Civil liability of prison administration for breach of judicial order guaranteeing minimum detention space

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea, în data de 2 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanţei obligarea pârâtei Administraţia Penitenciarului Tulcea la plata sumei de 50.000 de euro, reprezentând daune morale, arătând, în esenţă, că pârâta, cu rea-credinţă, a încălcat dispoziţiile hotărârii nr. 51/25.01.2016 pronunţată de judecătorul delegat, rămasă definitivă.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 3 CEDO, precum şi cele ale Legii nr. 254/2013.

În data de 26 mai 2021, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru acordarea de despăgubiri şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 3124 din 09 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Tulcea şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

La Tribunalul Tulcea cauza a fost înregistrată în data de 15 noiembrie 2021, sub nr. x/2021.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 196 din 08 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, în consecinţă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Penitenciarului Tulcea.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 12/C din 17 ianuarie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., încarcerat la Penitenciarul Vaslui, împotriva sentinţei civile nr. 196/08.02.2022 pronunţată de Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Administraţia Penitenciarului Tulcea, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.000 de euro, echivalent în RON la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Penitenciarul Tulcea, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că a invocat această excepţie şi în faţa primei instanţe, şi în apel, în temeiul dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, a art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/C/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate (în vigoare până la data de 18 octombrie 2017) şi a art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/C/2017 din 17 octombrie 2017 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate (în vigoare începând cu data de 18 octombrie 2017).

Astfel, recurentul a susţinut că nu se justifică chemarea în judecată a unităţilor penitenciare în astfel de litigii, dată fiind şi jurisprudenţa CEDO în materie şi practica instanţei supreme (deciziile nr. 1174/26.05.2021, nr. 460/19.02.2020 şi 705/11.03.2020).

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a stabilit că Penitenciarul Tulcea este titularul obligaţiei de asigurare a suprafeţei minime persoanelor private de libertate, inclusiv reclamantului.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1349 C. civ. care reglementează condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, a vinovăţiei pârâtului şi implicit a existenţei unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită săvârşită de Penitenciarul Tulcea este reprezentată de nerespectarea unei încheieri a judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost obligat pârâtul să asigure reclamantului spaţiul minim, însă unităţile penitenciare nu pot stabili numărul de persoane private de libertate pe care le au în custodie, fiind un atribut exclusiv al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, conform prevederilor Legii nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

A mai arătat recurentul că numărul de persoane private de libertate custodiate de Penitenciarul Tulcea este stabilit de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, iar depăşirea numărului de deţinuţi peste limita de asigurare a suprafeţei minime nu îi poate fi imputată.

Conform dispoziţiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254 din 19 iulie 2013, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, avându-se în vedere să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ţinându-se seama şi de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 45 alin. (2) din aceeaşi lege.

A mai susţinut recurentul că acordarea daunelor presupune probarea cu certitudine a elementelor răspunderii civile delictuale şi analizarea situaţiei de fapt, or, în cauză, nu s-a făcut dovada că organele de conducere ale pârâtului, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, au săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii.

Concluzionând, recurentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o decizia nelegală, dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Penitenciarului Tulcea, respectiv săvârşirea unei fapte cu caracter ilicit, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între vinovăţie şi prejudiciu, respectiv nu s-a demonstrat ce prevederi legale execuţional penale a încălcat, cu vinovăţie, pârâtul.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 15 mai 2023, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

În data de 12 iunie 2023, recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, în raport cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, se constată că, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Penitenciarului Tulcea, pronunţată de prima instanţă, precum şi greşita aplicare şi interpretare a prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Înalta Curte constată, referitor la critica privind soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, că, raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din acelaşi cod, această critică este inadmisibilă, întrucât nu a făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocată omisso medio, direct în recurs.

În litigiul pendinte, prin sentinţa civilă nr. 196 din 8 februarie 2022, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârât, reţinând că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă aparţine Penitenciarului Tulcea, în condiţiile în care fapta ilicită invocată de către reclamant constă în nerespectarea unei hotărâri pronunţate de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate în contradictoriu cu Administraţia Penitenciarului Tulcea, pârâtul justificând calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a apelului reclamantul, solicitând admiterea căii de atac şi obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale.

Învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă s-a pronunţat în limitele învestirii, analizând criticile apelantului-reclamant, pentru a căror soluţionare a apreciat necesară suplimentarea probatoriului, iar după administrare a constat că pârâtul a încălcat încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Tulcea nr. 51/25 ianuarie 2016, prin care a fost admisă plângerea persoanei private de libertate A. privind încălcarea condiţiilor de detenţie şi a fost obligat Penitenciarul Tulcea să asigure petentului un spaţiu de cel puţin 4 mp într-o cameră de cazare, motiv pentru care a conchis că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral, acesta fiind cuantificat în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest context, având în vedere că aspectele privitoare la soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului nu au fost criticate pe calea apelului, această dezlegare a intrat sub puterea autorităţii de lucru judecat, iar criticile în acest sens nu pot fi formulate şi analizate direct în recurs, în raport cu prevederile art. 457 alin. (1) şi art. 483 din C. proc. civ.

Luând în examinare, în continuare, cererea de recurs, se observă că, printr-o altă critică, recurentul a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Critica este nefondată.

Recurentul-pârât a arătat că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către Administraţia Penitenciarului Tulcea, astfel încât nu există nici prejudiciu şi, drept urmare, nu există nici vinovăţia recurentului.

Contrar susţinerilor părţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă şi completă aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

În analiza pretenţiilor reclamantului, instanţa de apel a apreciat necesar administrarea de probe suplimentare în cauză, fiind audiaţi martori şi efectuată adresă la pârât, în baza cărora a apreciat că există faptă ilicită ce poate fi reţinută în sarcina pârâtului şi constă în nerespectarea hotărârii judecătorului de supraveghere prin care s-a stabilit ca pârâtul să îi asigure reclamantului un spaţiu de minim 4 mp într-o cameră de cazare, acest aspect stabilit printr-o hotărâre judecătorească neputând fi repus în discuţie.

Referitor la prejudiciul cuvenit pentru neasigurarea condiţiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naţionale şi internaţionale, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a avut în vederea evaluarea făcută de CEDO în jurisprudenţa sa cu privire la despăgubirile pentru prejudiciul moral determinat de condiţiile improprii de deţinere.

Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanţei de apel, se constată că s-a reţinut, pe baza probelor cauzei şi a situaţiei de fapt ce nu mai poate fi contestată în recurs, îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului.

Se reţine, ca atare, că instanţa de apel raportându-se la criteriile de stabilire a daunelor morale şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de supraaglomerarea din celule.

Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, respectându-se cerinţa justului raport de proporţionalitate între prejudiciu şi reparaţia acordată, rezonabilă, echilibrată şi îndestulătoare în raport de circumstanţele cauzei şi în concordanţă de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăşi le aplică pentru determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 3 din Convenţie.

De asemenea, în aprecierea existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumţii, întrucât nerespectarea de către recurentul-pârât a obligaţiei de a asigura condiţii decente de detenţie, garantate de lege în respectarea demnităţii umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral reclamantului.

Totodată, corect a reţinut instanţa de apel că pârâtul nu a dovedit împrejurări de natură a înlătura prezumţia unui prejudiciu moral inerent privării de libertate în condiţii improprii, cum ar fi desfăşurarea de către reclamant a unor activităţi care să facă lipsită de veridicitate posibilitatea existenţei unui prejudiciu moral.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa naţională invocată în cauză, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că potrivit art. 5 alin. (2) C. proc. civ., că aceasta nu constituie izvor de drept şi că fiecare decizie de speţă trebuie înţeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunţată şi a situaţiei de fapt reţinute de instanţele respective, iar, pe de altă parte, această jursiprudenţă a fost invocată în susţinerea criticii privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, care s-a constat că a fost invocată omisso medio.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză motivul de nelegalitate invocat este nefondat, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Tulcea împotriva deciziei civile nr. 12C din 17 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.