Buyer's appeal upheld: rescission ruling quashed and remanded over misapplied receipt and confession rules.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

A. Primul ciclu procesual

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 30 octombrie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 40.000 euro reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bacău, judeţul Bacău, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP C. sub nr. x din 27 octombrie 2014.

Prin cerere precizatoare, reclamantul a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare anterior menţionat, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 48.000 euro reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul contractului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunal Bacău

Prin sentinţa nr. 311 din 15 iulie 2020, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâta B.. A dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 octombrie 2014 de BNP C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 5.518,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru. în temeiul art. 35 alin. (7) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, a dispus comunicarea hotărârii, la data rămânerii definitive, purtând menţiunea "conform cu originalul", Biroului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară Bacău, în vederea notării în cartea funciară.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 290 din 28 aprilie 2021, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a respins, în tot, acţiunea, ca nefondată.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 1157 din 25 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 290 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

B. Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 881/2022 din 10 octombrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâta B., ca nefondat, şi a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 8.018 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru, în favoarea reclamantului.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 881/2022 din 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a declarat recurs pârâta B., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., cu reţinerea spre rejudecare şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza prin aplicarea greşită a normelor ce guvernează interpretarea contractelor, respectiv a art. 1268 alin. (3) din C. civ., potrivit căruia clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Sub acest aspect, a arătat că reclamantul a declarat în fata notarului public, sub sancţiunea răspunderii pentru infracţiunea de fals în declaraţii, conform art. 3.1.4. din contract, că a încasat preţul şi a predat posesia apartamentului către recurenta-pârâtă cu un an înaintea încheierii contractului, prin înmânarea cheilor.

Astfel, instanţa de apel trebuia, în opinia recurentei, să dea eficienţă celor declarate de bunăvoie de către reclamant şi să interpreteze clauzele contractuale în concordanţă cu probele administrate, în sensul salvgardării contractului, dând preeminenţă principiului favor contractus, neputând fi primită interpretarea în sensul că recurenta a recunoscut, la administrarea probei cu interogatoriu, că nu a achitat preţul.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a invocat o aplicare greşită a normelor de drept material şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1270 din C. civ.

În acest sens, a argumentat că, în măsura în care în cuprinsul actului autentic ce face dovada raporturilor juridice dintre părţi, s-a reţinut clar faptul că plata a fost făcută, nu se poate susţine, fără nicio probă concretă, că recurenta nu a achitat preţul vânzării.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a răsturnat în mod nepermis şi nelegal sarcina probei, în sensul în care recurenta ar fi trebuit să facă dovada achitării preţului, deşi în cuprinsul contractului de vânzare se reţine în mod clar şi definitiv împrejurarea că preţul a fost plătit.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală şi din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1499 şi art. 1500 din C. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 228 alin. (7) din Ordinul 2333/2013, prin reţinerea concluziei potrivit căreia clauza prevăzută de art. 3.1.4 din contract nu are valoarea unei chitanţe liberatorie, ci doar valoarea unei afirmaţii cu privire la care este permisă proba contrară.

Recurenta a învederat că, din analiza şi interpretarea textelor de lege anterior enunţate, rezultă că declaraţia cuprinsă în actul autentic cu privire la încasarea preţului reprezintă chitanţa liberatorie pentru executarea obligaţiei de plată, astfel că soluţia pronunţată de instanţa de apel se fundamentează pe un raţionament juridic profund eronat.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta a susţinut că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi principiului contradictorialităţii, reglementate de art. 6, art. 13 şi art. 14 alin. (6) din acelaşi cod.

A arătat recurenta că cele reţinute de instanţa de apel cu privire la referatul întocmit la data de 03.10.2019 în dosarul de urmărire penală nr. 1913/P/2019, privitoare la presupusa înţelegere între D. şi E. referitoare la plata preţului, care nu s-a mai materializat din cauza arestării preventive a numitului E., se impunea a fi puse în discuţia contradictorie a părţilor, astfel încât acestea să aibă posibilitatea să formuleze apărări, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi pentru respectarea principiului contradictorialităţii.

Prin ultimul motiv de recurs formulat, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel nu a respectat îndrumările trasate prin decizia de casare.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel ar fi trebuit să dispună ori să solicite probe noi, apte de a răsturna clauzele contractuale ce au caracterul de chitanţă liberatorie, şi nu să reţină aspecte străine de natura cauzei - împrejurarea că recurenta ar fi achitat preţul lui D. - fiind totodată şi contradictorii cu toate probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti în prezentul dosar.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu referire la primul motiv de recurs, intimatul-reclamant a opinat că instanţa de apel a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă, respectiv a art. 228 din Ordinul nr. 2333/2013 privind Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici şi a activităţii notariale, care prevăd că declaraţia creditorului dintr-un înscris autentic, în sensul că a primit prestaţia datorată, face dovada între părţi până la proba contrarie.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, a arătat că s-a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale referitoare la puterea de lege între părţi a contractului, conform art. 270 din C. proc. civ., potrivit cărora înscrisul autentic face dovada până la proba contrară, având în vedere că, în cazul concret dedus judecăţii, dovada contrară a fost făcută.

Raportat aceloraşi dispoziţii legale, este nefondată şi critica vizând valoarea de chitanţă liberatorie.

Cu referire la cel de-al patrulea motiv de recurs, s-a apărat arătând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor de procedură, cu trimitere la referatul întocmit de organele de urmărire penală în data de 03.10.2019, în dosarul penal nr. x/2019, înscris administrat în faţa instanţei de fond, fiind astfel o probă "câştigată" cauzei, care nu mai necesita o punere în discuţia părţilor.

Cât priveşte critica prin care se susţine că instanţa de apel nu a administrat un probatoriu apt de a răsturna cele reţinute de notarul public în contract, precum şi cea prin care se invocă încălcarea unor dezlegări de drept obligatorii ale instanţei de recurs, învederează că recurenta nu a arătat în mod clar ce norme procesuale au fost încălcate şi nici ce dezlegări obligatorii nu au fost respectate.

Totodată, a opinat că hotărârea instanţei de apel este motivată, nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea pronunţată la data de 28 septembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat şi a fixat termen pentru soluţionarea pe fond a recursului la data de 31 ianuarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtei este subsumabil motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea în privinţa clauzei consemnate la art. 3.1.4 din contract a valorii de chitanţă liberatorie pentru executarea obligaţiei de plată a preţului vânzării, rezultat al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1499, art. 1500 din C. civ. şi art. 228 alin. (7) din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2333/C/2013, precum şi ale art. 1268 alin. (3) şi art. 1270 din C. civ.

Pe de altă parte, a susţinut că instanţa de apel: a inversat sarcina probei care revenea, în raport de chitanţa liberatorie, vânzătorului reclamant A., şi nu cumpărătoarei pârâte B.; a ignorat îndrumările instanţei de casare care obligau la administrarea unui probatoriu apt să facă dovada contrară plăţii preţului; a încălcat principiile contradictorialităţii, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, prin valorificarea referatului din 06.10.2019 întocmit în dosarul de urmărire penală nr. 1913/P/2019; a apreciat nelegal răspunsul la interogatoriu drept recunoaştere a neplăţii preţului.

În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1157 din 25 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost admis recursul reclamantului, casată decizia instanţei de apel în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi trimisă cauza spre rejudecare, întrucât hotărârea recurată este afectată de viciul nemotivării, conţinând deopotrivă considerente contradictorii şi străine de natura pricinii, inapte să explice soluţia din dispozitiv.

În considerentele deciziei de casare, s-a reţinut că obiectul învestirii primei instanţe l-a reprezentat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului (şi, în subsidiar, obligarea cumpărătorului la plata sumei de 48.000 euro, convenită cu titlu de preţ).

Aşadar, reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 1724 din C. civ., care sancţionează neîndeplinirea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător, cu posibilitatea recunoscută vânzătorului de a cere fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării (optând, potrivit obiectului acţiunii, în principal, pentru desfiinţarea actului şi, în subsidiar, pentru executarea directă).

Or, contrar limitelor învestirii, decizia din apel, care a modificat soluţia de primă instanţă, respingând acţiunea în rezoluţiune, s-a bazat, de o manieră neprocedurală, confuză şi incoerentă juridic, pe referiri la instituţii de drept (nulitate pentru violenţă, mandat, simulaţie, promisiunea faptei altuia, favorizarea inculpatului) străine pricinii, fără legătură cu ceea ce făcuse obiectul învestirii sale.

În acelaşi timp, singurul considerent al deciziei care face referire la clauza contractuală disputată în proces, conform căreia preţul vânzării s-ar fi achitat în numerar, mai înainte de încheierea şi autentificarea actului, declaraţia în acest sens a vânzătorului servind drept chitanţă descărcătoare, este unul, deopotrivă, incoerent şi contradictoriu cu alte statuări ale aceleiaşi instanţe.

Îndrumările obligatorii date de instanţa de casare au fost următoarele:

"La reluarea judecăţii, vor fi respectate cadrul judecăţii şi limitele devoluţiunii, în lămurirea raporturilor juridice dintre părţi urmând să se ţină seama de faptul că, deşi a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, puterea doveditoare a unui astfel de înscris trebuie avută în vedere prin raportare la conţinutul clauzelor acestuia, cu distincţia necesară între ceea ce face obiectul constatărilor personale ale notarului şi ceea ce este consemnat pe baza declaraţiilor părţilor".

În rejudecarea căii de atac, instanţa de trimitere a respins apelul pârâtei şi a păstrat sentinţa primei instanţe prin care a fost admisă acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.10.2014.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că nu are valoare de chitanţă liberatorie clauza contractuală în discuţie, conform căreia preţul vânzării s-ar fi achitat în numerar, mai înainte de încheierea şi autentificarea actului, astfel că revine pârâtei cumpărătoare sarcina probării faptului juridic al plăţii, cu orice mijloc de probă conform art. 1499 din C. civ., fără însă ca aceasta să fi dovedit în proces executarea obligaţiei sale.

Mai mult decât atât, declaraţia reclamantului vânzător din cuprinsul contractului, în sensul că a primit plata preţului, face dovada între părţi doar până la proba contrară, potrivit art. 228 din Ordinul nr. 233/C/2013, iar în opinia instanţei de prim control judiciar, o atare dovadă contrară s-a făcut în proces cu mărturisirea pârâtei cumpărătoare din cadrul răspunsului la interogatoriu, în sensul că nu a plătit niciodată vânzătorului preţul înstrăinării, ci direct terţului D., unchiul acestuia, cu mult înaintea perfectării contractului, aspect care rezultă şi din conţinutul referatului din 06.10.2019 întocmit în dosarul de urmărire penală nr. 1913/P/2019.

Luând în examinare principala critică de nelegalitate, circumscrisă semnificaţiei juridice care a fost atribuită clauzei contractuale disputate în proces, Înalta Curte reţine că raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este nelegal, întrucât porneşte greşit de la premisa că această clauză nu are valoare de chitanţă liberatorie, ceea ce antrenează pe cale de consecinţă inversarea eronată a sarcinii probei plăţii, pentru ca, în final, concluzia referitoare la neexecutarea obligaţiei de plată a preţului vânzării să nu fie decât rezultatul aplicării greşite a regulilor probatorii în materia plăţii.

Se cuvine, pentru început, a fi redată clauza contractuală, obiect al controversei esenţiale a părţilor litigante, consemnată în cuprinsul at. 3.1.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.10.2014, potrivit cu care:

"Vânzătorul declară că înţelege să vândă imobilul descris mai sus pentru preţul de 48.00 euro pe care l-a primit mai înainte de încheierea şi autentificarea prezentului act, această declaraţie a sa servind drept chitanţă descărcătoare pentru încasarea preţului şi nu mai are nicio pretenţie de la cumpărător în legătură cu plata preţului".

De necontestat, plata preţului vânzării, ca principală obligaţie contractuală a cumpărătorului prevăzută de art. 1719 din C. civ., este supusă regulilor generale şi speciale în materie de dovadă a actului juridic/faptului juridic, între care celor stipulate în art. 1499 din cod potrivit cu care "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă", precum şi în art. 228 alin. (4) din Ordinul nr. 2333/C/2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, potrivit cu care "Declaraţia creditorului cuprinsă într-un act autentic că a primit prestaţia care i se datorează face dovada executării obligaţiei, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane".

Deopotrivă, dovada plăţii preţului vânzării cade şi sub incidenţa prevederilor art. 1500 alin. (1) din acelaşi cod care stabilesc că "Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei", dar şi ale art. 228 alin. (7) din ordinul anterior menţionat, conform cărora "Dacă plata s-a efectuat în numerar anterior întocmirii şi/sau autentificării actului, notarul public va menţiona în cuprinsul actului declaraţia persoanei că a primit anterior suma de bani şi, respectiv, că cealaltă parte şi-a executat obligaţia de plată, declaraţie ce constituie chitanţă liberatorie pentru executarea obligaţiei de plată".

Sintetizând regulile probatorii în materia plăţii preţului vânzării, incidente cauzei, Înalta Curte are în vedere că norma generală şi supletivă din art. 1499 instituie libertatea mijloacelor de probă în materie de plată, atunci când creditorul, dovedind existenţa raportului juridic obligaţional (izvorât, în speţă, dintr-un act juridic), contestă executarea sau reclamă neexecutarea prestaţiei de către debitor. În egală măsură, sarcina probei incumbă aceluia care face o afirmaţie (art. 249 din C. proc. civ.), astfel că debitorul care susţine executarea obligaţiei trebuie să probeze afirmaţia sa, tocmai pentru a preîntâmpina riscul dublării prestaţiei sale.

Or, consecinţa firească a plăţii datoriei este dreptul debitorului plătitor de a obţine de la creditor "o chitanţă liberatorie" în înţelesul dat de art. 1500 alin. (1) din C. civ., aceasta constituind mijlocul obişnuit de probă al plăţii. Cum textul normei nu condiţionează simultaneitatea între momentul solicitării chitanţei şi cel al efectuării plăţii, este unanim admis că dreptul debitorului la eliberarea şi remiterea chitanţei se poate exercita şi ulterior plăţii.

Expuse fiind aceste consideraţii cu valoare generală, Înalta Curte are a observa că înseşi părţile contractante, pentru a uşura sarcina probei plăţii sumei de bani, au înserat în contractul de vânzare-cumpărare o clauză intitulată, explicit, "chitanţă descărcătoare pentru încasarea preţului" achitat în numerar, mai înainte de încheierea şi autentificarea actului, clauză pe care, însă, instanţa de apel nu doar că a ignorat-o în mod nepermis, ci, mai mult decât atât, i-a repudiat chiar funcţia evidentă de mijloc specific de probă al executării obligaţiei cumpărătorului.

Desigur că declaraţia vânzătorului cuprinsă în înscrisul autentic (în sensul că preţul a fost deja plătit de cumpărător) face dovadă până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane, potrivit normei generale din art. 270 alin. (2) din C. proc. civ. şi a celei speciale din art. 228 alin. (4) din Ordinul nr. 2333/C/2013 la care s-a referit, de altfel, şi instanţa de apel.

Devine de domeniul evidenţei că, încălcând dispoziţiile clare şi lipsite de orice echivoc ale art. 1500 alin. (1) din C. civ. şi art. 228 alin. (7) din Ordinul nr. 2333/C/2013, instanţa de apel a pornit greşit în eşafodajul construcţiei argumentative de la premisa că disputata clauză nu are valoarea unei chitanţe liberatorii şi că pârâta cumpărătoare nu a făcut dovada plăţii prin niciun mijloc de probă, deşi sarcina probei îi revenea.

Procedând în această manieră şi ignorând consecinţele juridice în planul regimului probator, instanţa de apel a transferat nelegal sarcina probei, de la reclamant la pârâtă, contrar regulii generale consacrate de art. 249 din C. proc. civ., fundamentată pe adagiului onus probandi incumbit actori.

Aceasta, în contextul factual în care reclamantul vânzător a dovedit cu contract de vânzare-cumpărare existenţa raportului juridic obligaţional şi a susţinut neplata preţului, iar pârâta cumpărătoare a ieşit din pasivitate şi s-a apărat, invocând drept mijloc de probă al executării obligaţiei sale contractuale chitanţa liberatorie consemnată în clauza de la art. 3.1.4, ce face dovadă până la proba contrară, după cum s-a argumentat în cele ce precedă.

Drept urmare, în prezenţa chitanţei liberatorii, reclamantul s-a plasat din nou în poziţia procesuală a celui ţinut să facă dovada afirmaţiei sale referitoare la neplata preţului (mai exact dovada contrară chitanţei liberatorii), adică să combată apărarea pârâtei referitoare la stingerea prin plată a obligaţiei sale contractuale esenţiale.

Aşadar, apare lipsită de legitimitate concluzia instanţei de apel potrivit cu care pârâta cumpărătoare nu a făcut dovada plăţii prin niciun mijloc de probă, deşi sarcina probei îi revenea.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că au fost greşit aplicate reguli procedurale în materie de probaţiune şi atunci când instanţa de apel a concluzionat că reclamantul a făcut în proces dovada contrară chitanţei liberatorii consemnate în înscrisul autentic.

Este de principiu admis că, în situaţia în care înscrisul constatator al actului juridic, prin care părţile au concretizat raportul obligaţional dintre ele, conţine declaraţia vânzătorului ce atestă remiterea anterioară a sumei de bani cu titlu de preţ al înstrăinării bunului, proba contrară acestei clauze cu valoare de chitanţă liberatorie este supusă regulilor de drept în materia admisibilităţii şi puterii doveditoare a mijloacelor de probă, cu privire specială asupra dispoziţiilor art. 309-310 din C. proc. civ. care reglementează un regim restrictiv, cu derogările îngăduite de lege, în privinţa admisibilităţii probării actelor juridice.

În cauză, instanţa de apel a apreciat că o atare dovadă contrară s-a făcut în proces cu mărturisirea pârâtei cumpărătoare din cadrul răspunsului la interogatoriu şi cu referatul cu propunere de clasare din dosarul de urmărire penală în care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de şantaj şi înşelăciune.

Cu referire la primul mijloc de probă, instanţa de apel a considerat că "prin răspunsurile pârâtei la interogatoriu, reclamantul a reuşit să dovedească faptul că aceasta nu i-a plătit preţul, pârâta afirmând că plata a fost făcută direct numitului F.. Prin urmare, se reţine că prin mărturisirea pârâtei realizată în cadrul răspunsurilor la interogatoriu, reclamantul a făcut dovada contrară celor menţionate în cuprinsul actului autentic cu privire la plata preţului".

Aşadar, reevaluând probatoriul, instanţa devolutivă a avut în vedere că pârâta a recunoscut că nu a achitat niciodată direct reclamantului (pe care, de altfel, nu l-a cunoscut) vreo sumă de bani cu titlu de preţ al apartamentului cumpărat şi, totodată, a declarat că plata preţului s-a făcut în numerar, direct unchiului reclamantului, cu mult înaintea perfectării actelor la notar, din sume de bani provenite din vânzarea apartamentului moştenit de la părinţi şi din munca în străinătate.

Înalta Curte are a observa că, în procesul de apreciere a mijloacelor de probă, operaţiune finalizată cu concluzia că s-a făcut dovada contrară chitanţei liberatorii, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 348 şi art. 349 din C. proc. civ. referitoare la mărturisirea judiciară.

Este real că, nefiind prohibită de regulile restrictive ale art. 309 din acelaşi cod, mărturisirea poate fi unul dintre mijloacele de probă apte să înlăture o apărare fundamentată pe executarea prestaţiei datorate, precum este şi cazul plăţii preţului vânzării.

Însă, în aprecierea forţei doveditoare a răspunsului la interogatoriu, instanţa de apel a reţinut, trunchiat, doar recunoaşterea de către pârâtă a faptului că nu a plătit creditorului vânzător preţul înstrăinării, ignorând elementul semnificativ adăugat de aceasta, prin care pretinde că a remis unchiului vânzătorului suma de bani în numerar, mai înainte de încheierea şi autentificarea actului.

Astfel fiind, decizia recurată nu s-a întemeiat pe o mărturisire simplă, în sensul în care pârâta să fi recunoscut fără rezerve ori adaosuri faptul alegat de reclamant (neplata preţului), ci, dimpotrivă, pe una calificată, în care se susţine o executare efectivă a obligaţiei contractuale (prin primirea plăţii), făcută însă unei alte persoane decât creditorul, respectiv unchiului vânzătorului. În aceste condiţii, răspunsul la interogatoriu capătă valenţe negative, neputându-se raţional vorbi despre vreo recunoaştere expresă şi deplină în favoarea părţii adverse, ce pretinde faptul contrar declaraţiei consemnate în actul autentic.

Ca atare, răspunsul la interogatoriu al pârâtei nu putea fi valorificat ca generând consecinţele juridice ale unei mărturisiri judiciare simple, apte să probeze susţinerea reclamantului, ceea ce impune concluzia că instanţa de apel a interpretat nelegal răspunsul la interogatoriu drept recunoaştere a neplăţii preţului.

Cu referire la cel de-al doilea mijloc de probă (referatul cu propunere de clasare din dosarul de urmărire penală), instanţa de apel nu a explicat de o manieră îndestulător de clară regimul probator sub care poate fi acesta valorizat, fie ca înscris apt să facă dovada împotriva clauzei consemnate la art. 3.1.4 din contract, fie numai ca început de dovadă scrisă (caz în care s-ar fi impus observarea regulilor prescrise de art. 310 din C. proc. civ.), fie cu orice altă semnificaţie probatorie necesar a fi precizată.

Raportat tuturor considerentele expuse anterior, se impune concluzia că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, sancţionată cu casarea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Urmează ca instanţa de rejudecare să ţină seama de dezlegările date prin prezenta decizie cu referire la valoarea juridică de chitanţă liberatorie a clauzei consemnate la art. 3.1.4 din contract, la sarcina probei neexecutării obligaţiei de plată a preţului vânzării, precum şi la distincţia necesară între consecinţele juridice ale mărturisirii simple şi cele ale mărturisirii calificate, din perspectiva puterii doveditoare a mijlocului de probă, pentru ca, mai departe, să se pronunţe asupra raportului juridic litigios, în baza unei situaţii de fapt stabilite în mod complet, rezultată din reaprecierea şi, după caz, completarea probatoriului.

Totodată, va avea în vedere şi celelalte repere de analiză fixate de instanţa de casare în privinţa regulilor de drept în materie de probaţiune incidente cauzei şi, deopotrivă, criticile şi mijloace procesuale de apărare invocate de părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 881/2022 din 10 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2024.