., în faliment, împotriva deciziei nr. 1560A din 4 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2024.