Share transfer and administrator resignation in SRL: failure to prove secret agreement and bar on invoking own misconduct for nullity

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, la 24.06.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea caracterului simulat în totalitate al contractului de cesiune autentificat sub nr. x din 14.10.2015 la B.N.P. C., precum şi al actului adiţional autentificat sub nr. x din 14.10.2015 la B.N.P. C.; constatarea nulităţii absolute a aceloraşi acte în temeiul dispoziţiilor art. 1238 C. civ. constatarea calităţii sale de asociat al D. S.R.L. Iaşi, cu un aport la capitalul social de 10 părţi sociale, în sumă totală de 100 RON, reprezentând 50% din beneficii şi pierderi, precum şi a calităţii de administrator al societăţii; radierea din Registrul Comerţului a înregistrării menţiunilor D. S.R.L. Iaşi, operate cu privire la capitalul social, transmitere părţi sociale, modificare date şi retragere asociaţi, înregistrare efectuată prin rezoluţia nr. 28212 din 23.12.2016 în dosarul nr. x/2016, în temeiul contractului de cesiune şi al actului adiţional menţionate în primul capăt de petit; obligarea pârâtului B. la suportarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2297 din 29.09.2022, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi a respins cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2297/29.09.2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, a declarat apel reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 65/14.02.2023, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2297/2022/29.09.2022 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sentinţa pe care a păstrat-o.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 65/14.02.2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin prisma aplicării în mod greşit a normelor de drept material în prezenta speţă, respectiv a dispoziţiilor art. 1238 C. civ., art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi prin faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) (1) pct. 6 C. proc. civ., consideră că instanţa de apel nu a făcut o analiză motivată a susţinerilor reclamantului în ceea ce priveşte aplicarea art. 1266 alin. (2) C. civ., în sensul că la stabilirea voinţei concordante a părţilor se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate, de comportamentul părţilor avut ulterior încheierii contractului, ceea ce conduce la concluzia că, sub acest aspect, lipseşte motivarea deciziei asupra criticilor şi apărărilor formulate în apel.

Astfel, instanţa de apel a înţeles să răspundă exclusiv la o parte din apărările formulate, iar redarea trunchiată în motivarea deciziei din apel a unor aspecte de fapt, fără înlăturarea motivată a aspectelor contrare susţinute de părţile în cauză, nu este de natură a suplini motivarea hotărârii sub aspectul criticilor formulate, care trebuie să se refere în special la încălcările săvârşite de către prima instanţă, deoarece apelul este o a doua etapă a judecăţii, un al doilea grad de jurisdicţie supus unor rigori speciale, iar acesta nu presupune de plano o reluare a analizei situaţiei de fapt, în lipsa aprecierii, în prealabil, ca fondate a unor critici formulate în apel.

Susţine că a supus analizei instanţei de apel şi faptul că recurentul s-a comportat inclusiv ca un asociat, nu doar ca administrator. Instanţa de apel procedează într-o manieră identică cu instanţa de fond, analizând aspectele relative la calitatea de administrator, concluzionând că a continuat recurentul să efectueze acte de administrare a societăţii şi după ce a cesionat părţile sociale, împrejurare care nu poate conduce singură, în lipsa coroborării cu alte probe, la concluzia că părţile ar fi convenit fictiv ieşirea recurentului din societate. Instanţa de apel, însă, nu motivează sub nicio formă faptul că recurentul a semnat bilanţul firmei, conform art. 7 din Statut şi art. 194 din Legea nr. 31/1990 şi faptul că a preluat bani din societate, în calitate de asociat, cu acordul intimatului. Cu privire la aceste apărări, nu există absolut nicio motivare a instanţei de apel, deşi art. 7 din Statut menţionează, fără echivoc, faptul că aprobarea bilanţului este de competenţa asociaţilor, nefiind, astfel, un act de administrare.

Cu privire la invocarea propriei incorectitudini la încheierea actelor juridice pentru a obţine protecţia juridică a dreptului, instanţa de apel nu a motivat sub nicio formă aspectul invocat de către recurent, şi anume, faptul că această situaţie a fost creată, în realitate, de către intimat, care a achiziţionat imobilele de la societate, fără a mai efectua plata, determinând, prin acţiunile acestuia, cercetarea penală a recurentului, punerea sub sechestru a bunurilor societăţii şi obligarea recurentului de a ieşi din societate, pentru a proteja bunurile societăţii. Protejarea bunurilor societăţii este de natura evidenţei, inclusiv prin raport la dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 31/1990.

Apreciază instanţa de apel că "întârzierea operaţiunilor la ORC a fost intenţionată şi realizată pentru a permite reclamantului să poată, legal, faţă de terţi, reprezenta societatea în demersurile civile care ar fi condus la clasarea dosarului penal, şi nu din considerentele invocate de către reclamant, însă tribunalul arbitral a pronunţat hotărârea arbitrală nr. 16 în data de 08.12.2015, iar înregistrarea a fost efectuată la ONRC în decembrie 2016. Astfel, decizia instanţei de apel conţine motive contradictorii.

Arată că a menţionat şi demonstrat faptul că, inclusiv în perioada prezentă, recurentul a continuat, cu acordul intimatului, semnarea actelor financiare anuale, în speţă a bilanţurilor, aspecte pe care instanţele nu le-au analizat, nici cea de fond şi nici instanţa de apel.

Deciziile pe care recurentul le adopta nu erau doar cele de administrare, ci şi cele ce sunt de apanajul exclusiv al asociaţilor, astfel, raţionamentul instanţei de judecată, conform căruia şi un terţ poate administra societatea, nu este unul complet, hotărârea recurată nefiind, sub acest aspect, al actelor efectuate din prisma calităţii de asociat, motivată.

Un alt aspect la care nu răspunde instanţa de apel este transferul părţilor sociale cu titlu gratuit. Este evident că există aici o prezumţie coroborată cu calitatea de fraţi a asociaţilor.

Cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, menţionează că, în mod greşit, instanţa de apel reţine faptul că scopul încheierii contractului de către părţi, declarat de către recurent, anume pentru a-şi crea o stare de insolvabilitate în care ar trebui să răspundă patrimonial în urma unei condamnări penale, nu este de natură a justifica încheierea contractului de cesiune, cât timp o răspundere penală doar a recurentului pentru evaziune fiscală nu avea cum să pună în pericol bunurile societăţii, care sunt distincte de bunurile proprii. Este adevărat că bunurile societăţii au fost supuse sechestrului, dar ieşirea din societate a reclamantului nu putea avea drept consecinţă ridicarea sechestrului.

În acest sens, arată că, în iunie 2015, a fost adoptată Legea nr. 152/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul înregistrării în registrul comerţului şi a modificat art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul că se permitea pentru prima dată creditorului să poprească, în timpul duratei societăţii, părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare sau putea sechestra şi vinde părţile sociale ale debitorului lor. Astfel, ieşirea recurentului din societate se justifica pe deplin, creditoarea putea vinde părţile sociale care aparţineau recurentului, fiind bunuri proprii ale acestuia, cu un evident risc pentru societate şi patrimoniul societăţii. Într-adevăr, anterior lunii iunie 2015, părţile sociale nu puteau fi vândute de către creditor, însă, prin modificarea Legii nr. 31/1990, se crea această posibilitate, omisă de către instanţa de judecată în raţionamentul său, astfel bunurile societăţii erau puse în pericol, şi nu cum greşit a reţinut instanţa.

Critica este susţinută de dispoziţiile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ale cărei prevederi au fost ignorate de către instanţa de judecată. Astfel, părţile au înţeles să realizeze această simulaţie în scopul evident de a proteja interesele societăţii. Faptul că intimatul B. avea şi scopul ascuns de a deveni unic asociat şi de a-i prejudicia interesele recurentului A. au fost învederate instanţei de judecată în scopul ilustrării caracterului imoral şi al faptului că nu a încercat recurentul să se folosească de propria sa incorectitudine.

Cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1238 alin. (2) C. civ., arată că, în condiţiile în care recurentul a demonstrat faptul că toate deciziile luate au fost în scopul protecţiei societăţii şi a patrimoniului societăţii, toate efectuate din cauza acţiunilor iresponsabile ale intimatului B., care a prejudiciat interesele societăţii şi a determinat adoptarea actelor subsecvente, societatea fiind în debit pentru sumele neîncasate de la intimat, în mod evident este indicată culpa acestuia în actele încheiate, şi nu culpa recurentului A., care a acţionat în permanenţă în scopul salvării societăţii şi a bunurilor societăţii. Astfel, se impunea reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului.

Nu a fost formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 3 mai 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 24 iunie 2020, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

La termenul din 8 februarie 2023, instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul reclamant A., este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B., D. S.R.L. şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi, fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect acţiunea în constatarea simulaţiei şi acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de părţi sociale autentificat sub nr. x/14.10.2015 la BNP C. şi a actului adiţional autentificat sub nr. x/14.10.2015 la BNP C.. În esenţă, instanţele de fond au reţinut că, în privinţa acţiunii în declararea simulaţiei, nu s-a făcut dovada actului secret şi a înţelegerii părţilor în sensul încheierii fictive a contractului de cesiune de creanţă, cu intenţia reală ca reclamantul A. să rămână asociat şi administrator al societăţii D. S.R.L., iar în privinţa acţiunii în nulitate întemeiate pe cauza ilicită sau imorală, reclamantul şi-a invocat propria culpă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul reclamant A., invocând lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii şi greşita aplicare a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină constatarea calităţii sale de asociat al societăţii D. S.R.L., cu o contribuţie de 50% la constituirea capitalului social, precum şi constatarea calităţii sale de administrator, în condiţiile în care, prin actele atacate cu acţiunea în declararea simulaţiei şi în constatarea nulităţii absolute, a pierdut aceste calităţi, transferând către intimatul pârât B. părţile sociale deţinute. În esenţă, recurentul reclamant susţine că a convenit în mod fictiv retragerea din societate prin cedarea cu titlu gratuit a părţilor sociale şi renunţarea la calitatea de administrator în favoarea fratelui său, B., în scopul protejării patrimoniului societăţii, în contextul cercetării penale derulate împotriva lui A..

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de respingere a cererii de apel şi a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurentul reclamant nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

În concret, recurentul reclamant a invocat insuficienţa motivării, criticând decizia instanţei de apel prin raportare la modalitatea de interpretare, de apreciere şi de coroborare a probelor administrate. Criticile legate de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în legătură cu chestiunea existenţei actului secret exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac extraordinară a recursului.

Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurentul reclamant este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul, acesta susţinând că a dovedit încheierea contractului secret cu probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, martori, interogatoriul pârâtului şi prezumţii. Toate aceste susţineri nu pot fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., deoarece ţin de temeinicia hotărârii atacate.

Probele administrate au fost coroborate şi apreciate de către instanţa de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanţa de recurs în sensul reţinerii unei situaţii de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul reclamant a invocat faptul că instanţa de apel nu a efectuat o analiză motivată a susţinerilor sale întemeiate pe prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ., conform cărora, la stabilirea voinţei concordante a părţilor, se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate, de comportamentul părţilor avut ulterior încheierii contractului. Contrar acestor susţineri, instanţa de apel a avut în vedere întregul context în care au fost încheiate şi executate actele contestate, pornind de la transferul imobilelor societăţii în patrimoniul pârâtului B., rezoluţiunea acestui transfer patrimonial, derularea cercetărilor penale faţă de A. şi soluţia de clasare pronunţată în dosarul penal, determinată de intervenirea rezoluţiunii contractului de vânzare a imobilelor societăţii către intimatul pârât E.. Ambele instanţe de fond nu s-au aflat în situaţia de a nesocoti prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ. şi, raportat la probatoriul administrat, au reţinut lipsa dovezilor necesare dovedirii existenţei actului secret invocat de către reclamant, nepunându-se problema interpretării vreunor clauze contractuale.

Subsumat motivului de casare analizat, s-a invocat lipsa înlăturării motivate a apărărilor susţinute de reclamant, însă aceste critici sunt generice, fiind relevant faptul că argumentele expuse în decizia recurată sunt în măsură să fundamenteze soluţia pronunţată. Altfel spus, prin reţinerea situaţiei de fapt, pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a înlăturat, fie explicit, fie implicit, toate susţinerile în legătură cu încheierea fictivă a actelor contestate, reţinând, în esenţă, lipsa dovezilor apte să susţină realitatea actului secret, invocat prin cererea dedusă judecăţii.

Recurentul reclamant a arătat că a indicat instanţei de apel faptul că, după încheierea actelor privind cesiunea părţilor sociale şi renunţarea la calitatea de administrator, a continuat să se comporte atât ca asociat, cât şi ca administrator al societăţii. Cu privire la administrarea în fapt a societăţii, ambele instanţe de fond au precizat că efectuarea actelor de administrare după cesiunea părţilor sociale nu poate conduce singură, în lipsa altor probe, la concluzia că părţile ar fi convenit fictiv ieşirea recurentului din societate. Prin motivele de recurs i se reproşează instanţei de apel faptul că nu a oferit niciun răspuns în raport de susţinerea că reclamantul a semnat bilanţul societăţii, conform art. 7 din statutul acesteia şi art. 194 din Legea nr. 31/1990, şi că a preluat bani din societate, în calitate de asociat, cu acordul intimatului. În raport de aceste critici, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns implicit acestor apărări, atât timp cât a reţinut că actele de administrare de fapt a societăţii, fără coroborare cu alte probe, nu sunt în măsură să susţină convenţia părţilor cu privire la ieşirea fictivă din societate a lui A., fiind relevantă, sub aspectul permisiunii de efectuare a actelor de administrare, împrejurarea că între asociatul unic E. şi fostul asociat şi administrator A. există o relaţie de rudenie, aceştia fiind fraţi. Aceleaşi considerente sunt suficiente şi pe deplin valabile pentru a înlătura şi susţinerile recurentului reclamant în sensul că a semnat bilanţul societăţii şi a preluat bani din societate, acte justificate prin prisma calităţii de asociat.

Pornind de la relaţia de rudenie dintre actualul asociat unic şi fostul asociat şi ţinând seama că nu au fost administrate probe care să dovedească încheierea actului secret, nu se poate aplica o prezumţie simplă, judiciară, în sensul ieşirii fictive din societate a reclamantului, dedusă din implicarea acestuia în viaţa societăţii ulterior cesiunii părţilor sociale şi renunţării la calitatea de administrator. Semnarea bilanţului societăţii şi preluarea unor sume de bani din societate de către recurentul reclamant A. sunt activităţi care pot primi semnificaţii juridice multiple, pornind de la executarea unui mandat, fie şi tacit, primit de la asociatul E., şi până la îndeplinirea abuzivă sau nelegală a unor astfel de activităţi. Deci, actele invocate de către recurentul reclamant nu pot, prin ele însele, fără alte probe, să susţină ideea că acesta nu a intenţionat, în realitate, să încheie actul translativ al părţilor sociale şi actul de renunţare la mandatul de administrator al societăţii.

În orice caz, instanţa de apel nu a reţinut prezumţia judiciară invocată de către reclamant, astfel încât nici instanţa de recurs nu o poate reţine, faţă de dispoziţiile art. 492 C. proc. civ., care permit doar administrarea unor înscrisuri noi în recurs, iar nu şi a altor probe, precum prezumţiile. Sunt relevante şi prevederile art. 329 C. proc. civ., conform cărora prezumţiile judiciare, lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, pot fi avute în vedere doar dacă au greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins şi doar dacă este vorba despre o cauză în care legea admite dovada cu martori. Or, în cauza de faţă, semnarea bilanţului şi ridicarea unor sume de bani din societate nu au puterea de a susţine caracterul fictiv al cesiunii părţilor sociale şi al renunţării la mandatul de administrator şi nici nu pot fi valorificate ca prezumţii judiciare, pentru prima dată, de către instanţa de recurs.

Mai trebuie spus că, formal, criticile anterior analizate au fost invocate sub aparenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă, în realitate, acestea constituie tot critici de netemeinicie a hotărârii, tinzând la o reinterpretare a probatoriului administrat, ceea ce nu intră în atributul instanţei de recurs, în cadrul controlului de legalitate permis de lege în această cale extraordinară de atac.

Criticile legate de reţinerea propriei incorectitudini la încheierea actelor juridice contestate nu constituie critici de nelegalitate, susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referindu-se tot la situaţia de fapt, la valorificarea şi la interpretarea probatoriului, date în puterea instanţei de apel, ca instanţă devolutivă. În plus, trebuie spus că împrejurarea că, la baza formării dosarului penal, s-a aflat tocmai conduita ilicită a intimatului pârât B., care nu a înţeles să efectueze plata preţului pentru imobilele cumpărate de la societatea D. S.R.L., a fost apreciată ca irelevantă de către instanţele de fond, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi la probatoriul administrat. Astfel, lipsa unor motive în legătură cu conduita neconformă a intimatului pârât nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei recurate, ci este justificată de faptul că aceasta excede obiectului litigiului, o atare apărare fiind irelevantă în contextul în care recurentul reclamant avea calitatea de administrator statutar la momentul încheierii contractului de vânzare privind imobilele societăţii, astfel încât, în această calitate, îi revenea răspunderea pentru actele juridice încheiate.

Faptul că recurentul reclamant a încheiat actele atacate în scopul de a proteja bunurile societăţii înseamnă o încercare de zădărnicire a recuperării eventualului prejudiciu ce ar fi fost reţinut în dosarul penal, în care persoana cercetată era A., iar nu B., însă aceste susţineri nu pot demonstra caracterul fictiv al cesiunii părţilor sociale şi al renunţării la mandatul de administrator, ci tocmai realitatea acestor acte, astfel încât fostul asociat şi administrator să devină străin de societate, în eventualitatea în care dosarul penal s-ar fi finalizat cu o soluţie care ar fi afectat patrimoniul societăţii D. S.R.L.

Criticile legate de motivarea contradictorie a instanţei de apel în legătură cu întârzierea îndeplinirii formalităţilor de înregistrare în evidenţele registrului comerţului sunt irelevante sub aspectul legalităţii soluţiei de respingere a apelului şi a cererii de chemare în judecată, deoarece şi în lipsa acestor considerente nu se poate reţine o altă situaţie de fapt decât aceea că probele administrate nu au fost în măsură să probeze încheierea actului secret cu privire la situaţia asociaţilor şi administratorului societăţii.

Recurentul reclamant a mai criticat lipsa unei argumentări în legătură cu împrejurarea că cesiunea de creanţă a părţilor sociale s-a făcut cu titlu gratuit, iar nu cu titlu oneros, ceea ce, în opinia părţii, ar putea prezuma tocmai caracterul fictiv al cesiunii. Cu privire la aceste susţineri, sunt pe deplin valabile considerentele anterior expuse în legătură cu neaplicarea prezumţiei judiciare, fiind suficient a se menţiona că încheierea actului juridic cu titlu gratuit ar putea fi explicată inclusiv prin prisma legăturii de rudenie, respectiv aceea de fraţi, între cedent şi cesionar, astfel că nu se justifică a se pune semnul echivalenţei între gratuitatea actului şi fictivitatea acestuia.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de respingere a apelului, să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât primul motiv de recurs invocat este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurentul reclamant a invocat pretinsa greşită aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor şi art. 1238 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte constată că primul text legal invocat se referă la faptul că creditorii unui asociat al societăţii poate popri părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare sau pot sechestra şi vinde părţile sociale ale debitorului lor. Indiferent de modalitatea în care instanţa de apel a interpretat această prevedere legală, se constată că respectivele considerente nu sunt esenţiale pentru susţinerea soluţiei dispuse, deoarece fictivitatea cesiunii nu poate fi dedusă exclusiv din susţinerea intenţiei de a sustrage respectivele părţi sociale urmării silite ce s-ar fi declanşat în cazul pronunţării unei soluţii defavorabile lui A., în procesul penal în care era cercetat pentru infracţiunea de evaziune fiscală. Dimpotrivă, riscul pronunţării unei condamnări şi al obligării la plata unei sume de bani poate susţine tocmai ideea contrară, respectiv voinţa reală de a ieşi din societate, în scopul de a nu periclita patrimoniul acesteia, structura asociaţilor şi împărţirea capitalului social. Deci, dorinţa de sustragere de la urmărirea silită a părţilor sociale nu demonstrează caracterul fictiv al cesiunii, ci doar caracterul fraudulos al respectivului act juridic, susceptibil de a fi atacat pe calea acţiunii revocatorii, în măsura în care s-ar fi pus problema condamnării recurentului reclamant şi a obligării sale la plata unei sume de bani. De aceea, ignorarea sau greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 de către instanţa de apel nu prezintă relevanţă sub aspectul legalităţii soluţiei de respingere a acţiunii în declararea simulaţiei.

Mai mult decât atât, recurentul reclamant a invocat o intenţie ascunsă a intimatul pârât B. de a deveni asociat unic, afirmaţie care nu vine să susţină decât ideea realităţii voinţei comune de a perfecta contractul de cesiune a părţilor sociale, iar nu a unei voinţe secrete în sensul păstrării de către recurentul reclamant A. a calităţii de asociat şi de administrator al societăţii D. S.R.L.

De asemenea, apărarea anterior analizată nu este aptă să susţină temeinicia acţiunii în nulitatea actului juridic încheiat de debitor în fraudarea intereselor creditorului său, atât timp cât intenţia frauduloasă a recurentului reclamant nu a fost contestată de către acesta, ci dimpotrivă, reafirmată pe parcursul întregului litigiu. Or, nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi dispusă la solicitarea părţii care a încheiat actul juridic cu intenţia de a frauda interesele altuia, deoarece nimeni nu se poate folosi de propria incorectitudine pentru a obţine protecţie juridică, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Al doilea text legal pretins greşit aplicat de instanţa de apel este cel prevăzut de art. 1238 alin. (2) C. civ., conform căruia cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. În această privinţă, nu se poate reţine o greşită aplicare a acestor prevederi, atât timp cât respingerea acţiunii în nulitate s-a întemeiat pe principiul conform căruia nimeni nu se poate prevala de propria incorectitudine la încheierea actelor juridice pentru a obţine protecţia juridică a dreptului, acest principiu constituind o excepţie de la regulile care guvernează sancţiunea nulităţii absolute.

Invocarea culpei intimatului pârât B., dedusă din împrejurarea că nu a achitat preţul imobilelor cumpărate de la societate şi astfel a declanşat cercetarea penală a recurentului reclamant, în calitate de administrator al societăţii D. S.R.L., nu este în măsură să susţină temeinicia motivului de nulitate întemeiat pe existenţa cauzei comune ilicite sau imorale, atât timp cât sustragerea de la eventuala urmărire silită a fost avută în vedere de recurentul reclamant A., în calitatea sa de potenţial debitor în urma derulării dosarului penal, nefiind administrate probe care să ateste o intenţie frauduloasă comună din partea cesionarului părţilor sociale. Mai mult decât atât, fapta imputată intimatului pârât are natură civilă, fiind sancţionată prin intervenirea rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare a imobilelor ca urmare a neplăţii preţului, neputându-se deduce, în acest context, cauza ilicită sau imorală la dobândirea părţilor sociale în baza actului juridic atacat în prezentul litigiu.

Aşadar, raportat la probele administrate şi situaţia de fapt reţinută pe baza acestora, instanţa de apel a efectuat o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1238 alin. (2) C. civ., neprobându-se cauza ilicită sau imorală comună care să justifice nulitatea absolută a actelor juridice contestate de recurentul reclamant, privind cesiunea părţilor sociale şi renunţarea la mandatul de administrator.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nereliefându-se vreo încălcare sau greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material anterior analizate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 65 din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 65 din 14 februarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2024.