State claim for recovery of overpaid indemnities dismissed as prescribed; start of limitation period fixed at issuance of indemnity decision

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice au solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 352.405 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 15,55 ha (155.500 mp), teren extravilan în suprafaţă de 5,20 ha (52.000 mp) şi fâneaţă în suprafaţă de 5,18 ha (51.800 mp), situat în localitatea Chieşd, jud. Sălaj, şi valoarea de 732.600 RON, reprezentând preţul imobilelor, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/08.10.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată şi până la data plăţii efective precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.

În data de 18 februarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L. şi a lui B..

Chematul în garanţie S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare faţă de cererea de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării acesteia şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, solicitând respingerea acesteia ca efect al admiterii excepţiilor invocate precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 29 iunie 2022, instanţa a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta ANRP împotriva chemaţilor în garanţie.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1001 din 29 iunie 2022, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă şi a obligat pârâta la plata către chematul în garanţie B. a sumei de 1300 RON, reprezentând onorariu avocat.

Prin sentinţa civilă nr. 1301 din 28 septembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1001/29.06.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, formulată de chemata în garanţie S.C. A. S.R.L. şi a fost obligată pârâta la plata către S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 713A/2023 din 8 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de către apelanţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1001/29.06.2022 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

A admis excepţia tardivităţii apelului formulat de către apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1001/29.06.2022 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A respins, ca tardiv, apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1001/29.06.2022 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1301/28.09.2022 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. 4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, instanţa de apel reţinând greşit, în aplicarea normelor legale menţionate, că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, după care a arătat că prescripţia nu poate curge de la data emiterii deciziei de despăgubire.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 rezultă că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia şi anume, un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data, judecătoreşte stabilită, când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Chiar dacă intimata-pârâtă, la momentul derulării procedurii administrative, s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că acestea au atribuţii diferite, iar pe de altă parte, că la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi ulterior acestuia nu a existat niciun indiciu, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Recurentul a considerat că nu exista posibilitatea obiectivă ca să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii deciziei de despăgubire, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia.

Referitor la răspunderea statului, a considerat că în materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cu care are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.

Astfel, recurentul a susţinut că a fost în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că există un raport de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi un raport de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Concluzionând, recurentul a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea intimată, prin care a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a imobilelor a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 25 septembrie 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia nr. 501/15.03.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021.

În 25 septembrie 2023, intimatul-chemat în garanţie S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând, cu prioritate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de intimatul chemat în garanţie S.C. A. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin întâmpinarea formulată, intimatul chemat în garanţie S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivat de faptul că recursul dedus judecăţii a fost declarat doar în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar intimatul nu a fost parte nici la judecata apelului, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate.

Analizând actele dosarului se constată că, în data de 18 februarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L. şi a lui B..

La termenul de judecată din data de 29 iunie 2022, instanţa a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta ANRP împotriva chemaţilor în garanţie.

Intimatul S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de completare a dispozitivului primei instanţe, iar prin sentinţa civilă nr. 1301 din 28 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1001/29.06.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost obligată pârâta ANRP la plata către S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.

Împotriva acestei sentinţe de completare a dispozitivului hotărârii primei instanţe a formulat apel pârâta ANRP, respins, ca nefondat, prin decizia recurată, în cuprinsul căreia instanţa de apel a reţinut că intimaţii-chemaţi în garanţie nu sunt părţi în apelul principal care a fost formulat în contradictoriu doar cu pârâta ANRP.

Prin cererea de recurs, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a declarat calea de atac doar în contradictoriu cu pârâta ANRP.

Cum potrivit art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, iar argumentul instanţei de apel cu privire la împrejurarea că intimaţii chemaţi în garanţie nu au calitatea de părţi în cauză a intrat în autoritatea lucrului judecat, întrucât nu a fost contestat prin calea de atac a recursului, se constată că intimatul S.C. A. S.R.L. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, sens în care va admite excepţia invocată.

Examinând recursul, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Critica este nefondată.

Prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 352.405 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 15,55 ha (155.500 mp), teren extravilan în suprafaţă de 5,20 ha (52.000 mp) şi fâneaţă în suprafaţă de 5,18 ha (51.800 mp) situat în localitatea Chieşd, jud. Sălaj, şi valoarea de 732.600 RON reprezentând preţul imobilelor, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/08.10.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată şi până la data plăţii efective precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.

În justificarea demersului, reclamanţii au invocat decizia nr. 10/10.10.2013, emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2006-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reţine că legalitatea şi temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamanţi a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/08.10.2009, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 13662/FF/26.08.2010. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea iniţială şi valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. C. S.R.L..

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că reclamantul trebuia să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului cel mai târziu la data emiterii deciziei de despăgubire.

Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat sau data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Astfel, cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă, curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.

Cu privire la momentul obiectiv de început al curgerii termenului de prescripţie, instanţa de apel a constatat că acesta este momentul emiterii deciziei de despăgubire, întrucât de la acea dată, reclamantul trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia, neavând nicio relevanţă din prespectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958 faptul că la data de 19.01.2021 a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021.

Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că nu putea cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondată, având în vedere că, raportat la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat şi Fondului Proprietatea unde statul deţinea, la acel moment, calitatea de acţionar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Astfel, instanţa de apel a apreciat judicios că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Prin urmare, susţinerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.01.2021 nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea şti că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

În această privinţă, instanţa de apel în mod corect a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanţa supremă a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data comunicării adresei nr. x/2021, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Nefondată este şi critica că, în raport cu prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru producerea prejudiciului pentru fapte ce aparţin instituţiilor acestuia, în materie fiind aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora statul are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, recurentul a considerat că nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii lor, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Sub acest aspect, se reţine că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor, iar nu statului, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă reclamantului pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică din 14 februarie 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs, însă, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de intimata A. S.R.L..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 713A/2023 din 08 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.